Ce înseamnă o viață bună? Ce are cu adevărat valoare? Ce înseamnă să fii om?

„Am trăit oare singura viață care mi-a fost dată într-un mod vrednic de ea?”

Pentru Stephen Blackwood, aceasta este întrebarea care îl așteaptă, la un moment dat, pe fiecare om. Într-o cultură modelată tot mai mult de tehnologie și de gândirea utilitaristă, președintele Ralston College pledează convingător pentru studiile umaniste, educația clasică și moștenirea creștină ca repere indispensabile în căutarea sensului, a adevărului și a libertății autentice. (A.G.)

− Domnule Blackwood, vorbiți adesea despre cât de important este să știi să pui întrebările corecte. Care ar fi cele mai importante întrebări pe care ar trebui să învățăm să ni le punem?

− Aș spune că, în ultimă instanță, există o întrebare din care decurg multe altele: Am trăit așa cum ar fi trebuit să trăiesc? A avut viața mea un sens? Am trăit singura viață care mi-a fost dată într-un mod vrednic de ea?

În linii mari, cred că aceasta este întrebarea pe care aproape orice ființă umană și-o va pune, mai devreme sau mai târziu. Pot exista excepții rare, însă pentru cei mai mulți dintre noi această întrebare apare inevitabil la un moment dat. Ea se numără printre cele mai profunde și cu neputință de evitat întrebări ale existenței umane.

A doua întrebare strâns legată de prima este aceasta: Ce ne-ar permite să răspundem afirmativ la prima întrebare la sfârșitul vieții noastre?

Pentru mine, acesta este unul dintre scopurile esențiale ale unei educații umaniste. O asemenea educație este menită să ne ajute să punem întrebările corecte − întrebări care ne permit să trăim în acord cu ceea ce considerăm a fi cel mai important, mai valoros și mai vrednic de a-i consacra viața noastră.

O educație autentică, care nu a fost subordonată exclusiv unor scopuri utilitariste, ne oferă, desigur, competențe practice. Ea ne înzestrează cu instrumente intelectuale și deprinderi de gândire care ne ajută să ne orientăm eficient în lume. Însă scopul ei mai profund este acela de a ne îndrepta către întrebările de ordin superior: Ce înseamnă o viață bună? Ce are cu adevărat valoare? Ce înseamnă să fii om?

Aceste întrebări nu privesc doar ceea ce este util, ci ceea ce este valoros în sine.

− Acest lucru îmi amintește de exercițiul, de nevoința aducerii aminte de moarte filosofic și creștin foarte important: reflecția asupra sfârșitului vieții, asupra morții înseși. În tradiția creștină, aducerea-aminte de moarte nu este o practică morbidă, ci o cale de a învăța să trăim fiecare zi cu sens.

Vorbeați mai devreme despre abordarea instrumentală sau utilitaristă a educației. Mi se pare că provocările aduse de inteligența artificială și de era digitală ne pot ajuta, de fapt, să redescoperim o înțelegere mai profundă a ceea ce înseamnă să fii om și a care este vocația noastră în istorie și în societate.

− Așa este. Tocmai de aceea am convingerea că mai ales în epoca digitală studiile umaniste pot juca un rol major. În multe privințe, ele ne pot furniza, dacă vreți, o hartă a sufletului și a vieții noastre lăuntrice. Desigur, orice metaforă își are limitele. Când vorbesc despre o „hartă”, nu mă refer la faptul că toți oamenii urmează același drum. Viețile omenești sunt mult prea diverse și complexe pentru a putea fi reduse la un singur model. Însă studiile umaniste ne ajută să ne orientăm în raport cu realitățile fundamentale pe care le împărtășesc toți oamenii.

Ele ne ajută să înțelegem mai bine ce este binele. Ne ajută să ne confruntăm cu propria noastră condiție muritoare. Ne oferă modalități de a înțelege suferința, de a construi relații și de a descoperi sensul vieții. Ne învață cum să traversăm încercările, cum să găsim mângâiere și cum să ne bucurăm de experiențele omenești pe care le împărtășim unii cu alții. Acestea sunt preocupări universale, iar studiile umaniste sunt în mod deosebit potrivite pentru a le aborda.

Trebuie să privim cu luciditate această realitate, mai ales în epoca inteligenței artificiale. Să luăm ca exemplu inteligența artificială. Aceste sisteme generate și operate algoritmic nu pot face, în ultimă instanță, decât ceea ce au fost concepute și instruite să facă. Prin însăși natura lor, ele nu ne pot spune cum ar trebui să fie folosite și nici nu pot răspunde la întrebarea mai profundă privind scopul lor.

Ele pot procesa informațiile pe care le furnizăm și ne pot oferi răspunsuri sofisticate. Într-un anumit sens, ne pot reflecta propria gândire. Dar nu pot stabili scopurile către care această gândire ar trebui să fie orientată.

În general vorbind, tehnologia urmărește să ne ajute să realizăm anumite lucruri mai repede, mai eficient sau cu costuri mai mici. Ea ne poate ajuta să ajungem din punctul A în punctul B. Ceea ce nu poate face este să ne spună dacă acea călătorie merită, de fapt, să fie făcută.

De aceea cred că atât tragedia, cât și oportunitatea epocii noastre izvorăsc din aceeași realitate. Trăim într-un moment al istoriei în care multe dintre formele tradiționale de cercetare și reflecție − tocmai acele discipline care ne ajută să punem întrebările fundamentale ale existenței umane − au fost neglijate sau abandonate. Și totuși, exact în acest moment ne confruntăm cu provocarea civilizațională a inteligenței artificiale, una dintre cele mai mari provocări − și, deopotrivă, oportunități − pe care omenirea le-a întâlnit vreodată.

Paradoxul situației noastre este că s-ar putea să fim mai puțin pregătiți decât aproape orice generație anterioară pentru a răspunde întrebărilor existențiale ridicate de aceste noi tehnologii. Și totuși, tocmai această slăbiciune creează o oportunitate. Ea ne oferă șansa de a redescoperi tradițiile bogate, puternice, frumoase și durabile ale gândirii umane, tradiții care au călăuzit oamenii timp de secole. Și poate că nu a existat niciodată un moment în care recuperarea acestei înțelepciuni să fie mai necesară decât astăzi.

Nu știu cum este pentru alții, dar eu găsesc viața destul de complicată. Există mult mai multe lucruri pe care nu le înțeleg decât lucruri pe care le înțeleg. De aceea, am nevoie de tot ajutorul pe care îl pot primi. Imaginați-vă că porniți într-o călătorie dificilă și necunoscută. Dacă alții au străbătut acel drum înaintea dumneavoastră, nu ați vrea să-i întrebați ce au învățat? Nu ați dori să aflați cum a fost și ce sfaturi v-ar putea oferi?

Viața însăși este o asemenea călătorie. Alții au parcurs-o înaintea noastră. Au fost oameni asemenea nouă și au învățat multe pe drum. Când este vorba despre moarte, dreptate, adevăr, relații, împăcare sau despre ceea ce are cu adevărat valoare, putem învăța din reflecțiile lor. Cum ar trebui să ne rânduim viața pentru a o trăi cu sens? Tocmai la această întrebare ne ajută să răspundem moștenirea trecutului.

Ea reprezintă reflecția acumulată a oamenilor asupra lor înșiși și asupra lumii. Putem alege fie să ne împărtășim din această experiență și înțelepciune − lecțiile câștigate cu trudă de cei care au trăit înaintea noastră −, fie să le ignorăm.

Mulți tineri de astăzi se confruntă cu întrebări legate de sensul vieții, de suferință și de sentimentul înstrăinării. Sugestia mea este simplă: să se îndrepte către cei care s-au confruntat deja cu aceste întrebări.

O educație nu este valoroasă doar pentru că studiază lucruri vechi

− Ce le poate oferi educația clasică tinerilor de astăzi?

− Dacă dorim să învățăm de la cei din trecut, trebuie să fim dispuși să mergem noi către ei. Cei care au plecat din această lume nu pot veni la noi; noi trebuie să mergem către ei. În multe cazuri, înseamnă și să învățăm limbile în care acești oameni au scris și au vorbit. În Apus, aceasta înseamnă adesea greaca și latina. Aceste limbi nu sunt simple relicve ale trecutului. Ele sunt mijloacele prin care s-au transmis mii de ani de literatură, filosofie și reflecție asupra lumii.

Dacă doriți să deveniți specialist în Renașterea italiană, trebuie să învățați limba italiană. Dacă doriți să-l studiați cu adevărat pe Dante, trebuie să învățați italiana. Dacă vreți să vă specializați în filosofia lui Hegel, veți avea nevoie de limba germană. Același principiu se aplică, într-un sens mai larg, întregii tradiții occidentale.

Acesta este unul dintre motivele pentru care predăm limba greacă la Ralston College și, în viitor, vom introduce și latina. Nu pentru că ne-am propune să-i transformăm pe toți studenții în clasiciști, ci pentru că aceste limbi oferă acces direct la mii de ani de moștenire intelectuală și culturală.

Până nu demult, acest lucru era înțeles de aproape toată lumea. Pentru oameni precum Thomas Jefferson, era de la sine înțeles că o persoană educată din Occident trebuia să cunoască greaca și latina − nu pentru că acestea ar fi singurele limbi remarcabile, deși sunt într-adevăr extraordinare, ci pentru că în ele este scrisă o parte atât de însemnată a tradiției noastre.

Mai fundamental însă, întrebarea este cum putem concepe o educație pornind de la ceea ce oamenii au cu adevărat nevoie și caută. Din câte îmi pot da seama, nu există o cale mai bună de a aborda marile întrebări ale existenței decât apelând la înțelepciunea trecutului. Fără memorie, ne-am afla în fața unui torent copleșitor de impresii senzoriale, fără posibilitatea de a deosebi un lucru de altul. Nu am ști să facem diferența dintre o persoană și un copac, pentru că ne-ar lipsi conceptele necesare pentru a le recunoaște. Unul dintre profesorii mei obișnuia să spună că, fără memorie, prezentul este asemenea unui punct matematic: nu are nicio dimensiune.

Istoria și cunoașterea trecutului conferă profunzime și întindere prezentului. Ele încetinesc clipa și ne permit să o înțelegem. Gândiți-vă la diferența dintre o conversație cu cel mai bun prieten și una cu un străin. Prietenia voastră este îmbogățită de ani de experiențe împărtășite, de discuții, neînțelegeri, bucurii, suferințe și amintiri comune. Tot acest context face posibilă o conversație mult mai profundă.

Fără acest context, întâlnirea ar fi cu totul diferită. Același lucru este valabil și pentru raportarea noastră la prezent. Trecutul ne oferă contextul care ne permite să înțelegem lumea în care trăim.

Dar există și un alt aspect important. Ceea ce contează nu sunt doar faptele trecutului. Anumite moduri de cercetare și anumite tradiții intelectuale ne trezesc sensibilitatea față de tiparele și structurile realității însăși. Aceste opere nu sunt simple cuvinte așternute pe hârtie; ele întruchipează o înțelegere vie a ceea ce este real.

Cea mai valoroasă educație nu este importantă doar pentru că studiază lucruri vechi. Ea este valoroasă pentru că ne ajută să înțelegem prezentul și pentru că anumite opere de literatură, filosofie și artă posedă o putere dovedită de-a lungul secolelor: aceea de a trezi în noi o percepție mai profundă a adevărului.

Aceasta nu înseamnă că toată lumea ar trebui să urmeze studii universitare. Cu siguranță nu cred acest lucru. Cred însă că aproape fiecare om ar trebui să învețe să citească și să scrie bine, să intre în contact cu poezia autentică și să dobândească o minimă cultură matematică. Acestea sunt deprinderi care favorizează dezvoltarea deplină a persoanei și ne ajută să ne valorificăm libertatea și potențialul.

Totuși, educația nu se poate opri aici. Ea trebuie să includă și istoria, și marile narațiuni care au modelat civilizațiile. Unul dintre marile daruri ale religiei autentice este că oferă un cadru simbolic și narativ prin care omul poate înțelege dimensiuni profunde ale realității. Un asemenea cadru este accesibil tuturor.

Nu toată lumea îl va citi pe Platon și nici nu este necesar ca toți să o facă. Însă fiecare om poate trăi într-un mediu înfrumusețat de arhitectură armonioasă. Fiecare poate participa la o tradiție religioasă care îl înalță și îl îndrumă către ceea ce este mai înalt și mai bun. Aproape fiecare om poate învăța să folosească limbajul într-un mod care să exprime atât gândurile sale, cât și cele mai adânci mișcări ale inimii.

La nivelul cel mai profund, ceea ce ne trebuie este o cultură care să susțină și să înalțe viața umană. Universitățile au un rol important în această misiune − nu singurul rol, dar unul indispensabil. Menirea lor este să contribuie la formarea unor moduri de viață și a unei culturi care să ne hrănească și să ne susțină pe toți, indiferent de interesele noastre intelectuale, de aptitudinile academice sau de faptul că am urmat ori nu studii universitare.

Trei cărți fundamentale

− Dacă ar fi să alcătuiți o scurtă listă de cărți fundamentale care să ajute un tânăr să se orienteze în călătoria vieții, care ar fi primele trei pe care le-ați recomanda?

− În primul rând, aș citi Evangheliile. Nu cred că există o introducere mai bună în anumite realități fundamentale ale existenței umane. De acolo, aș continua în mod firesc cu întreaga Biblie, nu doar datorită importanței sale spirituale, ci și datorită imensei sale însemnătăți istorice și culturale. Totuși, dacă cineva nu este încă familiarizat cu Sfânta Scriptură, i-aș recomanda fără ezitare să înceapă cu Evangheliile.

În al doilea rând, aș recomanda Mângâierea Filosofiei de Boethius. Este o carte care a însemnat foarte mult pentru mine personal și cred că oferă reflecții profunde, la fel de actuale astăzi cum erau și în vremea în care a fost scrisă.

În al treilea rând, i-aș încuraja pe tinerii cititori să aleagă orice roman considerat pe scară largă o mare operă a literaturii universale. Poate fi un roman de Tolstoi, Dostoievski, Jane Austen sau de oricare dintre marii autori. Alegerea concretă este mai puțin importantă decât găsirea unei cărți care să vă atragă cu adevărat, una care să vă facă să spuneți: „Aș vrea să citesc această carte.” Lăsați ca acea carte să devină începutul unei pasiuni pentru lectură care să vă însoțească întreaga viață.

Nimeni nu trebuie să vă prescrie fiecare pas al acestei călătorii. Desigur, îndrumarea poate fi de ajutor, însă foarte curând puteți deveni un cititor ale cărui interese se lărgesc și se adâncesc necontenit. Pe parcurs, veți descoperi comori fără număr − cărți care nu numai că vă vor lumina propria viață, ci vă vor ajuta și să înțelegeți mai profund viețile celorlalți.

Acesta este unul dintre marile daruri ale lecturii: ea vă poate însoți și îmbogăți de-a lungul întregii vieți.

Interviu realizat de Tatiana Petrache

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 211 (august 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI