Biserica nu este un muzeu al sfinților. Este un spital pentru păcătoși

Continuăm povestirea Mariei Rosana Roncatto-Stoica din Statele Unite despre convertirea ei la Ortodoxie. Povățuită de Părintele Gheorghe Calciu, a zidit Biserica în sufletul ei și atunci a realizat că a sosit momentul botezului. De când a intrat în Biserică s-a luptat să treacă peste toate încercările și greutățile vieții având ca sprijin cuvintele mentorului și nașului său: „Adevăratul creștin este cel care poate rămâne neclintit în mijlocul furtunii!” (I.M.)

− Ce s-a întâmplat după ce v-ați exprimat dorința de a afla despre adevărata Biserică a lui Hristos?

− Am început să vin la vecernie, să iau aproape zilnic prânzul cu Părintele Gheorghe, să citesc cărți duhovnicești și să-mi reorientez încet viața. El nu mi-a spus niciodată: „Citește cartea asta, citește cartea cealaltă”. În schimb, discutam ceva ce se întâmplase în viața mea în săptămâna respectivă și îmi explica, trăgea din aceste întâmplări lecții teologice deosebit de profunde. Sunt convinsă că Părintele a fost cu adevărat cel mai mare dar pe care România l-a făcut vreodată Americii, un diamant șlefuit prin suferință.

Părintele nu doar predica despre Hristos, Părintele Îl trăia pe Hristos. Părintele dădea viață concretă Bisericii lui Hristos prin faptele sale. Am auzit povești de la mulți oameni, care mi-au spus că în timpul marelui cutremur din 1977, toată lumea fugea de clădirile care se prăbușeau, dar Părintele Gheorghe fugea… înspre ele, scoțând oameni de sub dărâmături cu mâinile goale.

Când oamenii mă întreabă astăzi de ce cred în Hristos, le spun: „Alegeți: Hristos ori a fost un nebun desăvârșit, ori este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Nimeni nu L-a dovedit vreodată mincinos sau alienat”. La fel și cu Părintele Gheorghe. În mijlocul persecuției, cine altcineva a vorbit așa cum a vorbit el? Mulți s-au ascuns ca să-și protejeze familiile – și nu-i condamn –, dar el nu a fugit.

L-am întrebat pe Părintele Gheorghe despre cele Șapte Cuvinte către Tineri care l-au băgat din nou în închisoare: „Cum ați primit inspirația pentru acele cuvinte? De fiecare dată când le citesc simt fiori. Sunt ca o bombă atomică în pieptul meu stând să explodeze”. Mi-a răspuns simplu: „Maria, nu știu. Știam doar că trebuie să o fac”. Nașa Adriana mi-a povestit că stătea la masa lor mică din bucătărie, scriind, apoi i-a adus prima predică și i-a spus: „Adriana, simt un foc în mine. Nu pot să mă uit în oglindă, dacă rămân tăcut în timp ce tinerii noștri și Biserica noastră sunt distruși. Dar dacă rostesc aceste cuvinte, știi ce ne va costa”. A cerut voie. Și ea i-a dat. Chiar și pe patul de moarte, cu câteva ore înainte de a-și pierde cunoștința, mi-a ținut mâna și mi-a spus: „Maria, nu mi-e frică de moarte. Mi-e frică doar să o las pe Adriana în urmă”.

Botezul

Cu aproximativ un an înainte să fie diagnosticat cu cancer pancreatic (a ținut diagnosticul ascuns mult timp), după sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică, m-a chemat în fața bisericii. Avea un coș uriaș cu peste o sută de trandafiri. A spus: „Aceștia sunt pentru Rosana”. A zâmbit și a spus: „Cred că ești pregătită”.

„Pregătită pentru ce, Părinte?”

„Pentru botez”.

I-am spus: „Dacă dumneavoastră credeți că sunt pregătită…”

M-a întrerupt blând: „Nu, tu crezi! Tu vrei asta!”

„Da, bineînțeles!” Dar am recunoscut că mi-era teamă. „Nu știu dacă sunt suficient de puternică să trec prin ce ați trecut dumneavoastră, când ați luptat pentru ceea ce era drept”.

Mi-a răspuns: „Dumnezeu ne dă fiecăruia crucea lui. Nu privi prea departe înainte. Întreabă-ți doar inima: se zidește Biserica acolo? Dacă da, atunci trebuie să facem botezul”.

A ales ziua de Crăciun a anului 2005 și a insistat să folosească cea mai veche slujbă românească de botez. Șase oameni au lucrat luni întregi traducând-o, astfel încât slujba să fie în română și engleză. Biserica era arhiplină; toți țineau lumânări. Încă regăsesc starea pe care am avut-o în acea zi – sufletul meu zbura, complet eliberat de sub povara acestei lumi.

Viața după botez nu a fost mai ușoară. A devenit mult mai grea. Încercările au fost grele, mai ales din partea unor oameni din interiorul Bisericii. Pentru o vreme m-am întrebat: „Asta este Biserica?” Dar mi-am amintit cuvintele Părintelui Gheorghe: „Când intri într-o biserică, nu te aștepta să fie un muzeu de sfinți. Așteaptă-te la un spital pentru păcătoșii care au venit să fie vindecați”.

Acea singură frază m-a ajutat să trec prin momente de trădare și durere. M-a învățat multe, dar poate cea mai profundă lecție a fost aceasta: „E ușor să fii un bun creștin când totul merge bine. Adevăratul creștin este cel care poate rămâne neclintit în mijlocul furtunii!”

Chiar și când îl mistuia cancerul pancreatic, medicii erau uimiți că încă mai trăia. Mii de oameni veneau la spitalul din Fairfax. Eu mă înfuriam: „Părinte, unde erau toți oamenii aceștia când curățați singur biserica, când făceați lumânări, când duceați mâncare celor săraci? Îi trimit pe toți acasă!” Mi-a luat mâna și a spus: „Maria, nu ai învățat nimic despre Paște? Chiar și pentru lucrătorul care vine în ceasul al unsprezecelea există nădejde”. Așa era Părintele Gheorghe. Dumnezeu m-a adus în Statele Unite ca să-l întâlnesc pe Părintele Calciu. Nu am nici o îndoială de asta.

Maria pe care Dumnezeu o voia

− Un lucru cu care se confruntă mulți convertiți este opoziția din partea familiei, părinți, frați, soți. Ați avut de-a face cu această ispită?

− Din fericire, nu. Familia mea era deja foarte mică din cauza greutăților prin care au trecut. Bunicii mei, care m-au crescut în credință, aveau inimi atât de mari și un respect atât de profund pentru spiritualitatea autentică, încât sunt sigură că ar fi înțeles și respectat alegerea mea. Și, chiar dacă s-ar fi opus, asta nu ar fi schimbat nimic. Eu când iau o decizie importantă – și îmi ia mult timp să o iau – odată ce am luat-o, convingerea mea este atât de profundă, încât nimic nu ar putea să o schimbe.

Părintele Gheorghe însuși m-a ajutat enorm în acest sens. El m-a învățat să înțeleg diferențele dogmatice reale dintre ortodoxie și catolicism, să merg la rădăcină, la esență. El spunea întotdeauna că, mai ales în America, înființarea unei noi confesiuni religioase a devenit una dintre cele mai profitabile afaceri; există chiar și un articol în Forbes despre acest lucru. Când traversezi orice oraș, vezi o biserică diferită la fiecare colț: de ziua a șaptea, a opta, a noua, a unsprezecea…

Majoritatea americanilor nici măcar nu au auzit de Ortodoxie. Odată, la sala de sport, o doamnă mi-a văzut crucea de botez – cea pe care mi-a dat-o Părintele Gheorghe, care mi-a fost naș, în ziua botezului și pe care nu am scos-o niciodată – și m-a întrebat: „Ce cruce frumoasă! Ești protestantă?”

I-am răspuns: „Nu, sunt ortodoxă”.

Ea a rămas complet nedumerită: „Orto… ce?”

De aceea este atât de important să putem explica calm și clar de ce am făcut această alegere. Când oamenii îmi spun: „N-aș putea deveni niciodată creștin – uite cum se comportă creștinii, uite câtă ipocrizie”., mă întorc mereu la cuvintele Părintelui Gheorghe, și nimeni nu a reușit vreodată să le conteste: „Biserica nu este un muzeu al sfinților. Biserica este un spital pentru păcătoși”.

Te duci la spital când trupul tău este bolnav, nu-i așa? Când sufletul tău este rănit, unde te duci? Ai încredere în psihiatrii care injectează substanțe chimice într-un creier pe care nu îl înțeleg pe deplin, cu un miliard de neuroni și un trilion de conexiuni – și totuși mulți oameni refuză să aibă încredere în Biserică, care are două mii de ani de experiență în vindecarea sufletelor.

Am fost creați cu un gol în formă de Dumnezeu în interiorul nostru. Nicio realizare profesională, sportivă, financiară nu îl va umple vreodată. Cu toții avem o natură căzută. Așa cum spunea Soljenițîn, linia dintre bine și rău trece prin inima fiecărui om. Unde găsim echilibrul dacă nu suntem conectați la ceva mai mare decât noi înșine – la Biserica care ne învață să ne iubim dușmanii, să iertăm, să ne purtăm crucea. De aceea exemplul personal este totul.

− Cum a fost Părintele Gheorghe ca duhovnic?

− Părintele Gheorghe a fost cel mai extraordinar duhovnic pe care l-am întâlnit vreodată. Când îmi mărturiseam păcatele, el nu stătea așezat sau în picioare –, ci  îngenunchea în fața mea. Acest om sfânt, care a suferit douăzeci și unu de ani în închisorile comuniste, îngenunchea în fața mea, o păcătoasă! (plânge) Cum poți ascunde ceva când sfințenia însăși îngenunchează pentru tine? Odată, în Postul Paștilor, după o spovedanie, am mărturisit ceva care pentru mine era absolut oribil. El mi-a citit rugăciunea de dezlegare, fără niciun fel de canon. Când mă pregăteam să plec, mi-a luat mâna, m-a privit cu zâmbetul acela radiant și mi-a spus: „Maria, ești atât de nevinovată!”

Uluită, i-am spus: „Părinte, ați auzit bine ce am mărturisit?” El mi-a răspuns: „Maria, dacă încă nu poți vedea persoana pe care Dumnezeu o vede când se uită la tine, lucrează în fiecare zi pentru a deveni acea persoană”. O singură propoziție! Mai puternică decât orice canon de trei sute de mătănii! El nu a văzut-o pe Maria distrusă – a văzut-o pe Maria pe care Dumnezeu o voia și m-a îndemnat cu blândețe, uneori cu fermitate, să devin ea.

(fragment)

Interviu realizat de Ioana Maxim

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 206 (martie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI