Yoga nu este o simplă gimnastică

Ce se ascunde în spatele aparenței inofensive a practicii yoga? Diaconul Joseph Frangipani, fost practicant și martor direct al fenomenului în temple și așramuri din Occident și India, oferă o perspectivă tulburătoare asupra riscurilor spirituale reale din spatele unei practici promovate adesea ca simplu exercițiu fizic sau tehnică de relaxare. Un avertisment lucid, bazat pe experiență personală și discernământ ortodox. (T.P.)

– Părinte diacon Joseph, yoga este adesea prezentată astăzi ca o practică inofensivă – un mijloc de relaxare, o formă de întreținere fizică sau chiar o gimnastică ușoară. Și totuși, sub această aparentă lipsă de pericol se ascund dimensiuni care merită o reflecție mai profundă. Din perspectiva dumneavoastră, care sunt riscurile spirituale sau psihologice, atunci când yoga este abordată simplist, ca simplă metodă de detensionare sau exercițiu fizic?

– Când vorbim despre potențialele pericole ale practicii yoga – mai ales atunci când aceasta este abordată superficial, ca o simplă tehnică de relaxare – trebuie să înțelegem că sunt implicate riscuri reale, cu profunde consecințe spirituale. Primul aspect care îmi vine în minte este următorul: omul își lasă garda jos. Iar în viața duhovnicească, trezvia este esențială, este unul dintre pilonii luptei duhovnicești.

În anii în care am rătăcit prin tot felul de comunități spirituale, temple și așramuri, atât în America, cât și în străinătate, m-am confruntat în mod repetat cu o anumită stare de spirit – uneori cultivată intenționat, alteori nu – care încurajează o deschidere totală. Ți se cere să „accepți totul”, să „îți golești mintea”, să „îți deschizi inima”. Dar ce înseamnă, în esență, aceste îndemnuri? Înseamnă că renunți la plasa de protecție a sufletului tău, că îți deschizi fereastra lăuntrică și să permiți oricui sau oricărui duh – fie el lumină, fie umbră – să intre nestingherit. Lipsa de discernământ face ca această deschidere să devină primejdioasă. Nu mai este vorba doar de respirație profundă sau exercițiu fizic, ci despre o vulnerabilizare duhovnicească reală. Și tocmai aici se ascunde adevăratul pericol.

Am trecut personal prin situații în care mi s-a spus, în mod explicit, să mă relaxez, să renunț la orice formă de vigilență – și am ales să nu o fac. Îmi amintesc foarte clar un moment anume: era o privire – un ochi cercetător – ațintit asupra mea, ca și cum încerca să străpungă toate straturile apărării mele lăuntrice. Se petrecea în Portland, Oregon, pe Coasta de Vest a Statelor Unite, într-un loc cunoscut sub numele de Movement Center – un așram condus la acea vreme de cineva numit Swami Chittananda. Acesta era profund implicat în yoga Kundalini.

Yoga Kundalini, în esența ei, se bazează pe ideea trezirii unei energii latente, simbolizată tradițional printr-un șarpe încolăcit care se odihnește la baza coloanei vertebrale. Nu este vorba doar de o metaforă, ci de un simbol profund esoteric, încărcat spiritual, cu implicații serioase. Iar în acel moment, în acel spațiu, am simțit cu toată ființa greutatea acestei realități apăsând asupra mea.

Un adevărat atac spiritual

În cadrul practicii Kundalini yoga, se consideră că această energie căzută, malefică, simbolizată printr-un șarpe încolăcit, s-ar ridica asemenea unei frânghii invizibile, desfășurându-se treptat în sus prin chakre, până când ar ieși prin așa-numita „chakră a coroanei”. Practicantul este condus astfel către una dintre cele două pseudo-iluminări: fie ajunge să se creadă el însuși Dumnezeu, fie să creadă că tot ceea ce există este, în esență, divin.

În ashramul pe care l-am menționat, învățătorul – Swami Chittananda – transmitea această „energie”, pe care el însuși o primise și o cultivase sub îndrumarea maestrului său spiritual, un swami homosexual. Acest detaliu este relevant nu ca o judecată morală – aceasta este, în fond, o chestiune secundară –, ci pentru că reflectă o viziune spirituală profund distorsionată.

Faptul la care am fost martor în acel ashram este profund tulburător. De îndată ce participanții își lăsau garda jos – așa cum li se cerea explicit – și se lăsau pătrunși de privirea lui pătrunzătoare, începea să se petreacă ceva straniu. El transmitea ceva, o energie, o forță, înăuntrul lor. Și atunci oamenii începeau să geamă, să scoată sunete, să-și unduiască trupurile, să se răsucească, să se zbată, să se miște spasmodic și fără control. Era ca și cum ar fi fost niște marionete, iar el le-ar fi tras sforile. Atmosfera era densă, încărcată de o confuzie spirituală profundă, iar ceea ce am văzut acolo nu pot descrie altfel decât ca fiind demonic.

Acești oameni pur și simplu se lăsau folosiți. Își predaseră cu totul voința, iar ceea ce am văzut nu era altceva decât un adevărat atac spiritual. În clipa în care își coborau garda, Swami-ul își exercita influența asupra lor. Iar când își încheia ritualul – oricare ar fi fost sensul acestui „ritual” în înțelesul său – ei cădeau moleșiți, se prăbușeau, ca și cum li s-ar fi scurs din trup orice putere și din suflet orice urmă de identitate.

Când a ajuns în dreptul meu, însă, lucrurile s-au petrecut cu totul diferit. La acea vreme, mă întorsesem din India și începusem să rostesc Rugăciunea lui Iisus. Firește, s-ar putea întreba cineva: „Dar ce mai căutai într-un așram după ce L-ai întâlnit pe Hristos?”. E o poveste mai lungă, poate o vom spune altă dată. Dar, revenind la întrebare: în acel moment eram treaz duhovnicește. Mă rugam lăuntric, neîncetat. Și, pe măsură ce ochii acelui om căutau să pătrundă în mine – așa cum făcuseră cu ceilalți – am simțit înlăuntrul meu o împotrivire, un fel de scut duhovnicesc. Nu era ceva vizibil, firește, dar cât se poate de real. Privirea lui părea să alunece pe lângă mine și să se întoarcă spre el. Și atunci, pe neașteptate, i-am văzut chipul schimbându-se.

Omul acesta, corpolent și chel, cu o față rotundă ce părea, la prima vedere, senină, căpătase acum o înfățișare cu totul diferită. Părea că ceva din el fusese conectat la o putere mai mare decât a lui. Era îmbrăcat în veșmântul portocaliu, de culoarea șofranului, specific swami-lor – o haină care, în tradiția hindusă, simbolizează castitatea, sobrietatea și renunțarea la lume. Dar în acea clipă, aparența lui trăda cu totul altceva: se revela ceea ce cu adevărat îl însuflețea. Chipul i s-a transformat și, în locul seninătății unui ascet, mi s-a arătat o față schimonosită, nelumească, expresia unei prezențe demonice, de care fie era posedat, fie se afla în părtășie cu ea. Ceea ce am văzut semăna cu o ființă moartă, cu trăsături de maimuță, cu pielea în descompunere și cu o privire pătrunzătoare, nefirească. Nu era rodul imaginației, ci o descoperire duhovnicească, înfricoșătoare prin limpezimea ei.

În timp ce stăteam acolo, continuând să rostesc Rugăciunea lui Iisus, un frig copleșitor m-a cuprins dintr-odată. O frică densă, paralizantă, s-a strecurat în mine. Îmi amintesc limpede gândul care mi-a străbătut atunci inima: „Dacă privirea lui mai durează o clipă, nu știu dacă voi mai putea rezista.” Era ca și cum m-aș fi uitat în jetul unui furtun de incendiu spiritual – necruțător, invaziv, de nestăvilit. Presiunea acelui contact era atât de intensă, încât aveam senzația că însăși voința mea s-ar putea prăbuși sub povara ei.

Nu relaxarea, ci trezvia!

După acel moment cutremurător, swami-ul a trecut mai departe, de la o persoană la alta. În acea seară, în sala de meditație se aflau probabil în jur de 120 de oameni. Când sesiunea s-a încheiat, el s-a ridicat încet de pe pielea de leu pe care ședea și a ieșit. M-am ridicat și eu și am ieșit, împreună cu prietena mea de atunci.

Când am ieșit afară, ea s-a întors spre mine cu un entuziasm plin de uimire și m-a întrebat: „Ai văzut?” Am ezitat: „Nu sunt sigur ce-am văzut”, i-am răspuns, nevrând să-i impun propria mea stare de alarmă spirituală asupra trăirii ei. A continuat: „Ei bine, de obicei văd lumini aurii și argintii în jurul meu – este atât de frumos. Swami îmi spune că mă aflu la finalul ciclului reîncarnărilor, că am învățat tot ce era de învățat și că în curând îi voi putea învăța pe alții.”

Am ascultat-o. La suprafață, totul părea strălucitor, chiar încurajator. Dar, în adâncul inimii mele, știam că era vorba despre o amăgire duhovnicească. Limbajul era seducător, îmbrăcat în lingușiri și promisiuni înșelătoare, o țesătură bine lucrată de neadevăruri. Absurdități, desigur, dar absurdități extrem de periculoase.

Apoi însă a rostit ceva care m-a lăsat fără cuvinte. „Când a ajuns la tine,” a spus ea, „nu știu exact ce făceai, dar fața lui arăta ca o creatură moartă, care putrezise de câteva zile.” Am privit-o în ochi. „Asta e exact ce am văzut și eu,” am șoptit.

A fost un moment de confirmare; două persoane care priveau aceeași distorsiune spirituală, fiecare din unghiul propriei convingeri. Nu am mai rămas mult după aceea. Am părăsit ashramul, locuiam în apropiere la vremea respectivă și, treptat, ne-am îndreptat spre alte locuri. Drumul meu a continuat, la fel și căutarea adevărului.

Tocmai de aceea, invitația de a „te relaxa”, de a „te abandona procesului” sau de a „te deschide energiilor” nu este doar o inofensivă sugestie de wellness – este o capcană profund periculoasă. Acestea nu sunt simple tehnici neutre; sunt porți deschise. Iar ceea ce pătrunde prin aceste porți nu este deloc ceea ce aștepți.

Desigur, acest lucru este profund dăunător vieții duhovnicești. Trebuie să ne amintim că există îngeri, dar și demoni. Materia însăși poate fi sfințită prin harul lui Dumnezeu, dar poate fi și desacralizată, profanată, prin păcat. Iar păcatul înseamnă, în esență, o întoarcere a noastră de la voia Lui cea dumnezeiască. Atunci când cădem din har, cum o facem cu toții, în grade diferite, ne regăsim, asemenea lui Adam și Evei, în afara prezenței Domnului, Care altădată umbla cu strămoșii noștri în Rai. Și cât de zdrobitoare este această conștientizare: că Domnul nostru Iisus Hristos, în smerenia Sa nesfârșită, a ales să umble cu omenirea într-o astfel de intimitate.

Dar atunci când Adam și Eva au căutat îndumnezeirea în afara lui Dumnezeu, urmând șarpele – cel care, în simbolismul oriental, își găsește un corespondent în energia Kundalini, reprezentată tot printr-un șarpe încolăcit – nu au pășit spre comuniune, ci spre înstrăinare. Unindu-se cu șarpele, și nu cu Domnul, au adus moartea în lume – nu doar moartea spirituală, ci, în cele din urmă, și pe cea trupească. Trupul începe să moară doar după ce sufletul s-a despărțit de Dumnezeu. În Tradiția noastră ortodoxă, nu relaxarea este virtutea cea mai înaltă a sufletului, ci privegherea. Aceasta nu trebuie confundată cu pacea lăuntrică, care este roada trezviei și a harului. Ceea ce astăzi este numit „relaxare” poate deveni, de fapt, o poartă deschisă pentru influențele demonice, care uneori ajung să acționeze asupra vieții lăuntrice a omului sau chiar să pătrundă în ea. Să nu uităm: însuși cuvântul „yoga” înseamnă „a te înjuga” sau „a te lega de ceva”. Prin urmare, întrebarea esențială este aceasta: Dacă este vorba doar despre niște întinderi sau exerciții fizice, de ce se numește totuși „yoga”? La ce duh ne înjugăm, de fapt?

(fragment)

Interviu realizat de Tatiana Petrache

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 199 (august 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI