Despre educația băieților

În numărul trecut, din luna martie, dedicat femeii, am scris despre educația fetelor, așadar acesta ar fi un bun prilej să încercăm o discuție și despre cea a băieților. Folosesc verbul „a încerca”, deoarece în ciuda statutului de știință pe care și-l dorește pedagogia, totul stă sub zodia aproximării și a provizoratului. (R.B.)

Teorii validate ieri sunt invalidate azi, ca mai apoi să riște a fi și ele răsturnate mai târziu. Dar ca să fim onești, trebuie să recunoaștem că e un principiu firesc al științei, să înainteze teorii pe care ea însăși să încerce a le demonta, pentru a le testa forța (Karl Popper, teoria falsificării). Mai grav este însă atunci când, pe cale empirică, se dovedește că o teorie de laborator nu rezistă în timp testului realității. Atunci a continua să o susții, în ciuda tuturor evidențelor, nu mai este o dovadă de probitate științifică, ci dovada că s-a alunecat dinspre știință spre ideologie.

Cam așa se întâmplă cu anumite teorii pedagogice care clădesc, la noi și în alte părți (SUA, Vestul Europei) școala actuală, cu așa numita pedagogie centrată pe elev (în fapt centrată pe ideologie și pe oportunismul arhitecților ei). Așadar, testul realității ne arată că școala noilor reforme merge din rău în mai rău. Însă reformatorii, în loc să plece de la un moment T zero anterior reformelor și să încerce o restaurare pe alte baze, ne spun că eșecul se datorează nu viziunii care a schimbat totul, ci faptului că această viziune nu a fost dusă până la capăt, nu a fost corect implementată. Concret, de vină ar fi cei rezistenți la schimbare, mecanismele inerțiale din vechea școală, resursa umană, factorii imprevizibili din teren etc.

Dar aceasta e o altă discuție despre școală, pe care poate s-ar cuveni să o atingem altădată. Acum propun cititorului să ne orientăm dinspre școală spre familie și să discutăm despre educația băieților, în sânul acesteia. Aparent, poate surprinde ceea ce voi susține: părintele nu trebuie să își dorească în mod principal să fie un educator bun, ci un om bun. Există riscul, mai ales în cazul mamelor, ca această preocupare să le absoarbă pe celelalte. Este ceea ce susțin, cu alte cuvinte și cu alte exemple, unii autori precum Leonard Sax („Prăbușirea parentingului”) sau Părintele Savatie Baștovoi („Antiparenting”).

Poate cititorului îi este cunoscută o butadă din lumea ortodoxă, care ne spune că o femeie se pregătește pentru a fi soție de atunci de când se naște. Eu aș completa-o cu ideea că și pentru a fi mamă se pregătește tot de când se naște. Și tot așa în cazul bărbaților – pregătirea pentru rolul de soț și de tată începe de la naștere. Cum se poate înțelege această afirmație? Să medităm puțin. Nu cred că autorul acestui gând se referă la faptul că, de la naștere, o fată trebuie cizelată treptat pentru a deprinde calitățile unei bune soții, inclusiv cunoștințe de menaj, puericultură, armonie a relațiilor familiale. Ar fi anormal și nesănătos să te adresezi unei fetițe de cinci ani ca unei viitoare soții, propunând activități educative care să o formeze de acum pentru acest rol specific.

Copiii ne sunt dați în dar și vom răspunde pentru ei.

Atunci? Eu înțeleg altfel această vorbă plină de duhovnicie. De când se naște, un copil se pregătește a fi om, calitate și rol căruia îi sunt subordonate toate celelalte. Dacă te pregătești să devii un om bun, implicit vei fi un părinte bun și un partener de viață bun. Și cu asta am spus totul. De aceea, nici înainte de a mă căsători, deși stăteam îndelung răsfoind cărți duhovnicești în librării ca Sophia sau Librăria Bizantină, niciodată nu mi-au plăcut cărțile cu sfaturi despre căsătorie sau alegerea unui soț/soții. Le consideram cumva superflue, pentru că nu cred că Ortodoxia privește în mod insistent omul sub un unghi anume, ci plenar, complex. Deci pentru a fi un soț sau o soție bună, ai de luptat cu aceleași patimi și neputințe ca și pentru a deveni un om bun și atât. Până la urmă, dacă analizăm motivele de divorț într-un cuplu, vom vedea că ele se reduc la chestiuni de ordin general uman, nu la trăsături specifice rolului de soț/soție: egoismul, minciuna, infidelitatea, alcoolismul, adicția pentru jocuri de noroc, mânia, violența, lenevia etc. Sunt neputințe pe care le avem în noi din perioada de celibat și pe care le aducem cu noi și în căsnicie. Și tocmai astfel cred că se explică butada amintită mai sus.

Dar să revenim la mame și tați. Tot așa, ei se formează de la naștere ca oameni buni, nu ca părinți buni, pentru că această calitate de om le subsumează pe toate. Un reproș pe care îl fac parentingului modern este tocmai acela că le determină în mod obsesiv pe femei să se privească preponderent drept mame. Să nu fiu greșit înțeleasă: nu fac prin asta o ierarhie, favorizând rolul de carieră al femeii, de exemplu. Mi se pare că puține bucurii sau demnități se apropie de bucuria de a fi părinte. Cu toate acestea, este limitativ, mărginit și chiar riscant să ne privim pe noi înșine cu precădere dintr-o singură ipostază. Citim în Biblie, la Isaia, într-o profeție mai lungă „iată eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu” ^{Isaia 8:18}. Așadar, copiii noștri nu sunt ai noștri, ca produse manufacturate de noi, în care știm ce materiale sau ingrediente punem. Ei ne sunt dați în dar și vom răspunde apoi pentru ei, pentru modul în care i-am educat și i-am lăsat să își cunoască adevăratul lor Părinte.

Dar să revin la un unghi de vedere laic. Dacă vom căuta să ascultăm experți autohtoni în parenting, cel mai probabil vom cunoaște niște femei deștepte, cultivate, frumoase și elegante, dar care vorbesc deja prea mult despre ce înseamnă a fi părinte sau, mai ales, mamă. Este un mod de a pune reflectorul în special pe acest rol. Or teoria mea este că deja acest lucru este greșit. Dacă ai în bibliotecă cinci cărți de parenting, iar copilul tău știe de ele și te aude citând din ele, deja i-ai dat mesajul greșit. Dacă el simte că tu îți faci în mod deosebit temele pentru a-l crește bine pe el, deja ceva nu este în ordine. Și, surprinzător, am ajuns să ascult o mărturie similară a unei doamne care este, probabil, cel mai cunoscut expert în parenting din România. Ea a spus că s-a trezit că fiul său (subînțelegem că era la vârsta de 6-8 ani) aștepta ca mama lui să își organizeze programul și toate activitățile în funcție de el. Apreciem sinceritatea acestei doamne care, cu modestie, nu s-a sfiit să recunoască public că pe undeva greșise. Totuși modul cum a ales să repare mi se pare cumva că nu țintește problema în profunzimea sa. Ea i-a explicat copilului că și mama are nevoile sale, individualitatea ei. Că are sarcini profesionale, că are și alte roluri în afară de cel de mamă. Că, de pildă, nu se poate întrerupe dintr-o discuție la telefon cu o prietenă pentru orice mărunțiș sau pretenție a copilului. Și alte explicații prin care a încercat să îl lămurească și să contrazică acea imagine despre sine a copilului pe care ea însăși i-o construise: că lumea mamei se învârte în jurul lui și că el este copilul-rege căruia totul i se subordonează.

Mama trebuie să fie în primul rând un om bun.

Pentru că, să nu ne înșelăm, copilul simte, are o intuiție extrem de fină: chiar dacă nu îl vom crește în mod foarte permisiv (chiar parentingul modern s-a răzgândit și e dominat în prezent de alte tendințe, precum autoritatea moderată), totuși copilul simte când este pus în prim-plan, în așa fel încât absoarbe energia și alte preocupări ale mamei. El simte când este așezat pe acest piedestal al intereselor mamei. Or asta nu trebuie să se întâmple. Mama trebuie să continue să fie în primul rând un om bun, nu o mamă bună. Asta înseamnă chiar că, dacă la locul de joacă fiul ei s-a certat cu alți copii, ea să fie capabilă să își mustre fiul dacă el e vinovat, luând apărarea celorlalți. A fi un om bun înseamnă ca, dacă la adolescență sau maturitate copilul tău este mai puțin competent decât alții, să nu folosești poziția ta de putere pentru a-i cumpăra un loc la o școală bună, sau o funcție bună, dacă asta înseamnă să dai la o parte în mod necinstit, falsificând examene, copiii altor mame. Și așa mai departe.

Așadar, să fim conștienți că o preocupare excesivă de parenting poate veni și cu riscuri, atât pentru noi, cât și pentru copil. Pentru noi, riscul principal este că ne consacră și ne absoarbe într-un singur rol, inclusiv cu o amenințare de egocentrism (Copilul meu. Familia mea. Reușita mea. Eu ca părinte de succes). Riscul pentru copil este că el ajunge să simtă că e în centrul intereselor părinților și poate dezvolta tendințe de copil-rege sau chiar de narcisism. Așadar, reușim să îl facem să vorbească frumos și politicos, să știe cum și ce să mănânce, unde și cum să se așeze sau să se poarte, dar putem pierde pe alte planuri, consolidând în el aroganța, ideea că e bine crescut (acest copil va teoretiza mult, citându-și mama, despre ce e frumos să faci și ce nu) și sentimentul că totul i se cuvine.

Dar să atingem și subiectul anunțat al acestui articol: educația băieților. Dacă am reușit să îmi explic punctul de vedere, cititorul a înțeles că nu recomand neapărat un tip de educație strict determinat pe sexe și, în niciun caz, unul axat pe un rol anume, viitor, de soț sau tată. Totuși, sexul aduce provocările și specificul său, în special la pubertate, așa cum am arătat și în articolul dedicat fetelor. Dacă un copil, fie băiat, fie fată, trebuie educat în special ca om, în care să cultivăm la modul general virtutea, este totuși adevărat că apar și unele provocări specifice. Se crede că viața este din capul locului mai grea pentru fete (și mai apoi femei), deoarece ele sunt mai fragile, mai supuse discriminării și mai sensibile emoțional. Da, toate acestea sunt adevărate.

Dar viața poate veni cu mari provocări și pentru băieți. În primul rând, presiunea socială asupra băieților este destul de mare – există anumite așteptări tradiționale față de un bărbat, legate de rolul său de putere, ambiție, succes profesional etc. Or acest succes nu e întotdeauna strict garantat, nici măcar dacă te străduiești și ești responsabil. Un faliment, un șomaj, un eșec financiar sau profesional pot surveni (mai ales în situația economică a țării noastre), iar asta nu înseamnă că acel bărbat este ratat sau incompetent. Dacă psihicul său nu este suficient de puternic, un tânăr ajuns la maturitate care experimentează la un moment dat acest tip de eșec poate să îi facă față foarte prost.

Ce înseamnă un bărbat puternic?

Aici cred eu că ar trebui să facă diferența modul în care acel tânăr a fost educat în familie. Pe lângă evidentele apeluri timpurii la muncă și responsabilizare (nu vreau să insist prea mult pe locuri comune și pe truisme), familia mai trebuie să transmită două valori viitorului bărbat: curajul și puterea. Pentru că, vrem, nu vrem, aceste două trăsături sunt etalon de bărbăție atât în spațiul laic, cât și în cel creștin. Cuvântul „virilitate” este de origine latină, având ca rădăcină substantivul „vir”, care înseamnă bărbat. Dar este interesant că acest „vir” poate fi pus în legătură cu „vis” ce înseamnă putere, ca și cu „virtus”, care înseamnă bărbăție și forță sufletească. Așadar, cuvântul „bărbat” (la noi provenind din latina vulgară, de la „om cu barbă”), acel „vir” latinesc, este strict legat de noțiunea de putere și de tărie sufletească, care ar trebui cultivate din copilărie.

Ce înseamnă un bărbat puternic? Este tocmai acel bărbat care, indiferent de situația dată, reușește să își păstreze nădejdea, siguranța, echilibrul sufletesc. Adevărata putere a unui bărbat nu este dată de calități sau avantaje: sănătate, stare materială, aspect fizic, relații, susținerea celorlalți etc. Sunt persoane care le au pe toate acestea și totuși adeseori se simt învinse, tind să se vaite excesiv, să vadă în jur doar pericole și amenințări. Invers, există bărbați care au în mână cărți mult mai proaste (poate o stare de sănătate sau financiară mai precară), dar care au mentalitate de luptători, de oameni care văd soluții. Cu umor sau fără, dar mereu cu optimism, ei devin, prin energia lor, locomotivă pentru cei mai puțin motivați sau mai puțin încrezători din jur.

Femeile, atunci când caută un partener de viață, sunt atrase în cel mai înalt grad de acest tip de atitudine. Tocmai de aceea ele pot cădea și în plasa narcisiștilor, deoarece narcisistul emană senzația de putere și de încredere în sine (de multe ori doar mimate). Totuși, nicio legătură între bărbatul cu adevărat puternic, curajos, și bărbatul narcisist. Cum ar putea însă părinții să cultive în copii aceste trăsături pozitive? Desigur, prin exemplu personal, dar și prin sfaturi și învățături concrete. Copiilor trebuie să li se transmită o mentalitate de prețuire a valorilor, principiilor și de urmărire a lor, indiferent de consecințe. A merge până în pânzele albe, cum se spune. Există valori nenegociabile și circumstanțe când a dezerta de la un principiu de viață trebuie să nu fie o opțiune de luat în calcul. Apoi, trebuie transmis copiilor, atât băieți cât și fete, că cel mai mare dușman în calea atingerii fericirii este să încerci a o vâna. Oamenii trebuie să trăiască în conformitate cu legile binelui și ale dragostei, nu jalonând printre obstacole, urmărind himera fericirii. Dacă ne construim traiectoria de viață în conformitate cu un ideal de fericire, atunci riscăm să cădem din eroare în eroare, devenind în același timp extrem de fricoși să nu pierdem ceea ce pare a ne duce mai aproape de (închipuita  noastră) fericire.

În acest fel, lista compromisurilor se poate lungi periculos: în încăpățânarea de a fi fericiți ne putem trezi blocați în relații dureroase, doar din teama de singurătate. Ne putem arăta incapabili de risc profesional, de a schimba ceva, tocmai din frică. Ne putem complace în situații de minciună față de alții și față de noi înșine, ca să ținem cu dinții de un fals confort și o falsă fericire. Deci un pas decisiv în educarea unui băiat este de a-i forma această coloană vertebrală și a-i transmite mesajul că viața trebuie trăită așa cum e bine și moral, chiar dacă asta înseamnă să suporți uneori și consecințe neplăcute. Pentru că, de fapt, lașitatea și divorțul de propriile valori pot provoca o depresie și nemulțumire sufletească ce sunt incompatibile cu adevărata fericire. Conștiința curată este cea mai bună pernă, spun cei din vechime. Conștiința curată nu este o premisă unică, dar este una indispensabilă spre fericire.

Rucsandra Bălășoiu

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 195 (aprilie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI