Secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră

Sfântul Dionisie de la Colciu, numit sfânt de un alt mare Părinte al vremurilor noastre, Cuviosul Paisie Aghioritul, uimea prin simplitatea și adâncimea cuvintelor sale. Nu încerca să impresioneze prin nimic, ascunzându-și măreția sufletească în cele mai smerite chipuri, dar luminat de Dumnezeu știa să te hrănească prin cuvinte potrivite, ce îți luminau mintea și îți curățau inima.

Așa sunt oamenii lui Dumnezeu: când îți vorbesc, ai sentimentul că Însuși Duhul Sfânt grăiește prin ei. Rămâne doar ca noi să luăm aminte – și să mai existe, în vremurile noastre, oameni care să le asculte cuvintele, și prin ele să-și schimbe mintea și viața în Hristos! (Virgiliu Gheorghe Vlăescu)

− Părinte Dionisie, cum putem ține paza minții mai ales în oraș, unde suntem agresați de tot felul de lu­cruri rele?

− Trebuie luptă, trebuie osteneală. Paza minții, si­gur, e cel mai important lucru. Trebuie osteneală, și cu ajutorul lui Dumnezeu… De aceea, de la începutul creștinismului, mănăstirile s-au zidit întotdeauna de­parte de orașe, de sate, la liniște. Cu toate acestea, fiindcă la mănăstiri vin creștini din lume și e agitație, mulți dintre părinți, după ce înaintau în cele duhov­nicești, lepădau și mănăstirea. Se duceau în creierul munților, în peșteri, în crăpăturile pietrelor, ca să se poată concentra, ca mintea lor să nu fugă în dreapta și în stânga, decât numai la Dumnezeu.

− Dar noi ce am putea face? Dacă totuși trăim în mediul acela, care ar fi soluția?

− Știi prea bine, ca și creștin, lucrurile care te vatămă, nu-i așa? Ei, să te osârduiești să nu le faci. Știi foarte bine și faptele care te pot ajuta, faptele bune. Fă-le și te mântuiești cu ele. De aceea, să te consideri ca și cum ai fi într-un război, ca și cum ai fi un soldat care te lupți și în dreapta și în stânga să-l omori pe dușmanul tău, să nu-l lași să dea înainte. Așa și noi, creștinii, să ne luptăm cu patimile care ne vatămă, cu vrăjmașul sufletelor, și să ne osârduim să facem faptele cele bune.

Și chiar dacă ne osârduim, omul e totdeauna neputincios, nu și-ar putea împlini dorința, dar este Dumnezeu care ne ajută. Dumnezeu, dacă vede că aplecarea inimii tale nu-i falsă, atuncea ți-ajută neapărat, e cu neputință să nu-ți ajute. De multe ori întârzie să ne ajute, ca să vadă hotărârea ta, osârdia ta. Dar dacă ne osârduim cu ajutorul lui Dumnezeu, bineînțeles, Dumnezeu ajută.

Ăsta-i har dumnezeiesc.

− Rolul duhovnicului este important în recunoaș­terea duhurilor…

− E cel mai important, cel mai important.

− … și a gândurilor?

− Ei, acuma, sunt oameni mai apropiați de Dumnezeu care au experiența să cunoască și gândurile altuia. Dar oricum ar fi, duhovnicul are harul cel dumnezeiesc, prin punerea mâinilor arhiereului, ca să te sfătuiască cât îl duce mintea, cât are el darul de la Dumnezeu. Sub nici un motiv el nu te va sfătui spre răul tău. Măcar cât de simplu să fie el, o să te sfătuiască spre folosul tău. Și, dacă te-ai dus cu sme­rita cugetare în sufletul tău, să știi că atunci se po­goară harul Sfântului Duh spre mintea duhovnicului și o să spună așa niște cuvinte că și el o să se mire de unde i-a dat Dumnezeu mintea aceea, ca să te sfătuiască pentru salvarea sufletului tău care este împotmolit în greutatea păcatului. Ăsta-i har dumnezeiesc, har dumnezeiesc, de aceea Sfinții Părinți ne porun­cesc așa. Bine, sunt unii, duhovnici îndumnezeiți, apropiați de Dumnezeu cu totul, și sunt alții, simpli, dar harul acela al duhovniciei tot îl au. Că vezi, putea Dumnezeu să pună un înger să ne fie duhovnic, dar nu! A pus oameni ca să avem îndrăzneală, să nu ne rușinăm, să nu ne fie frică și să zicem: „Duhovnicul ăsta-i sfânt, cum să-i spun eu păcatele și fărădelegile mele unui sfânt așa de mare?”

Dar așa, dacă duhovnicul e om, de-acuma tu îi spui ca unui om, dar el are harul acela dat de Dumnezeu, că prin rugăciunea care ți-o spune deasupra capului să te binecuvânteze și ți se iartă tot ce ai spovedit cu smerita cugetare. De aceea trebuie luare aminte, pentru că mulți, când e vorba să-și aleagă duhovnicul, se gândesc așa: „Apoi nu mă duc la acesta, fiindcă numai în cutare loc, la atâtea zeci de kilometri, sute de kilometri distanță, este un du­hovnic bun”. Măi, e bun acela, dar și celălalt care-i simplu, același har are!

Eu nu cred că o să se găsească sau să fie vreun duhovnic care să nu te sfătuiască cât îl duce mintea, care, dacă-i zici că ai făcut un păcat, să-ți zică: „Nu-i nimic, frate, fă tot așa, că nu-i nimic.” Nu cred că o să fie un așa duhovnic! Dacă am căzut în vreun păcat sau altul, datoria lui este să te sfătuiască să te depărtezi de păcat cât poți, ca să te îndreptezi. De aceea, să nu întârziem a ne spovedi, că ori de câte ori se duce omul plin de păcate la un duhovnic, ori­ cât de depărtat ar fi el de Dumnezeu, când iese de la duhovnic este atâta de ușor, parcă zboară. Se duce greutatea păcatelor din bietul suflet împotmolit în răutate. Și, prin spovedania lui și cu binecuvântarea pe care o face duhovnicul asupra capului tău, se iartă păcatele și de-acuma sufletul se bucură.

− De ce este aceasta teamă de a ne descoperi cu totul în fața propriului duhovnic?

− Fiindcă nu suntem smeriți. De aceea, trebuie să te descoperi, mai ales când știi că nu numai de gânduri, dar și de rămășita gândului o să ne întrebe Dumnezeu. Încă numai abia ce ai început să te gândești spre rău și n-ai reușit, încă până și asta e neascuns înaintea lui Dumnezeu. El știe că ai vrut să gândești și mai rău. De aceea, dacă tu, ca om, te consideri vinovat și te descoperi înaintea duhovnicu­lui, fie duhovnicul cât de înapoiat, Dumnezeu te-a iertat, fiindcă te-ai smerit. Vezi? Dumnezeu zice: ,,Și gândurile sunt descoperite înaintea Mea, și rămășița gândului”, gândul la care numai ai început să te gândești și n-ai reușit. Vezi, ce lucru dumnezeiesc este?

Dar cât e de ușor cu Domnul, fiindcă Dumnezeu e atâta de bun și te iartă. Oricât de mult ai căzut, ori de câte ori ai cădea, să te scoli, că asta-i îndreptarea ta! De șaptezeci de ori câte șapte, dacă greșești, să te întorci, și Dumnezeu te îmbrățișează și te bagă între oile pășunii Sale. Primejdia cea mai înfricoșată este când ești nepăsător.

− Cum trebuie mărturisite păcatele? Dacă  se evită a se spune detaliile, sunt dezrădăcinate patima sau gândul cu totul? Se spune doar așa, în mare, cutare și cutare. Este bine a se spune în detaliu?

− Tu, dacă mergi după adevăr, cunoști că ești vinovat. Toate cele despre care te înștiințează sufletul că ești vinovat trebuie să le spui duhovnicului. Altfel nu scapi de ele. Gândurile care te distrug sunt cele pe care le-ai ascuns în inima ta și de-acuma, dacă nu le-ai spus, de-acuma acelea veșnic te macină și ai așa, o nemulțumire sufletească și vezi, te simți ca și cum n-ai fi iertat.

De aceea trebuie, atât cât ne stă în putință, să spunem orice ni s-a întâmplat și trebuie să-i spui clar, ca să înțeleagă duhovnicul cum s-a întâmplat, ca să poată judeca cu harul Sfântului Duh, să-ți dea puținul canon, cum îl va lumina Dumnezeu. Trebuie să spui clar, nu așa, politicos, pe deasupra numai. Vezi? Și atunci rămâne sufletul în pace, că m-am dus, m-am spovedit la Părintele cutare și i-am spus toate gândurile mele și rămășițele gândurilor, și sufletul saltă de bucurie. Da. Ca să rămână cugetul omului în pace trebuie să-i descoperi duhovnicului tot, toată greșeala care ai făcut-o, că greșeala este a omului, dar e făcută prin îndrăzneala Satanei care ne amăgește, că omul e neputincios și te amăgește vrăjmașul.

Să ne osârduim să n-ascundem nimic

− Unii insistă în a spune păcatul așa, în urâciunea în care l-au făcut, și atunci e primejdie de a-l vătăma pe duhovnic mai mult. De exemplu, am făcut păcatul desfrânării. Să spunem în detaliu tot ce am făcut sau nu?

− Sigur, unui bătrân care-i trecut prin multe întâmplări, poți să-i spui tot, ca să vadă în ce situație te găsești, dar la cei care-s mai tineri e așa cum ai zis: se smintesc și ei. Dacă duhovnicul nu-i apropiat de Dumnezeu, apoi îi primejdie. De aceea, să potrivești singur, dacă socotești că se smintește, că poate el nici n-a auzit de niște căderi așa mai mari, nu intri în amănunte. Sigur, acuma sunt și duhovnici tineri, dar apropiați de Dumnezeu, care pot să judece lucrurile. Eh, nu e lucru ușor. E foarte greu, mai cu seamă cum e acum, când sunt niște păcate pe care Biserica nici nu le-a amintit.

− Cât de des să ne spovedim?

− Cât de des? Cât de des, fiindcă alunecăm des. Să nu treacă mult timp între spovedanii, pentru că pe urmă uităm de multe ori necazurile faptelor celor rele. Să ne spovedim cât mai des, ca să fim cât mai apropiați de Dumnezeu. Dacă avem o patimă oare­care în sufletul nostru și ne ținem de ea că e bună, atuncea-i dărâmare!

Când ne ducem și ne spunem necazurile Părintelui duhovnic care stă în fața icoanei Mântuitorului Hristos, să ne osârduim să n-ascundem nimic, că dacă ascunzi ceva, nici cele care le-ai mărturisit nu se iartă. Dar dacă ai spus tot ce ai avut pe sufletul tău, atunci tot ce a înregistrat Satana în catastifurile lui se șterge automat și rămâne sufle­tul nostru curat. Când ne spovedim, lui Hristos ne mărturisim; Părintele duhovnic este ca un martor că „da, într-adevăr, te-ai spovedit”. ,,Fiți sfinți, că Eu Sfânt sunt”, zice însuși Domnul. Dar cum să fim sfinți dacă suntem în lumea aceasta plină de necazuri și amărăciuni? Totuși, uite cât de mare bună­tate are Dumnezeu către noi, oamenii păcătoși – stă mereu cu mâinile întinse și ne așteaptă pe toți.

Omul, dacă nu se spovedește, n-are speranță de mântuire. Că oricât de mulți ani am trăi, suntem oameni care greșim, și fundul iadului îl așteaptă pe tot păcătosul. Dar vezi că Dumnezeu n-o să ne pedepsească pentru că am păcătuit; o să ne pedepsească de ce nu ne-am pocăit. Când te duci și spovedești toate fărădelegile pe care le-ai făcut în­aintea duhovnicului, acolo-i de față Hristos, acolo șade și-ți ascultă spovedania ta, și tot în momentul acela, când zici „Doamne, te rog, iartă-mă” și când ți-a citit preotul rugăciunea de dezlegare, ai rămas curat desăvârșit, ca și cum n-ai fi făcut nici un păcat. Numai să te osârduiești să faci canonul ce ți l-a dat duhovnicul și te duci în rai! Dar dacă nu te spovedești, s-a terminat; veșnicia iadului, pieirea te așteaptă.

− Părinte, nu prea avem poftă de rugăciune. O tot amânăm, mai târziu, mâine, o să fac cutare, poimâine, de săptămâna viitoare mă apuc…

− Asta-i lucrarea ispititorului. Niciodată să nu zici: „Voi face mâine.”, fiindcă secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră. Altă secundă, alt minut mai încolo nu-i al nostru, nu știm dacă-l ajungem, că omu-i ca iarba, zice Sfântul proroc: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului” ^{Psalmul 102:15}. Nu putem zice: „Las’ că voi face mai pe urmă”. Să punem înaintea noastră cuvântul acesta: „Dacă vrea Dumnezeu să-mi ajute să ajung mâi­ne la biserică, să mă spovedesc și să fiu atent ce-mi spune duhovnicul, căci el are harul Sfântului Duh și ce mi-a spus el, aceea trebuie să mă osârduiesc să îndeplinesc ca să pot căpăta Împărăția Cerurilor”.

− Trebuie să-ți faci rugăciunea, știi că vine moartea, dar totuși nu poți să te mobilizezi. Cum ai putea atunci să începi, mai ales dacă nu ai fost pus la muncă de mic, ai fost obișnuit așa, în dorul lelii, „dacă vrei să faci bine, dacă nu vrei, bine”, cum să poți să te mobilizezi în astfel de situații?

− Trebuie să te silești. Trebuie singur să te silești și Dumnezeu ți-ajută. Vezi, omul e făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și nici îngerii din cer n-au atâta libertate câtă are omul, fiindcă suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dumnezeu, prin Sfinții Proroci, prin Sfinții Apostoli, prin toți Sfinții Părinți, ne-a arătat drumul adevărului: ,,Uite, drumul cel de-a dreapta este drumul adevăru­lui care te duce la Împărăția Cerurilor și moștenești Raiul desfătării, iar drumul cel de-a stânga e al Satanei, care te trage veșnic spre patimile care încol­țesc în sufletul și în cugetul tău, de mic copil”. Dar să n-asculți de patimi. Tu de-acuma vezi care-i adevărul și singur trebuie să te osârduiești să nu te dai pradă ispititorului, să ții adevărul. Trebuie singuri să ne osârduim și Dumnezeu ne ajută. ,,Doamne, ajută-mi!”, că în secunda aceea când ai zis „Doamne, ajută!”, Dumnezeu tot atuncea îți ajută.

− Ce sfat ne dați nouă, mirenilor, privind Rugăciunea inimii?

− Cercați, cercați, că-i lucru bun. Nu este lucru mai bun ca acesta. Dar vă trebuie pregătire ca să puteți câștiga Rugăciunea inimii. Nu-i cu neputință, dar trebuie răbdare multă. Dumnezeu ajută, „Împărăția lui Dumnezeu se silește și silitorii o dobândesc pe ea”. Prima dată să scoatem din inimă și din cugetul nostru ideea că suntem cineva, egoismul. Și după ce-l scoatem din noi, să ne socotim înaintea lui Dumnezeu cel mai păcătos om de pe pământ. Atunci să știi că o să ai mari ajutoare și mari progrese.

Până când vei avea egoism în sufletul și în inima matale te osârduiești zadarnic. Dar cearcă, că oricât de puțin te-ai osârdui, ai folos. Dacă vei ajunge să ai Rugăciunea minții tot timpul, harul acesta mare dumnezeiesc, până și când dormi, e bine, iar dacă s-a întâmplat că n-ai putut reuși, păgubaș nu ești. Ai plată de la Dumnezeu. Că vezi, ne spun Sfinții Părinți, o sfântă cruce dacă ai făcut-o cu frica lui Dumnezeu și cu smerită cugetare, e scrisă în ceruri. Dar de ce e scrisă așa, o sfântă cruce? Fiindcă vrăjmașul, dia­volul, veșnic scrie și el toate nepotrivirile, toate relele pe care le facem noi. Așa și Dumnezeu, și sfânt în­gerul nostru păzitor scrie tot ce facem, o cât de mică faptă bună, că atuncea când vom trece pe la vămile văzduhului, să aibă îngerul păzitor ce să arate, ca să scăpăm de vrăjmașii din vămile văzduhului.

   Toată lucrarea Rugăciunii lui Iisus este pentru pocăință, căci ce zici? ,,Doamne Iisu­se Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Asta înseamnă pocăință, fiindcă dacă nu-i spre pocăință, înseamnă că ai înălțarea minții, și atunci nu mergi pe drumul bun. De aceea zici ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. De ce să ne miluiască? Fiindcă suntem păcătoși. Nu pentru altceva se face rugăciunea aceasta decât spre pocăință. Adică oricât de puțină înălțare a minții ai avea, nu mergi la Dumnezeu. Asta Satana o știe, că el din cauza asta a căzut, din înălțarea minții, din mândrie, și de aceea bagă pa­timile în sufletul și inima oricărui om de pe fața pământului: ,,A, slavă Domnului, eu sunt bine, sunt călugăr, sunt diacon, dar nu-s chiar ca acela.”

Egoismul este cea mai mare primejdie pentru fiecare om

Trebuie să ne osârduim, să ne dezbrăcăm de omul cel vechi și să ne îmbrăcăm în omul cel nou. Omul cel vechi – grecii spun παλιάνθρωπος – este omul plin de toate patimile, așa cum e omul, omenirea de azi. Toate patimile omului duc la pierzare veșnică și toate învățăturile Sfinților Părinți și ale Bisericii ne povățuiesc să ne lepădăm de omul cel vechi, de patimile care zac în trupurile noastre, fiindcă numai atunci putem să căpătăm Împărăția Cerurilor.

Vezi?! „Nimic necurat sau spurcat nu va intra întru Împărăția Cerurilor”, spune Sfânta Scriptură. Omul cel vechi e plin de toate patimile și e mai mare părerea de rău și mirarea că, uite, conducătorii omenirii de astăzi te obligă să faci toate fărădelegile, chipurile pentru „că ai dreptul”.

Drepturile omului nu sunt altceva decât pierzarea sufletului și nu te ajută în nici un fel la câștiga­rea mângâierii Împărăției Cerurilor, deoarece cei care conduc omenirea spun că fiecare are dreptul să facă orice dorește, orice păcat, orice fărădelege, pentru că ,,e dreptul omului”. Dar adevărul nu-i așa. Toate patimile în care s-a înglodat omenirea sunt contra lui Dumnezeu, contra creștinătății, contra omenirii. Și fiindcă dușmanul nostru, diavolul, a căzut din ceruri pentru o singură patimă, mândria, el știe foarte bine că orice om care are mândrie în sufletul lui nu poate să fie om la locul lui și, în al doilea rând, este contra lui Dumnezeu. De aceea, Satana seamănă egoismul în fiecare din noi, de mici copii, pentru ca astfel să ne asemănăm lui. Egoismul este cea mai mare primejdie pentru fiecare om, fiindcă Satana a avut egoism, înălțarea minții, mândrie, și așa a căzut jos.

Darul lui Dumnezeu, bunătatea Părintelui Ce­resc vrea să completeze locurile din care a căzut Sata­na și tagma lui cea înfricoșată cu bunii creștini și cu adevărații călugări. Acest lucru îl cunoaște vrăjmașul și de aceea se osârduiește ca de mici copii să instaleze în fiecare din noi egoismul, pentru că el știe că dacă în inima și în sufletul omului se instalează egoismul, părerea minții, mândria, el nu poate să treacă de vămile văzduhului sub nici un motiv. De aceea, se osârduiește să instaleze în sufletele și în inimile noastre egoismul, fiindcă de-acuma celelalte răutăți vin de la sine.

− Ce ne puteți spune despre smerita cugetare?

− Dacă nu ne vom osârdui să cerem cu smerita cugetare de la Bunul Dumnezeu să ne lumine­ze mintea, să ne întărim în dragostea cea adevărată între noi, să știi că ne dărâmăm. Dacă fiecare vrea să-și facă voia, n-o să ajungem bine. Ispitele sunt multe, și noi, dacă vom căuta să ne facem voia noastră, suntem dărâmați. O dată, de două ori, de trei, de o sută de ori n-o să ne răstoarne, dar dacă nu ne osârduim, cerând ajutorul lui Dumnezeu prin smerită cugetare că să ne îndreptăm, atuncea e rău de noi. Să ne osârduim să avem dragoste între noi.

Din „Starețul Dionisie, Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos” (Ed. Familia Ortodoxă, 2021)

Selecție realizată de Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 208 (mai 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI