„Dragostea azi”

Cred că despre dragoste s-au rostit cele mai multe și mai frumoase cuvinte de-a lungul istoriei. S-au scris poeme minunate, piese de teatru, o  întreagă literatură romantică și dramatică născută, desigur, din iubirea trăită de autori sau de o lume care s-a bucurat sau a suferit, pentru că a fost binecuvântată sau a fost lipsită de dragoste.

Astăzi însă acest sentiment cu adevărat minunat care leagă pe om de alt om sau de Bunul Dumnezeu, Izvorul dragostei, nu mai este atât de prezent în mintea și viața oamenilor. Cred că, dacă este să vorbim de marea criză a epocii noastre, aceasta nu este alta decât criza manifestării plenare a dragostei. Oamenii zilelor noastre, din primii ani de viață și până la bătrânețe, iubesc cu mult mai puțin decât în trecut. Nu e de mirare, în aceste condiții, că între 13% și 20% din populația țărilor europene afirmă că se simt singuri mai tot timpul, iar în Olanda, Belgia și probabil Elveția, sinuciderea asistată, adică eutanasia, a ajuns a patra cauză de mortalitate. Dar și mai grav, de la un an la altul crește numărul tinerilor care se eutanasiază sub vârsta de 30 de ani din cauza depresiei.

Da, avem mașini performante și telefoane mobile, călătorim de la un capăt la altul al lumii, și când nu o facem, avem filmele și fotografiile la îndemână, online-ul care ne apropie orice eveniment oricât de mult dorim. Însă poezia de dragoste pare să iasă tot mai mult din calculul omului modern. Parcă toate acestea și multe altele i-au răpit dispoziția de a iubi.

Te uiți la tinerii de astăzi și nu prea mai vezi romantism. Eu, personal, am zărit acum câteva luni, pentru prima dată după mulți ani, niște adolescenți sărutându-se așa cum o făceau oamenii în trecut, cu o anumită duioșie și naturalețe. Nu, tinerii nici măcar nu mai simt nevoia să se sărute. Dar ce vorbim! Copiii înșiși sunt mai puțin înclinați să-și iubească părinții, și nu disproporționat de asimetric față de dispoziția părinților lor de a le arăta dragostea, cel puțin prin prezență fizică, timp de calitate petrecut împreună. Poate că de aici pleacă problemele noii generații. Copiilor de astăzi le lipsește, din primii ani de viață, într-o măsură din ce în ce mai mare, experiența dragostei. Dar nu cred că este numai atât. Le lipsește în aceeași măsură legătura cu natura, cu lucrurile simple, cu încercările sau greutățile vieții. Viața trece tot mai mult ca un vis pe lângă noi, însă nu visul unei vieți reale, ci mai curând visul augumentat al realității virtuale.

Oamenii nu mai au timp să iubească

Într-adevăr, prea mult s-au augumentat trupurile și viețile oamenilor în epoca mașinilor digitale pentru a mai avea aplecare către apropierea firească a îmbrățișării celui de lângă noi. Și într-o măsură cu mult mai mare a primirii celuilalt în inima noastră.

Dacă întrebi un copil, vei afla cu ușurință unul dintre cele mai bune răspunsuri la această problemă. Măcar atât ei încă mai simt. Oamenii nu mai au timp să stea unii cu alții, să se asculte. Nu mai au bucuria aceasta. Mintea lor e prea excitată, prea mult stimulată ca să se mai poată bucura de prezența altui om. Iar fenomenul este extins la o asemenea scară, încât mai mult ca niciodată este valabilă parabola căutării lui Diogene, care cu lampa aprinsă umbla în miezul zilei pentru a afla, cum zicea el, un om. Da, în momentul în care dragostea va dispărea înlocuită de tot felul de sentimente potrivnice ei, omul va dispărea cel mai probabil în fața ofertei de nerefuzat a eutanasiei.

Inteligența artificială, smartphone-urile nu numai că vor micșora până la anulare nevoia forței de muncă umane, dar vor și absorbi umanitatea în spațiul virtual, care devine drogul cel mai ieftin, seducția unei lumi în care realitățile și dumnezeii sunt fantasmele ce pun stăpânire pe minte și nu o mai lasă liberă, înrobind-o până la depresie, deznădejde și moarte.

E adevărat, perspectivele nu sunt foarte optimiste, iar acest lucru rezultă din cercetările culturale recente, din statisticile privind sănătatea mentală a populației și din multe alte cercetări socio-psihologice moderne. Boala mentală a zilelor noastre derivă din lipsa dragostei, fie a faptului că nu ești iubit, fie că nu mai poți să iubești și, de asemenea, că nu te mai simți util pentru lumea în care trăiești. Porțile cetății se închid și tu ești lăsat pe dinafară. E întuneric și frig în sufletul tău, dar drogurile mai adaugă ceva lumină, o plăcere dulceagă, atrăgătoare care însă se stinge foarte repede după ce încetează efectul.

 Salvarea este însă aproape și acesta este și motivul pentru care încă mai există lumea aceasta. Scăparea o avem, ca întotdeauna, la Dumnezeu Care nu este ca omul, să Se supere pe noi și să-Și retragă de la noi dragostea pe care ne-o arată în fiecare clipă. El ne caută, cum ne-a căutat și atunci când S-a întrupat și S-a jertfit pentru noi. Ne caută ca să ne câștige sufletele, pescuindu-le cu undița dragostei Sale nesfârșite. Chiar dacă nu am mai găsi nici un om pe lumea aceasta care să ne iubească, Dumnezeu va fi totdeauna cu brațele deschise precum tatăl fiului risipitor pentru a ne strânge la pieptul Său.

Nu mai simțim dragostea dumnezeiască, pentru că ne-am cufundat sufletele în tot felul de păcate, pentru că ne-am umplut inimile cu toate spurcăciunile care au alungat de acolo și acea dragoste naturală față de propriii copii sau părinți, față de soț sau soție, față de natură și viață în general. Patimile ne-au tocit simțurile, ne-au sugrumat căutările dincolo de eul pătimaș, de egoismul hipertrofiat. Am uitat tot mai mult de dragostea de aproapele, de milostenie, de gândul la celălalt, de tot ceea ce ne putea oferi bucuria dăruirii. Suntem atât de îndatorați culturii morții, încât Bunului Dumnezeu nu i-am mai rezervat nici un locșor în inima noastră, care potrivit firii ar fi trebuit să-i aparțină în primul rând Lui.

Șansa de a ne recăpăta umanitatea

Și acestea nu sunt simple vorbe, ci experiența întregii Tradiții creștine de-a lungul veacurilor. Dragostea lui Dumnezeu simțită plenar în harul Duhului Sfânt este cea care ne poate topi întreaga învârtoșare a inimii, poate să ne deschidă orizonturi de împlinire în dăruirea către celălalt și mai ales către El, care nu pot fi comparate cu nici o altă trăire aici pe pământ. Hristos e singurul care ne poate vindeca inimile bolnave de egoism, și ne poate dărui din nou bucuria de a trăi și dragostea. Spunea undeva Avva Dorothei al Gazei că oamenii sunt precum razele soarelui. Cu cât sunt mai aproape de soare sunt mai apropiate între ele.

Drept urmare, o singură șansă are omenirea pentru a-și recăpăta umanitatea, aceea de a se întoarce la Dumnezeu cu toată inima, cu dorința de a se lepăda de păcat și de a se împărtăși cu Hristos. Dacă nu va înțelege aceasta, ori va îngădui Dumnezeu războaie și sărăcie, pandemii și orice altă nebunie, ca prin necazuri să ne venim în simțuri, ori va sosi sfârșitul acestei istorii a unei umanități care a înnebunit, crezând că s-a născut din nimic și care se amăgește că, iarăși se va întoarce la nimic.

Noi știm însă că Hristos ne așteaptă și ne va întreba în primul rând cât bine am făcut iubind, pentru El, Cel care s-a jertfit pentru noi spre a ne dărui viața veșnică.  

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 196 (mai 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI