O educație fără Dumnezeu este o educație incompletă

Însingurarea, lipsa reperelor, dependența de device-uri, fragilitatea emoțională și educația ruptă de dimensiunea spirituală – iată câteva dintre punctele nevralgice ale lumii noastre. Cu luciditate, Părintele Nicodim Petre arată de ce o educație fără Dumnezeu rămâne incompletă și cum familia, lecturile bune, voluntariatul, sportul și mai ales viața duhovnicească pot deveni adevărate școli ale formării omului. Un dialog despre părinți și copii, despre modele, limite, libertate și nevoia de sens într-o epocă a suprastimulării și a confuziei. (A. G.)

− Părinte Nicodim, problema formării tinerilor este foarte, foarte importantă. Pentru început v-aș ruga să faceți o paralelă între modul cum vedeau tinerii din generația sfinției voastre sensul vieții și modul în care îl percep tinerii de astăzi.

− Sunt diferite generațiile. Este important ca generațiile să dialogheze între ele, pentru că au specificuri diferite, dar au și oportunități diferite. Noi nu aveam acces la informație, nu puteam călători. Îmi aduc aminte că a fost cineva dintre noi la Balcic, în Bulgaria, și după asta a povestit la școală câteva zile cum a fost acolo și ce a văzut.

Astăzi tinerii au acces la informație, la călătorie, la internet, au libertatea de a se exprima. Și în multitudinea asta de oferte, sensul cred că se deslușește mai greu. Pe vremea mea, luai modelul părinților, al uncheșilor, al celor din jur pe care îi admirai, care îți plăceau. Era mai puțină informație, educația era mai rigidă, mai serioasă, mai așezată, profesorii te constrângeau să înveți, iar ofertele erau puține. Trebuia să alegi ceva din ceea ce exista la vremea aceea. Paradoxal însă, tocmai această limitare exterioară a generat, în multe cazuri, o căutare interioară mai profundă. Pentru generația de astăzi apare o altă dificultate. Excesul de posibilități și lipsa de repere clare. Apoi podcast-urile și cărțile de dezvoltare personală fac ca, pentru mulți tineri de azi, sensul vieții să fie înțeles mai degrabă ca auto-realizare sau realizare socială.

Zilele trecute vorbeam cu cineva despre vocație preoțească, pentru că s-a împuținat numărul celor care merg la Facultatea de Teologie sau la Seminarul Teologic. Și în dialog am constatat împreună cu preotul cu care vorbeam că vocații sunt, dar ele au nevoie să fie descoperite și apoi să fie cultivate. Adică nu este mai puțină vocație în epoca aceasta decât altădată, nu este mai puțină căutarea sensului la generația de astăzi, comparativ cu generația anilor ’80-’90. Atunci, neavând atâtea oferte, tinerii erau mai profunzi, se puteau concentra mai mult pe o carte, pe un dialog, aveau mai mult timp pentru a-și pune probleme. Erau acele interdicții din perioada comunistă care îți limitau opțiunile, visele erau mult diminuate și atunci zăboveai pe câte un lucru pe care-l făceai foarte bine. Aveai timpul necesar să mergi la adâncime, să cauți mai mult. Sensul vieții este o chestiune foarte delicată, este o elaborare interioară, o frământare, un cumul de factori, de suferințe, de contexte sociale: familia, școala, cărțile pe care le citești. Și acestea toate, la un moment dat, te duc spre ceva și prin eliminare – nu vreau să ajung așa, nu-mi place treaba asta, nu vreau să fiu ca acela –, pe de o parte, și prin descoperirea unor sclipiri de frumos și de adevăr, pe de altă parte, ajungeai la niște concluzii. Dacă ai șansa să ajungi la un anumit nivel de înțelegere al lucrurilor, nu te vei mai putea mulțumi cu lucruri mediocre, cu anturaje slabe. Dacă ai avut parte de un mediu foarte bun în familie, imediat recunoști un anturaj prost, un anturaj care te și plictisește, îți face și rău, nu te hrănește… Îți dai seama repede că nu ai ce căuta acolo. Dar pentru alții care nu au avut acces la educație, sau nu au avut parte de un context social potrivit, problema aceasta este mai delicată. Dincolo de toate, am convingerea că Dumnezeu oferă fiecăruia, dacă e atent, șanse și oportunități. Sunt numeroase exemple de oameni mari care s-au născut în familii foarte necăjite, foarte chinuite, fără bani, dezorganizate. Dar aceștia, la un moment dat, și-au zis: „Eu vreau să fac ceva cu viața mea!” Și s-au luptat să reușească și au reușit. Le-a ajutat și Dumnezeu.

Însingurarea la tineri – problemă de stat

− Părinte, să ne oprim puțin asupra relației dintre părinți și copii. Copiii și tinerii din generația anilor ’80-’90 aveau responsabilități în familie, față de perioada de acum, când mulți dintre ei sunt foarte cocoloșiți.

− Da. Astăzi, părinții sunt foarte protectivi. Pe vremea generației „cu cheia la gât”, dacă ar fi aflat părinții câte năzbâtii făceam, de câte ori era să cădem de pe blocuri sau să ne înecăm vara în apa Sucevei… Nu le-am povestit niciodată părinților treburile acestea. Copiii se căleau mai mult prin interacțiunea cu copiii de pe ulițe, de pe casa scării de la bloc… Interacționau mult mai mult. Acum stau pe telefon. Stau pe telefon și telefonul îi însingurează. Fenomenul însingurării la tineri este foarte actual și este o problemă gravă. Pentru anumite țări a devenit problemă de stat. În Anglia au numit un ministru pentru combaterea singurătății. Japonia a numit și ea în 2021 un ministru responsabil de problema izolării și singurătății. Și alte state au început să aibă strategii naționale pentru combaterea singurătății. Sunt foarte mulți copii și tineri care ajung să se izoleze. La început cred că sunt în siguranță. Trece o lună, trec două, trei, o jumătate de an, iar apoi își dau seama că izolarea le face foarte mult rău și că nu se mai pot readapta social. Ajung să se teamă de oameni și să stea tot mai închiși în ei înșiși. Am cunoscut un copil de 14 ani care stătea închis în casă. Un altul, după ce a fost jignit la școală de colegii lui, nu a mai vrut să continue școala și a pierdut un an școlar. Copiii și tinerii de astăzi par mult mai sensibili decât cei din generația mea, iar această sensibilitate îi face să fie mai vulnerabili.

− Ce le recomandați tinerilor pentru a depăși această sensibilitate?

− Sportul este foarte important, mai ales sportul de echipă. Voluntariatul este o altă soluție esențială. Să ieși din cercul preocupării doar pentru tine, din frici și nemulțumiri, și să intri într-o echipă alături de alți copii și tineri, pentru a-i ajuta pe cei mai necăjiți decât tine. Voluntariatul este o adevărată terapie pentru multe probleme și o școală extraordinară de viață pentru ei, pentru că îi învață mila, generozitatea, răbdarea și atenția față de celălalt. Îi învață să asculte. Cred că aici apare o altă diferență între generații. Noi aveam mai multă răbdare să ascultăm și eram mai atenți. Astăzi, multor tineri le este greu să stea concentrați pe un subiect, pentru că sunt obișnuiți cu ritmul foarte rapid al telefonului și al internetului.

Telefonul i-a obișnuit cu stimuli permanenți, rapizi și puternici, iar acest lucru le afectează capacitatea de concentrare și liniștire interioară. Se agită continuu, caută mereu ceva nou care să le capteze atenția. Dar ritmul acesta nu îi mai ajută să intre în profunzimea vieții, să se cunoască pe ei înșiși și să se oprească puțin pentru a se întreba: Încotro merg? Ce se întâmplă cu mine? Consumă permanent informație, se agită, iar această suprastimulare ajunge să îi epuizeze psihic. De aici apar adesea anxietatea, depresia, însingurarea. În multe cazuri, tinerii de astăzi se simt mai singuri decât bătrânii. Oamenii mai în vârstă au încă exercițiul comunicării simple și firești, într-un autobuz, pe stradă, în fața blocului. Mulți tineri comunică mai greu și se izolează ușor, deși există și foarte mulți tineri frumoși sufletește, veseli, curioși și dornici să învețe și să crească.

Cred că generațiile de astăzi își pun foarte mult problema realizării profesionale și sociale, dar mai puțin problema sensului vieții. Multe cursuri de dezvoltare personală, podcast-uri și materiale online îi învață cum să reușească, cum să se afirme și cum să evolueze profesional, dar mai rar îi ajută să reflecteze la sensul existenței. Învață limbi străine, abilități și competențe pentru a avea succes, pentru a fi apreciați și vizibili, însă nu își pun întotdeauna întrebările esențiale: Ce sens are viața? Ce se întâmplă după moarte?

Noi spunem în Crez: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”. Afirmăm astfel că există viață veșnică. Pentru creștin, aceasta este adevărata împlinire a omului. Iar atunci când cineva mărturisește aceste cuvinte, dar trăiește fără legătură cu ele, apare o ruptură interioară profundă între ceea ce spune și ceea ce trăiește.

(fragment)

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 209 (iunie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI