Editorial

De ce nu mai știm să ne creștem copiii?

de

Potrivit unei vorbe destul de celebre, e nevoie de un sat ca să crești un copil. Înțelepciunea străveche avea în vedere, desigur, comunitatea sau satul tradițional și nu cel global în care copiii trebuie instruiți după norme internaționale, trasate din fotoliu, cu rigla, de birocrați.

Ideea poate părea un pic abstractă și chiar periculoasă, dar dacă ne uităm nu foarte departe în trecutul nostru personal, cel puțin al celor care am trecut de 40 de ani, ne vom da seama rapid că educația noastră, inclusiv cea urbană, departe de a fi ireproșabilă, nu a fost doar opera părinților, a bunicilor sau a familiei extinse. În educația unui copil jucau un rol important atât școala, dar mai ales vecinii și comunitatea apropiată în care trăia familia.

Și aici ar trebui să introducem câteva exemple pentru a face lucrurile cât mai palpabile și ușor de înțeles. Îmi amintesc, de pildă ‒ abia acum cu plăcere ‒ cum joaca noastră de copii printre blocurile comuniste era de multe ori supravegheată de vecinele pensionare care își omorau timpul stând pe banca din fața scării. Când vorbeam sau ne comportam urât eram trași de urechi, uneori la propriu de către aceste femei, iar teama cea mai mare era de a nu fi pârâți mai departe la părinți, situație în care, fără îndoială, pedeapsa s-ar fi dublat. Nu erau singurele apărătoare ale moralei publice și ale virtuții private. Se întâmpla adesea ca vânzătoarele de la magazin să fie tot din cartier și să cunoască familiile, astfel că la rândul lor reprezentau alte perechi de ochi vigilenți. În mediul acesta, copiilor le era nu doar teamă, ci în primul rând rușine să se dea în stambă și să o facă pe nebunii. Așadar, până și în peisajul dezolant al arhitecturii socialiste se strecura foarte mult ethos tradițional, iar copilul dobândea vrând-nevrând de pe stradă un soi de maniere și comportament mai autentice și mai valoroase decât surogatele clasice sau creștine pe care ne tot chinuim să le inoculăm astăzi prin reguli aiuritoare. În același timp, jocurile și toată interacțiunea copiilor presupunea un fond cultural comun, care nu deosebea prea tare copiii unii de alții. Toată lumea urmărea cam aceleași filme, citea aceleași cărți, provenea din familii în care nu existau divorțuri, mâncau aceeași mâncare, se îmbrăcau la fel ș.a.m.d. Desigur, astăzi copiii trăiesc o uniformitate asemănătoare doar în aparență, și asta pentru că s-a schimbat cultura: se uită mai toți la filme oribile, nu citesc mai nimic, au telefoane și pierd timpul pe internet, mulți provin din familii sfâșiate, mănâncă prost și se îmbracă groaznic. Așa că, pentru cine vrea să ocolească aceste neajunsuri serioase, se iscă tot felul de provocări delicate.

Cu alte cuvinte, cultura s-a prăbușit complet, potrivit unei alte vorbe celebre, însă prea puțin înțelese. Ceea ce înseamnă că educația unui copil creștin nu mai poate fi făcută și nu mai are cum să fie făcută, în virtutea inerției, de comunitate. E nevoie de discernământ, numai că acesta se poate dobândi doar într-un context tradițional și foarte, foarte greu din cărți. Iar contextul tradițional și comunitatea, după cum știm cu toții, nu mai există.

„Bine, bine, și ce se poate face?”

Filosoful Alasdair MacIntyre, care a jucat un rol important în convertirea la Ortodoxie a unui Rod Dreher sau Paul Kingsnorth, are o imagine foarte plastică pentru a descrie această pulverizare a culturii (morale). Să ne imaginăm, spune el, că științele naturii devin ținta unor grupări teroriste pe scară largă, care incendiază laboratoare, distrug cărțile și instrumentele de cercetare, asasinează oamenii de știință, astfel încât se pierde aproape tot capitalul de cunoaștere. Tot ce mai rămâne sunt niște cunoștințe fragmentare: „cunoaşterea experimentelor, ruptă de contextul teoretic care le dădea sens; părţi de teorii fără legătură cu resturile de teorie pe care le mai ştiu şi nici cu experimentele; jumătăţi de capitole din câteva cărţi, pagini răzleţe de articole, aproape ilizibile fiindcă au fost rupte şi arse. Şi totuşi, toate aceste fragmente se reîntrupează într-un set de practici care poartă numele reînviate de fizică, chimie şi biologie”.

În opinia lui MacIntyre, exact așa ceva s-a întâmplat cu lumea morală, noi trăind practic într-un univers devastat, la nivel conceptual pentru moment, în care nu mai putem da seama de nimic din jurul nostru. Folosim tot felul de idei și concepte morale, mai ales în educația copiilor noștri, luate uneori din diverse tradiții morale și religioase, dar care au prea puțină legătură cu ideea lor inițială sau cu circumstanțele din care ele își trăgeau forța. Chiar și atunci când ne inspirăm din Părinți, de regulă îi interpretăm într-o manieră personală, foarte odihnitoare pentru scăderile noastre, ignorând cvasicomplet tabloul mai amplu. În educația odraslelor, navigăm ca toată lumea între permisivitatea relativistă și tirania unor reglementări arbitrare, pe care nu reușim să le respectăm în primul rând noi (vezi, de exemplu, folosirea telefoanelor), desprinse de un țel mai înalt.

„Bine, bine”, va spune cititorul care a avut până acum răbdare să citească încă o jelanie demotivantă despre lumea modernă, „și ce se poate face?”. Soluții directe, rapide și simplu de aplicat nu există, deși îndepărtarea ecranelor e întotdeauna un bun început, chiar dacă nu simplu. Totuși, un prim pas ar fi să recunoaștem problemele (mari) pe care le avem și de care ne lovim. Apoi, ar trebui, cred, să încercăm să ne îndepărtăm de dictatura regulilor („nu fă asta, nu fă aia”) și să lucrăm noi, ca părinți, mai mult virtutea. În același sens, e musai să ne ținem de comunitățile cât de cât sănătoase din jurul bisericii, unde „povara” creșterii copiilor, teoretic, se împarte. Nu în ultimul rând, nu ar strica să le dăm mai multă libertate și responsabilitate copiilor noștri. După cum spunea un autor prea puțin cunoscut, „libertatea se măsoară nu după ceea ce îți permite legea să faci, ci după cât de departe de casă te simți confortabil să-ți lași copilul să se joace”.

Însă oricâte sfaturi și recomandări ar avansa cineva – și sunt pline rafturile librăriilor ortodoxe de cărți bune pentru educația copiilor –, nu strică să ne amintim că ne lipsește primordial exercițiul unei culturi a duhului sănătoase și o viață interioară pe măsură.

Ninel Ganea


Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 173 (iunie 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trackbacks and Pingbacks