„România are astăzi nevoie de oameni de caracter!”

Mircea Platon este una dintre vocile oneste și lucide, care a expus în mod documentat logica reformelor succesive din educație, reflectând interesele pieței globale a muncii, cultura consumului și ideologia corectitudinii politice. El optează pentru o perspectivă formativă clasică, ce cuplează dobândirea de cunoștințe cu formarea de caractere în spiritul valorilor naționale sau culturale specifice, amintind de școala germană din a doua jumătate a secolului XIX sau reforma educației a unui Spiru Haret.

Este intelectualul român care s-a aplecat cel mai atent asupra transformărilor din școala contemporană, exprimându-se cu sinceritate și curaj asupra erorilor succesive ce au dus la efectele de astăzi. Lucrările sale, ca și emisiunile la care a fost invitat, merită parcurse, pentru conștientizare, ca și pentru găsirea acelor soluții prin care familia poate atenua și ameliora situația educației publice românești. (R.B.)

– Domnule Mircea Platon, de ce ar avea nevoie România astăzi pentru o restaurare morală, socială, culturală?

– Aș esențializa în trei cuvinte: oameni de caracter. România are astăzi nevoie de oameni de caracter, pentru că, vedeți, între multe altele, un om de caracter își cunoaște și limitele. Un om de caracter va recunoaște atunci când nu știe ceva. Nu va improviza, nu va încerca să spună: „Lasă că merge și așa, lasă că mă descurc, lasă că ne învârtim noi!”. Pe baza oamenilor de caracter s-ar putea construi și educația și ideea de educație. Noi suntem într-un cerc vicios în care pedalăm foarte mult pe ideea de excelență în școlile de elită, atâtea câte au mai rămas, în societatea noastră. Excelența înseamnă de cele mai multe ori doar acreditări, iar multe dintre acreditări, așa cum s-a dovedit de-a lungul deceniilor, sunt false. Sau, dacă nu sunt false, sunt obținute cu un preț practic inacceptabil, pentru că impun anumite servituți. Și atunci ne învârtim în acest cerc vicios al instituțiilor care sunt populate de oameni lipsiți de caracter, al școlii care continuă să producă 0,5%, poate, excelență, mă refer la olimpici, care sunt și rezultatul efortului părinților, în cele mai multe dintre cazuri, și tindem să ne autoconfirmăm în veșnica noastră pedalare înspre neant, până la urmă.

Deci cred că ar trebui pornit cu reabilitarea acestui concept al omului de caracter despre care nu se vorbește. Eu am semnalat că s-a schimbat denumirea ministerului, din Ministerul Învățământului în Ministerul Educației, dar nu vorbim despre caracter. Vorbim despre foarte multe lucruri, despre foarte multe tipuri de „formatări” sau „setări”, cum se spune acum, dar nu vorbim despre caracter. Cum poți să vorbești despre educație fără să vorbești despre caracter?

„Trebuia să ne aliniem la situația din Occident”

– Cum ar putea fi restaurată școala românească, în așa fel încât să se întoarcă la Bine, Adevăr și Frumos, la triada aceasta platoniciană, despre care vorbiți adesea, și nu la egocentrism, câștig și plăcere?

– Acum triada care stă, prin lege, la baza școlii românești este echitate, diversitate și incluziune (DEI). Ca școala românească să se întoarcă la triada Binelui, Adevărului și Frumosului, în primul rând, ar trebui să recunoaștem existența acestor realități, pentru că ele sunt realități. Și ar trebui să construim un sistem de învățământ pornind de la aceste realități. Apoi, desigur, în momentul în care ai o națiune educată în acest fel, vom putea construi și o societate pornind de la aceste realități. Noi am construit în ultimii 30 de ani, cu ajutorul experților, un sistem de învățământ care practic condiționează tinerii să răspundă la stimuli dintre cei mai diverși și mai aiuritori. Și apoi ne mirăm că lucrurile se întâmplă așa cum se întâmplă, adică ne mirăm de faptul că nimeni nu știe să își facă datoria. Vorbind astfel, mă simt ca și cum aș fi un bunic victorian, pentru că aceste expresii au dispărut cu totul din vocabularul nostru uzual, dar au dispărut pe parcursul vieților noastre, sau al vieții mele, cel puțin.

Sunt obișnuit, cel puțin din anii 2000 încoace, să aud mereu că nu se mai poate face școală de secolul XIX, că tot ce susțin eu este de secolul XIX, că, în fine, orice lucru normal este cumva învechit. Însă nu există foarte multe argumente pentru înnoirea aceasta fără temei pe care o facem. Țin să vă spun că reforma educației structurale și sistemice de la noi, despre ale cărei documente vorbesc în primul volum din trilogia școlii („Deșcolarizarea României”) ne-a răvășit practic învățământul.

Repet, accentuez: „reformă structurală și sistemică”, căci s-a mers pas cu pas la absolut toate nivelurile. Și argumentul pentru reformarea școlii românești era pur și simplu că trebuie să ne aliniem la situația din Occident. Nu exista un argument axiologic sau legat de vreo infirmitate a sistemului nostru sau de niște criterii obiective pe care nu le îndeplineam. Pur și simplu trebuia să intrăm în rând cu lumea. Dacă lumea, să zicem, are părul verde și cercei în nas, nu ni se explică de ce e bine să ai păr verde și cercei în nas. Trebuie pur și simplu să intri și tu în rând cu lumea. Deci cam acesta a fost argumentul care a prezidat reformarea învățământului românesc.

Practic, pentru a reveni la această idee a omului de caracter, trebuie să reașezăm instituțiile – una dintre instituții este și școala – pe această triadă: Binele, Adevărul și Frumosul. Eu, fiind istoric, nu am nicio problemă să afirm aceste lucruri, pentru că niciodată nu mă refer la confirmarea sincronică a acestor realități. Nu mă refer la ce spune gloata astăzi. Lumea identifică conservatorismul astăzi cu o poziție populistă. Nu sunt populist sau dacă vreți, sunt populist doar ca fapt diacronic, istoric confirmat, pentru că există lucruri care sunt confirmate plebiscitar astăzi, uneori, de exemplu, prin consens manufacturat cu ajutorul mass media, al televiziunilor, al influencerilor. Este un consens care poate fi invalidat mâine de necesitatea unui alt consens. Există și manevre de manipulare, să le zicem retorice, care includ scenografii, ca la fotbal. Te prăbușești, te prăvălești mai tare, mai și gemi puțin, ca să se audă că ești faultat. Eu nu prea discut despre sistemul universitar de învățământ, pentru că acolo e vorba de adulți. Implicarea mea cetățenească a avut în vedere sistemul preuniversitar, pentru că acolo este vorba de copii. Și fiind vorba de copii, pe mine nu mă interesează aceste manevre și scenografii. Nu mă interesează nimeni care se dă rănit în momentul în care eu discut aceste probleme. Și ele există – și problema drogurilor, și problema ignoranței și problema violenței – ele există, trebuie discutate, și pe mine nu mă interesează limitele acestea coregrafice în care simt unii nevoia să ne închidă. Baletul lor nu este și mersul meu prin acest domeniu.

Școala românească împărtășește soarta României.

– Ați rostit cuvântul „populism”. Ascultându-vă, eu aș zice că nu neapărat conservatorii se fac vinovați de un discurs populist. Uitându-mă la metodologia care stă la baza actualelor reforme, vedem foarte mult populism. Cu alte cuvinte, părinților li se promit niște soluții facile, niște rețete magice. Școala este un loc de joc și joacă. Practic, în felul acesta, lipsit de onestitate, marea majoritate a părinților români sunt păcăliți să accepte noul discurs. Numai că până la final, până în clasa a XII-a, se culeg roadele, iar ele se dovedesc nesatisfăcătoare.

Diagnosticul este clar, rezultatele sunt mai slabe, o arată bacalaureatul, evaluarea națională, chiar și testele internaționale de tip PISA. Școala nu mai este un mediu sigur sau este din ce în ce mai puțin sigur. Ne confruntăm cu agresivitate, bullying și vulgaritate și, ceea ce este din nou foarte grav, copiii sunt demotivați. Avem o demotivare poate și la nivelul de colegii naționale unde, nici acolo, copiii nu-și ating de foarte multe ori potențialul și eșuează în lucruri care sunt practic sub nivelul lor intelectual. Deci, practic, școala așa cum apare astăzi, face ca foarte mulți copii să se piardă pe drum și să-și rateze potențialul. Vorbim aici de o inteligență naturală, nu de o elită sau de genialitate. Care sunt cauzele care ne-au adus aici?

– O cauză generală este aceea că școala împărtășește soarta României, iar România, la ora actuală, este o țară care pare a merge la întâmplare. Apropo de proiectul de țară – nu-mi place această expresie, pe vremuri se vorbea de „misia națiunii”, de „destin național” – proiectul de țară poate să fie rezultatul unui consens manufacturat. Astăzi decidem că proiectul de țară este să ne alăturăm nu știu căror alianțe sau să obținem intrarea în nu știu ce organizație, sau nu știu ce împrumut este un proiect de țară. Să facem autostrăzi este un proiect de țară. Dar a face autostrăzi nu poate fi un proiect de țară! Poate fi cel mult un element al unui proiect de țară.

La ora actuală, României îi lipsește un sens. De exemplu, din toamnă încoace, „proiectul de țară” s-a făcut explicit: coaliția guvernamentală are ca scop continuarea dezvoltării României pe bază absorbției de fonduri europene. Se cheamă că la ora actuală, proiectul nostru de țară este absorbția de fonduri europene. De acord. Dar pentru ce le absorbim? Ce facem cu ele? Ce am făcut până acum cu ele? Deci, țara noastră merge cumva la întâmplare.

În acest context, școala nu poate servi, într-o țară la întâmplare, decât unui scop aleatoriu. Noi nu mai știm de ce avem școală. În Legea Funeriu, scopul școlii era acela „de a antrena forțe de muncă pentru piața globală a muncii”. Între timp, s-a modificat în noua lege acest scop. Deci, un motiv al acestei situații este legat de viețile noastre care se desfășoară la întâmplare sau după criterii contingente, după lucruri care nu țin de esența noastră, nici măcar de esența noastră umană. Nu mai vorbesc de esența noastră ca națiune.

Și acum ar putea să mă întrebe cineva: „Dar de unde știi?” Știu, pentru că mă uit diacronic, mă uit în istorie. De aceea m-a interesat legătura dintre școală și elite. Vorbim foarte mult de elite și de acreditări, dar nu vorbim deloc despre elitele istorice. Plimbându-mă prin București, am văzut, ca și în alte orașe ale țării, dezastrul care s-a petrecut cu patrimoniul caselor vechi, pe care, pur și simplu, suntem prea mici ca să le mai ducem. Mici sufletește, nu trupește, sufletește și instituțional, pentru a le mai duce pe umeri. Noi nu mai putem locui în casele strămoșilor, suntem prea pitici în ele și atunci le lăsăm să se prăbușească.

În al doilea rând, foarte concret, acest dezastru al școlii are de-a face cu acțiunea de reformă continuă, structurală și sistemică, începută imediat după căderea lui Nicolae Ceaușescu și a Partidului Comunist Român de la putere. Atunci când s-a înființat Institutul de Științe ale Educației, de la primele vizite ale delegațiilor de experți ale Băncii Mondiale în România, pentru a vedea exact care este situația de pe teren, de la primele documente pe care le-au generat acele echipe. Am tradus în prima carte acele documente care sunt necunoscute și nu se discută niciodată despre ele. Și apoi toată acțiunea care a constat într-un proces foarte simplu și logic. De cinci ani de zile argumentez pe baza acestor cărți pentru a reface, pentru a restaura școala românească în baza unui proces la fel de simplu și logic desfășurat în oglindă cu acest proces de distrugere.

Promiscuitatea valorică a școlii

Școala românească a fost distrusă plecându-se de la modificarea scopului sistemului de educație din România. În funcție de modificarea scopului s-au modificat planurile cadru; în funcție de planurile cadru s-au modificat programele; în funcție de programe, s-au modificat manualele; în funcție de manuale, s-au modificat modalitățile de examinare și promovare. Și ultimul segment era cel de reformare a profesorilor, unde s-a lucrat din greu în ultimii ani cu ajutorul acelor module CRED[1] – toate acele programe în care s-au investit zeci de milioane de euro. Practic, ceea ce ar trebui făcut pentru sistemul din România este refacerea acestei secvențe logice – restaurarea unui scop. Eu, de exemplu, în al doilea volum al acestei trilogii, în „Cominternul educațional sau deșcolarizarea digitală”, vorbesc despre scopul școlii românești care ar fi acela de a forma români competenți și onești, capabili să-și locuiască și să-și gospodărească țara.

Lucrul acesta implică o serie întreagă de atribute ale acestor români. Pornind de la acest scop al educației, trebuie refăcute planurile cadru, trebuie refăcute programele, manualele, modalitățile de examinare și de promovare și modalitățile de predare. Un element de bază al reformei educației, un element care a distrus educația peste tot pe unde s-a aplicat acest lucru, este lucrul pe proiecte la școală. Copiii lucrează în echipe, care în termeni practici înseamnă că eventual caută pe Wikipedia sau, mai nou, îi cer chatGPT-ului să le facă proiectul. Dar astfel se încurajează toate acele vechi metehne comuniste, cum le-am zis noi, în care eventual unul lucrează, iar cinci nu fac nimic.

Este un fel de a încuraja promiscuitatea valorică a școlii. Rolul școlii este să te educe ca, în funcție de efort, să obții niște rezultate. Și acesta este unul dintre lucrurile cu care am ieșit eu și cu care am ieșit foarte mulți din generația mea din școala comunistă, cum i se zice acum. Eu nu-i spun școală comunistă, pentru că ea era, de fapt, o rămășiță fericită a modelului franco-german din secolul al XIX-lea. Eram obișnuiți să credem că există o corelație între muncă și răsplată și aveam o obișnuință a noastră de a discerne valorile, pentru că începea cu discernerea valorilor de la noi din clasă.

Or acum, dacă totul e amestecat, copiii lucrează în echipă, părinții intervin în școală, un părinte pune gresia și jaluzelele și atunci are o relație privilegiată cu direcțiunea școlii, alt părinte face nu știu ce, trimite taxiul să o ia pe doamna dirigintă în fiecare zi de la școală. Sunt tot felul de amănunte sordide. E penibil să le și spui. Pe de altă parte, când cobori în realitatea școlii românești, constați că ele contează. Ele dau caracterul, ca să zic așa, coloritul școlii românești de astăzi. Deci, criza asta are de-a face cu modul în care a fost rescris algoritmul, soft-ul școlii românești de astăzi. Iar școala se poate restaura refăcând, invers, acest proces.

(va urma)

Interviu realizat de Rucsandra Bălășoiu

Puteți viziona aici podcastul care a stat la baza acestui material.

[1] https://www.educred.ro/

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 199 (august 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI