Și acum rămân acestea trei: pocăința, lacrimile și smerenia

Nu este uşor să vorbeşti despre lucrarea harului, mai ales în ziua de astăzi. Și totuși, Părintele Cezar Axinte, cu rânduiala lui Dumnezeu și spre folosul nostru, ne introduce în cea mai înaltă și mai necesară lucrare a omului pe pământ: rugăciunea. Mai mult decât atât, părintele ne arată și calea către ea – pocăința, lacrimile și smerenia, trepte prin care sufletul se curățește și se deschide lucrării Duhului Sfânt. Căci dobândirea Sfântului Duh este adevăratul scop al vieții creștine. Nu știm câți, mișcați de acest cuvânt, vor păși pe această cale. Dar dacă și un singur om va primi îndemn și va începe această lucrare, cuvântul nu a fost rostit în zadar. Căci, după cum spune Sfântul Serafim de Sarov, „dobândeşte pacea și mii se vor mântui în jurul lui”. (Virgiliu Gheorghe) 

− Părinte Cezar, Sfântul Grigorie Palama s-a rugat mult timp cu această rugăciune: „Maica Domnului, luminează-mi întunericul!” Cum ne dăm seama cât de întuneric este în sufletul nostru?

− Nu poți să-ți dai seama de întunericul din interiorul tău decât când vine lumina și îl luminează. Așa că pentru fiecare dintre noi, așa cum am învățat de la Părinții Bisericii, scopul de căpătâi al vieții noastre este dobândirea Duhului Sfânt, dobândirea harului. Harul este lumina care luminează întunericul. Câtă vreme nu ai cunoscut starea de păcat în care ești, câtă vreme nu ai simțit mângâierea Duhului Sfânt, sau câtă vreme nu ai harul, ești departe de a fi om. Pentru că, până la urmă, scopul vieții duhovnicești este dobândirea harului, a luminii care luminează înăuntrul tău. Atunci vezi cine ești cu adevărat, îți vezi starea de păcat în care ești, și aceasta este un mare dar de la Dumnezeu.

− Și cum vine harul?

− Sfântul Apostol Pavel spunea: „Ați cunoscut voi harul? A venit Duhul Sfânt asupra voastră?” „Dar nici nu știam că există Duh Sfânt”. Și atunci, pe lângă un povățuitor și ducând o viața în Biserică, o viața duhovnicească, care este viață de comuniune cu semenii și cu Dumnezeu, acolo înveți ce este Duhul Sfânt, ce este Harul. Auzi de la unul, auzi de la altul și vrei și tu. Auzi cuvântul acesta: „Gustați și vedeți că bun este Domnul!” ^{Psalmul 33:8} Și atunci, odată ce ai gustat din Domnul, nu îți mai trebuie altceva.

Pocăința este dinamica vieții veșnice

− Părinte, ați vorbit despre pierderea harului. De unde știm că am pierdut harul?

− Nu ai de unde să știi, decât dacă l-ai cunoscut. Sigur că toți cei din Biserică, într-un fel sau altul, am cunoscut harul. Nu se poate să nu fi cunoscut cineva harul, pentru că noi încă din pruncie, de la botez, ne-am îmbrăcat cu haina aceasta, a harului. Și după aceea, la un moment dat, în copilărie cândva, am simțit așa o pierdere a inocenței. La 8 ani, la 10 ani, la 11 ani. Odată ce societatea ne-a pus înainte chipul ei desfigurat, am simțit că s-a împuținat harul, că ceva din noi s-a pierdut. De aceea și spunem: „Copii care nu au copilărie”. De fapt, nu e vorba de fericirea aceea copilărească, în care numaidecât ai bomboane și jucării, este vorba de inocența inimii, de curăția inimii. Apoi, mai târziu, sigur că da, am cunoscut lucrarea harului din oarecare minune pe care a săvârșit-o Dumnezeu în inima noastră, sau cu cineva apropiat nouă. Harul este har proniator, dar este și har sfințitor. În definitiv, harul lui Dumnezeu sau energiile necreate ale lui Dumnezeu, țin stelele în cosmos și tot universul. Dar este și har sfințitor pe care îl are Biserica Ortodoxă. Acesta este altfel de har, altfel simțit decât cel care ține toate în echilibru. Noi îl simțim la o Sfântă Liturghie, la o nuntă, la un om cu viață sfântă. Sau chiar în inima noastră pentru cei care, sigur, au mai multă căutare sau aplecare spre viața duhovnicească, viața de simțire, cum spunea Părintele Arsenie Papacioc. Așadar, în etapele vieții tale simți că ești lipsit sau că s-a împuținat harul. Cel care are preocupare asupra acestui lucru își dă seama că ceva s-a uscat în el și atunci caută din nou și aleargă la Maica Domnului, aleargă la Hristos. Este foarte important lucrul acesta. Cel mai bine îți poți da seama și de dobândirea unor, să spunem așa, harisme, dar și de pierderea sau împuținarea harului, din convorbirea cu Părintele duhovnicesc. La Sfânta Taină a Spovedaniei, acolo se simte, de fapt, foarte bine harul. Și atunci, sigur că omul primește cuvânt de la Părintele lui și își dă seama că are o scădere. Undeva, omul a greșit cu ceva sau este o scădere în viața lui duhovnicească.

− Părintele Rafail Noica a afirmat: „Pocăința este dinamica vieții veșnice”. Cum să înțelegem acest cuvânt?

− Da. Aș îndrăzni să spun că, de fapt, pocăința este taina care te pune într-o încleștare pe viață și pe moarte cu viața aceasta, cu viața duhovnicească. Este singura care te antrenează practic în luptă. Noi avem Tainele Bisericii la care, de multe ori, participăm ca spectatori. Adică la cele mai multe dintre ele. Unii nu înțelegem Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Unii mergem la câte o cununie și ne uităm la ținutele vestimentare ale nuntașilor. Alții merg poate la o hirotonie sau participă la celelalte Taine ale Bisericii. Ei bine, în nici una dintre ele omul nu se angajează atât de mult ca în Taina pocăinței. Noi avem o rugăciune numită Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” Acest miluiește-mă este valabil și pentru un păgân. Dumnezeu îl miluiește și pe un păgân. Pentru că Dumnezeu îi iubește și pe cei drepți și pe cei nedrepți, răsare soarele și peste cei buni și peste cei răi.

Dar Părintele Arsenie a zis ceva care este cuvântul său testamentar: Iisuse, Iisuse, Iisuse, iartă-mă! În acest „iartă-mă” se cuprinde taina aceasta extraordinară, a pocăinței, a angajamentului inimii omului în lupta duhovnicească. Este evident că lucrarea de căpătâi în viața noastră și până la ultima suflare este pocăința. Aceasta este dinamica vieții. În ea se cuprind toate. În acest Iartă-mă! al tâlharului uimit de smerenia lui Hristos. Hristos se roagă pentru cei care îl scuipă, Hristos-Omul se face avocatul celor care-L batjocoresc în fața Tatălui și le spune: Tată, iartă-i că nu știu ce fac! Și atunci i se schimbă pe loc mintea acestui tâlhar și el cere iertare, practic se pocăiește pe loc. Să știți că și tâlharul din dreapta Îl batjocorea pe Hristos până la o vreme, până a simțit ghearele morții înfipte în el. Dar nu l-a schimbat nici frica de moarte, nici altceva, ci smerenia lui Hristos și dragostea lui Hristos pentru oameni i-a schimbat mintea, astfel încât acolo s-a văzut forța pocăinței omului. Deși cuvântul pocăință este cenușăreasa lumii credinței, cu adevărat Părintele Rafail a țintit în inima luptei duhovnicești.

Mitraliera noastră este metanierul

− Părinte Cezar, ați pomenit despre Rugăciunea lui Iisus. Sunteți preot de mir, aveți mulți fii duhovnicești. Cum să practice mirenii Rugăciunea lui Iisus în condițiile în care au foarte puțin de timp pentru rugăciune?

− Oamenii astăzi sunt multitasking. Sărmanii au mai multe joburi, altfel nu reușesc să mai supraviețuiască, nu le ajung banii sau, mă rog, unii muncesc foarte mult pentru unele bunuri care nu le-ar fi de folos. Însă Dumnezeu nu ne-a lăsat nici chiar în cazul acesta. Fiind supraaglomerați, supraocupați, să spunem așa, nu ne-a lăsat fără armă. Așa că mirenii, ca și călugării, duc o luptă duhovnicească. Când vorbim despre mireni ne referim la oamenii din Biserică care participă la viața liturgică, se spovedesc, se împărtășesc regulat, ca să nu spun des, și pentru aceștia există posibilitatea să facă Rugăciunea lui Iisus în timpii morți.

Oamenii spun: „Am pierdut timpul pe drum”. Ei bine, nu mai pierde timpul pe drum, câștigă timpul pe drum, astfel încât oriunde și în orice timp poți să spui Rugăciunea, te interiorizezi la metrou, în autobuz, în autoturismul propriu și, bineînțeles, și la serviciu. Ai posibilitatea să rostești Rugăciunea cu buzele, cu mintea, cu inima, astfel încât să nu pierzi nicio clipă. Apoi mai e un timp care se spune că este timpul călugărului, adică noaptea. Ei bine, omul după ce este istovit de la muncă, căci a lucrat toată ziua, nu trebuie să stea neapărat noaptea să privegheze, dar poate să adoarmă cu rugăciunea Doamne Iisuse pe buze și Dumnezeu va hotărî dacă va spune cinci minute sau zece minute sau o oră, dar în orice caz, dacă se vede inima omului, omul se va uimi pe sine văzând că se trezește dimineața sau poate undeva la miezul nopții deschide ochii și își dă seama că rugăciunea, în mintea lui, se spune singură. Iar dimineața se trezește cu un gust foarte dulce, cu o odihnă în trupul său, cu o vitalitate care îl va ajuta să ducă toată povara zilei. Și o ia de la capăt, bineînțeles, și Dumnezeu îl va învăța, Dumnezeu va povățui inima cum să facă.

− Ați cunoscut astfel de oameni care au dobândit Rugăciunea rostind-o doar în momentele de „timp pierdut”?

− Părintele Arsenie avea o vorbă așa, să mă iertați: „Nu putem să satisfacem astfel de curiozități”. Dar pot să spun următorul lucru, că sunt uimit, și prin asta o să înțelegeți mai multe, sunt uimit de ce forță a rugăciunii au mirenii în zilele noastre. Noi avem aici obiceiul ca la ziua de naștere a fiecărui fiu duhovnicesc să-i dăm câte o armă. Prima dintre ele este mitraliera. Și mă întrebau altădată: „Cum, Părinte, dați arme fiilor duhovnicești?! Ce este acea mitralieră?” Mitraliera este metanierul, care are atâtea gloanțe, fiecare după cât poate să țină mitraliera în mână. Unul treizeci, unul cinzeci, unul o sută și așa mai departe. Eu sunt uimit și smerit de ce forță și câți oameni săvârșesc această lucrare extraordinară într-o lume quasi apostaziată. Iată că unde nici nu crezi…, vei vedea că mergi la un parchet sau mergi la o secție de poliție și te întreabă un ofițer de acolo, un comisar sau un procuror: „Părinte, spuneți-ne două cuvinte despre Rugăciunea lui Iisus”. Și asta arată că sunt foarte mulți duhovnici care îi povățuiesc pe fiii lor duhovnicești, într-o vreme ca asta, atât de apăsătoare, să folosească toate armele pe care le-a lăsat Dumnezeu și Biserica.

Cum spune atât de minunat în Scriptură: „Tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui”. ^{Fapte 2:21} Haideți să chemăm numele Domnului în fiecare clipă! Oamenii au văzut că nu pot face față presiunii acesteia de tot felul și informaționale. Văzând și statisticile că cei care nu se vor împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului, cei care nu vor rosti Rugăciunea, cei care nu se vor folosi de armele acestea minunate ale Bisericii, nu vor putea să-și țină mintea închegată. Asta o spune și Sfântul Antonie cel Mare, că la sfârșit, oamenii vor înnebuni. Sigur, o nebunie funcțională. Adică nu vor fi pacienți pe un pat de spital, dar mintea va fi atât de încâlcită, atât de apăsată și de stresată, încât omul nu va mai face față. Asemenea spune și Sfântul Ioan Evanghelistul în cartea sa Apocalipsa, cum că la sfârșit oamenii vor fi atât de apăsați de viață, atât de chinuiți de ea, încât își vor înghiți limbile de durere și vor (să) scoate trupurile morților și să intre ei de vii, dar pocăință nu vor face. Așadar, se văd rezultatele Rugăciunii și omul nu mai trebuie să fie povățuit după ce a prins gustul. El își dă seama că dacă nu se ține strâns de aceasta, nu poate face față vieții.

(fragment)

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 206 (martie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI