Nebunii și nebunii
„Neamul nostru are atâtea femei mucenițe”
În conștiința multora dintre cei care am prins măcar și o parte din perioada comunistă, luna decembrie e marcată nu doar de așteptarea Crăciunului, ci și de revoluția din anul 1989. Deși aveam doar zece ani, îmi amintesc foarte bine acele momente în care ni se părea că asistăm la o schimbare fundamentală în bine. Nu era poate întocmai aceeași senzație pe care o evoca Wordsworth în timpul Revoluției Franceze, când scria că „beatitudine era în zorii acelei zile să trăiești, dar să fii tânăr însemna să trăiești în cer”, dar nici prea departe nu ne aflam.
Sentimentul predominant încercat de mulți, cred, era acela al unei libertăți fără măsură cu care istoria, pe atunci nu știam mai nimic de Dumnezeu, ne binecuvântase viețile. Iar libertatea aceasta dobândită miraculos o vedeam întrupându-se aproape doar în consum și în exprimarea fără inhibiții a sinelui. La fel ca niște sălbatici confruntați prima oară cu roadele unei civilizații mai avansate tehnologic, copii fiind, ne cheltuiam energia și banii pe toate nimicurile posibile. Cu cât mai exotic colorate, cu atât mai bune. Ni se părea nu doar că ne îndulcim cu cele mai bune lucruri de pe fața pământului, dar și că viața începe să fie mai dreaptă cu noi și că suntem răsplătiți după măsura noastră.
Toată această euforie consumeristă nu a ținut prea mult, și asta din cauza inflației. Oamenii și-au pierdut rapid economiile și slujbele, nu însă și idealurile unei vieți îndestulate. Pe de altă parte, în pofida neajunsurilor economice, lumea, și mai ales tinerii, se puteau folosi în continuare de celelalte roade mai puțin costisitoare ale libertății. Adică, să se comporte, să vorbească și să se manifeste fiecare după cum îl tăia capul. Eram încă în ciclul primar când acest extaz democratic ne-a contaminat pe mine și colegii mei și îmi vine rapid în minte o expresie care se afla pe buzele tuturor de fiecare dată când se protesta față de o interdicție rezonabilă sau când se făcea ceva nepotrivit: „E democrație!”.
În mințile noastre, comunismul ajunsese să fie asimilat nu doar cu represiunea politică și mizeria economică, ci și cu o anumită decență vestimentară și o cumsecădenie morală. Pe atunci, cei care respectau invariabil regulile și se îmbrăcau mai cuviincios (de regulă, bătrânii) erau etichetați aproape fără excepție ca fiind „comuniști”. (Vezi de pildă și titlul unui roman cu succes de public: „Sunt o babă comunistă”.) Așa că adeziunea noastră la valorile democratice se traducea printr-o îmbrăcăminte pestriță, frizuri extravagante și o nonșalanță care depășea uneori bunul-simț.
Bineînțeles că aveam în continuare multe rezerve și inhibiții salvatoare, care ne fereau de la a fi niște barbari desăvârșiți, iar comunitățile și familiile, în pofida dezintegrării lor crescânde, încă jucau un rol în educarea caracterului. Dar nimeni nu-și făcea iluzii din ce direcție bătea vântul.
Multă vreme nu mi-am pus problema de ce și cum apăruse această beție a libertății. Mi s-a părut la fel de naturală ca aerul pe care îl respiram. Nu demult însă am văzut un documentar despre serialele americane ale anilor ’90, care se difuzau de altfel și în România și la care noi ne uitam, tineri fiind, cu gura căscată. Ceea ce m-a izbit a fost recurența cu care personajele din toate aceste filme își justificau raznele susținând: „Sunt anii ’90!”. Cu alte cuvinte, duse sunt vremurile în care trebuia să ținem la moravuri și la etichete. Acum a sosit o eră nouă, a libertăților neîngrădite în care putem face orice și oricum fără să dăm socoteală nimănui și mai ales nouă înșine. Dumnezeu nu era nici măcar o ipoteză nenecesară.
Toată această ideologie am absorbit-o pe nemestecate și pentru mulți oameni din generația mea, trecuți bine de mijlocul vieții, reprezintă în continuare, poate cu mici ajustări ici-colo, filosofia de viață par excellence.
În ceea ce mă privește, nu aș fi abandonat probabil niciodată această credință, dacă nu mi s-ar fi părut pe măsura trecerii anilor nu doar insuficientă și precară, ci și, după prea mulți ani de experimente, o rețetă sigură de nefericire în plan personal.
Aparent, nimic nu poate fi mai atrăgător și mai înălțător ca libertatea de a-ți face voia, indiferent de circumstanțe și de persoane, mai ales când toată cultura te încurajează să faci asta. Totuși, în viața de zi cu zi, ceea ce am observat, nu atât de devreme pe cât mi-aș fi dorit, a fost că toate libertățile neîngrădite și negândite nu făceau altceva decât să provoace suferință, nu doar în jur, ci și celui care se purta astfel. Și mai mult, îl transformau la modul foarte concret, deloc metaforic, dintr-un om liber într-un sclav.
În literatura patristică apare frecvent expresia „rob al patimilor”. Ava Dorotei, de pildă, scrie astfel: „Cel robit păcatelor e împovărat și tras de ele, precum zice: Fiecare e legat de lanțurile păcatelor sale Proverbe 5:22”. Tentația mare este de a surprinde în astfel de comentarii și idei, licențe retorice menită să insufle o temere sănătoasă de patimi și căderi. În același timp însă oricine a întâlnit un om care și-a trăit libertatea fără nicio rânduială a observat nu o înflorire a persoanei, ci o împuținare, ba de multe ori chiar o bestializare și o incapacitate de a mai fi stăpân pe propriile fapte, ajungând la cheremul afectelor celor mai de jos. Libertatea se preschimbă destul de rapid, atunci când e îndreptată spre satisfacerea patimilor, în sclavie. Sau după cum spunea Fericitul Augustin, „un om are atâția stăpâni câte patimi are”, lucru de altfel bine-cunoscut și de orice lucrător mai competent din serviciile de spionaj, de șefii cartelurilor de droguri ori de manipulatorii sociali.
Ninel Ganea
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 203 (decembrie 2025)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI
la revista în format digital online, de AICI
în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
Irina Elisabeta Munteanu
Nu comunismul ne-a ținut departe de tehnologie, pentru ca eram atunci în trend privind tehnologia. Țările comuniste erau și ele destul de tehnologizate, erau pe locul 2 la nivel tehnologic după capitaliști. Bunicul meu spunea ca daca nu veneau comuniștii, am fi arat mult și bine cu boii și plugul. Insa nu comunismul a adus progresul, ci pur si simplu perioada comunistă a coincis cu apariția acestor noi tehnologii folosite în agricultură, tractorul, combina de treierat si alte utilaje agricole. De obicei când apare o nouă tehnologie, in scurt timp aceasta va ajunge în toate colțurile lumii, iar rusii sovietici au avut si ei contribuții inovative în domeniul tehnologic, de ex drujba a fost creată prima oară de ruși și mai sunt și altele , adică nu doar Occidentul a făcut progrese în tehnologie, ci și altii, inclusiv și români si-au adus aportul la dezvoltarea tehnologică la nivel mondial. Asa ca tehnologiile care au apărut după 89, in soecial după anii 2000 a izbucnit, inclusiv în Vest aceasta societate puternic tehnologizata și consumerista, iar noi am fi ajuns la acelasi nivel indiferent ca am mai fi fost sub comunism sau nu. Mulți confundă dezvoltarea economică cu progresul tehnologic, ori nu este asa comparația dintre perioada sovietică când societatea era diferită, nivelul tehnologic era și în Occident scazut comparativ cu cel de azi este irelevantă. Mulți zic ca eram cu o 100 de ani in urma atunci, insa nu este adevărat, poate Occidentul era cu un pas inainte, insa era recuperat rapid acest pas și de ceilalti, si vedem și în filme ca nivelul tehnologic era acelasi peste tot, erau trăsuri în Vestul Europei, erau și în Est, au apărut primele automobile în Vest, erau prezente și în Est și tot așa, atunci aveam industrie și nu era cu mult inapoia celei din Occident cum ne-au mințit cei care au justificat eliminarea industriei noastre pt ca era înapoiată și daca ar fi fost asa, nu era mai firesc în loc s-o elimini să o aduci la standardele vremii, insa intresul era atunci ca Romania să fie asasinată economic și invadată apoi de corporații vestice și jupuita de resurse, pt ca logic ar mai fi putut Occidentul să se lăfăie acum în resursele noastre, daca am fi continuat cu industria noastră?
Irina Elisabeta Munteanu
Ba chiar paradoxal, înainte de 89 puterea de cumpărare a oamenilor de rand era mai mare decât azi, singura diferenta este ca atunci nu era societatea asta consumerista nici macar in Apus. Aceasta societate consumerista a izbucnit după anii 2000 și s-a extins în scurt timp în toată lumea și vedem cum apare o inovație tehnologică și în scurt timp ajunge peste tot, încât și în Africa, stau în bordeie, dar au smartphonuri. Deci tehnologia evolueaza și se extinde oricum indiferent de nivelul economic al unei țări.