„Nu mai poți să trăiești doar pentru tine” (II)
În mâinile lui Dumnezeu suntem
Utopia unei societăți perfecte l-a obsedat dintotdeauna pe om. Într-un fel sau altul, a tânjit după o lume în care să nu mai existe nici suferință, nici conflicte și nici moarte. De aceea a inventat perfectele paradisuri terestre, în care să domnească siguranța, eficiența și desăvârșita funcționalitate, chiar cu prețul sacrificării unei mari bogății emoționale și spirituale, care îl face pe om imprevizibil, creator și viu, dar poate genera și diferende, războaie, revoluții și tragedii. O astfel de societate „perfectă” o vedem descrisă în „Minunata lume nouă” (1932) a lui Aldous Huxley. Arhitecții ei sunt cei care, asemenea Marelui Inchizitor, și-au propus să eradicheze durerea și să impună fericirea globală, dar i-au răpit omului tocmai ce avea mai de preț: dragostea și libertatea, care presupun riscul de a greși și de a suferi. (T.P.)
O astfel de societate utopică, precum cea huxleyană, a atins pacea și stabilitatea prin interzicerea monogamiei, a vieții private, a banilor, a statelor naționale, a religiei, familiei, artei și a oricărui fel de istorie – individuală sau colectivă. Omul nu mai are nevoie de memorie, de cultură sau de gândire. El nu mai are voie să trăiască decât un prezent al plăcerilor și al „fericirii” furnizate de sedative, fiind condiționat să se supună total sistemului. Este o lume în care, de pildă, cuvintele „mamă” sau „tată” sunt considerate obscene și hilare. Aici pruncii sunt produși industrial, iar însușirile lor sunt generate printr-o performantă inginerie genetică, în funcție de nevoile societății „perfecte”.
Un element esențial al ei este etatizarea copiilor, căci dragostea părintească, imprevizibilul genetic al conceperii naturale și creșterea copiilor în căminul familial – o matrice a sentimentelor, caracterului și vocațiilor – nu par a fi compatibile cu predictibilitatea unei lumi „perfecte”. Familia este o instituție dezgustătoare, anacronică și periculoasă. „Freudul Nostru fusese primul care dezvăluise primejdiile înfiorătoare ale vieții de familie. Lumea era plină de tați, deci sufocată de mizerie; plină de mame, deci chinuită de tot soiul de perversiuni, de la sadism până la castitate; plină de frați, surori, unchi, mătuși, deci deformată de nebunie și sinucideri. Mame și tați, frați și surori; dar mai erau și soți, soții, amanți. Mai era și monogamie, mai erau și idile romantice”, citim la Huxley.
Copiii sunt concepuți în laboratoare, își fac gestația în incubatoare și sunt crescuți în „Centrele de Condiționare” printr-o inginerie psihosocială și medicală care face din ei cetățeni ireproșabili. Maternitatea este privită ca dezgustătoare și descalificantă, strict sub aspectul ei biologic: „Mama era o pisică în stare să vorbească, o pisică înzestrată cu capacitatea de a spune «Puiul meu, puiul meu» de nu știu câte ori. «Puiul meu, copilul meu, of, of, la pieptul meu», mânuțele lui, foamea, acea plăcere intensă, chinuitoare, de nedescris!”. Iar fericirea în Lumea Nouă este descrisă ca fiind simpla desfătare de confort și facilități, fără nici o perspectivă afectivă și spirituală: „Un cămin, o casă: câteva cămăruțe, sufocant de aglomerate de către un bărbat, o femeie care tot năștea periodic, și o droaie de băieți și fete de toate vârstele. Nici un pic de aer, nici un pic de spațiu; o închisoare prost sterilizată; beznă, boală și miasme”.
Etatizarea copiilor
În definitiv, ce este romanul lui Huxley? Profeție, avertisment sau proiect? Cel mai probabil, toate trei deopotrivă, căci vedem cum lumea lui începe să prindă contur în realitatea noastră, aflată într-o etapă intermediară. Încă. Recent, procesul de etatizare a copiilor a fost însă accelerat printr-un complex de legi, cum este Legea Nr. 145/2023 „privind organizarea activității de prevenire a separării copilului de familie”, sau cele două legi ale învățământului, preuniversitar și universitar, din cadrul proiectului „România educată”.[1] Cea dintâi creează bazele juridice pentru o uriașă monitorizare a copiilor din țara noastră. Baza de date se numește „Observatorul Național al Copilului” și este un subsistem al „Sistemului Informatic Național pentruAdopție”, implementat de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, care va înregistra majoritatea copiilor ce ar putea fi oferiți spre adopție, națională și internațională.
De data aceasta însă nu vor mai fi înscriși pentru adopție doar copiii orfani, ci practic aproape 80% dintre copiii României, independent de voința părinților lor, în funcție de o serie de criterii care frizează adesea absurdul, cum ar fi: sărăcia extremă, șomajul ambilor sau al unuia dintre părinți, lipsa spațiului locativ, părinții plecați la muncă în străinătate, dizabilități, frați cu boli sau cerințe educaționale speciale, „influențe negative” culturale, psihologice sau de orice altă natură, după cum precizează articolul 5 al legii.[2] Cert este că rolul părinților în viața și educarea propriilor copii este minimalizat treptat, limitându-se tot mai mult la conceperea și nașterea lor (probabil, în așteptarea industriei procreative pe care o vedem la Huxley). În schimb, statul devine tot mai mult un fel de dădacă universală. Practic, copiii sunt considerați un bun al statului, de care acesta poate dispune în funcțiile de interesele celor care se perindă la putere. De asemenea, legea permite o monitorizare permanentă a situației familiale și a abilităților parentale și gospodărești, în funcție de care părinții pot avea sau nu acces la propriii copii. Se creează astfel și premisele unui Green Pass pentru părinți.
În lumea lui Huxley, școlile sunt numite „Centre de condiționare”, unde copiilor li se induc convingeri și comportamente încă din primele luni de viață, prin învățarea în timpul somnului (hipnoterapie), adică prin repetarea continuă, în surdină, în timp ce dorm, a unor principii și sloganuri ideologice. „În cele din urmă, mintea copilului se contopește cu aceste sugestii, fiind formată din suma tuturor acestor sugestii; și nu numai mintea copilului, ci și mintea adultului, pentru toată viața. Mintea care judecă, dorește, decide, este alcătuită din aceste sugestii, care sunt ale noastre” ‒ adică ale elitei tehnocrate de la cârmele Noii Lumi. Jocurile și activitățile școlare nu urmăresc decât să-i dreseze pe copii după principii pavloviene rafinate, făcând din ei niște sclavi desăvârșiți.
Educație sau dresaj?
Interesant este că în Legea Învățământului Preuniversitar se insistă, de pildă, pe integrarea copiilor în colectivitate încă de la vârsta de trei ani, iar mai nou, chiar de la trei luni, în etapa numită „antepreșcolară”. Aceasta, în ciuda faptului că există autorități de talie mondială în domeniul științelor dezvoltării care atrag atenția că scăderea influenței parentale în educația copiilor, în favoarea influenței grupului de copii de vârstă apropiată, periclitează dezvoltarea sănătoasă, favorizând o cultură a tinerilor bazată pe ostilitate și hipersexualizare.[3] Există, de asemenea, studii ce demonstrează că școlarizarea timpurie este asociată cu „rezultate mai slabe, inclusiv pregătire mai slabă la matematică, educație mai scăzută per ansamblu, anumite dificultăți la vârsta de mijloc, consum sporit de alcool și o mortalitate mai mare”.[4] Noua societate se vrea însă alcătuită din indivizi independenți unul de altul, dar total dependenți de Stat. Copiii sunt încredințați unei „societăți” impersonale și imposibil de tras la răspundere, dar controlată prin decizii birocratice. Familia este pulverizată, iar indivizii se vor afla într-o perpetuă dependență de o formă sau alta de asistență socială. În felul acesta, școala devine noul cămin și noua familie a copilului.[5]
Un amănunt interesant este că, de pildă, educația sexuală a copiilor Noii Lumi începe încă din primele luni de viață, când li se formează deja condiționări prin învățarea în somn, dar și prin jocurile erotice foarte timpurii, obligatorii în educarea „noilor cetățeni”. Iată cum descrie Huxley un interval de recreație în curtea unei grădinițe: un băiețel și o fetiță „jucau, cu toată gravitatea și atenția foarte concentrată a savanților adânciți într-un studiu consacrat unei mari descoperiri, un joc sexual rudimentar. Foarte multă vreme înaintea Erei Domnului Nostru Ford și chiar și vreo câteva generații după aceea, jocurile erotice între copii fuseseră considerate drept ceva anormal (studenții începură să râdă în hohote), și nu numai anormal, ci de-a dreptul imoral (vai, nu se poate!), fiind, prin urmare, interzise cu desăvârșire. Erau interzise până și adolescenților ca voi… Cu excepția unei doze oarecare de autoerotism practicat pe furiș și a unui pic de homosexualitate, în rest, absolut nimic”.
Lumea noastră se precipită să devină o societate perfectă după modelul huxleyan. În documentul „Standardele pentru Educație Sexuală”[6] al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), vedem recomandarea ca educația sexuală a copiilor să înceapă înainte de vârsta de patru ani. De exemplu, pentru categoria de vârstă 0-4 ani, educația sexuală își propune să-i învețe pe copii „bucuria și plăcerea de a-și atinge propriul corp” sau „masturbarea timpurie”, să fie capabili să vorbească despre „sentimentele (ne)plăcute cu privire la propriul corp, să își exprime propriile necesități, dorințe și limite, de exemplu în contextul «jocului de-a doctorul»”, să afle despre „diferitele tipuri de dragoste” sau să exprime „sentimente pozitive față de propriul sex și gen (e bine să fii fată – sau băiat!)”. Tot în acest interval de vârstă, 0-4 ani, copiii vor învăța despre „diferite tipuri de relații” de dragoste și „diferite relații de familie”, înțelegând că „relațiile sunt diferite”. De asemenea, copiii mai mici de 4 ani au „dreptul de a explora identitățile de gen” și „dreptul de a explora curioși nuditatea și corpul”.
Deja, în următoarea categorie de vârstă, 4-6 ani, copiii își vor cunoaște toate zonele corpului și funcțiile acestora. De asemenea, ei trebuie ajutați „să-și formeze o identitate de gen pozitivă” și „să-și consolideze identitatea de gen”, să învețe despre „prietenia și dragostea față de persoanele de același sex” și să accepte „diversitatea”. Ne aflăm în aceeași sferă a instrumentalizării erosului în scopul condiționării comportamentale a copiilor, care în felul acesta nu vor mai ajunge niște oameni plenari, capabili de sentimente nobile și de discernământ. Este mai degrabă dresaj emoțional și instinctual, în nici un caz educație, pentru că nu lasă loc exercitării liberului arbitru și nici nu permite maturizarea.
Ce facem?
În noile legi ale educației, atât cea pentru învățământul preuniversitar, cât și în cea pentru învățământul universitar, referirea la ideologia de gen este implicită. Cele trei principii care-i stau la bază – diversitate, incluziune, egalitate – sunt pomenite frecvent. Se vorbește despre „educația incluzivă”, care va fi gestionată de Centrul Național pentru Educație Incluzivă. Instituția urmărește „crearea unei culturi, a unor politici incluzive și desfășurarea unor practici incluzive, pentru a oferi tuturor accesul la educație, valorizând diversitatea și acordând importanță fiecărui copil în parte”. Legile sunt articulate într-un stil neutru și foarte specializat, pe alocuri redundant, dar dezambiguizarea nu se poate face decât în contextul legislativ european mai larg, unde știm ce presupun aceste noțiuni.
Întrebarea care se pune acum este ce facem noi în fața acestei provocări, bine știind că, în fiecare încercare prin care trecem, Dumnezeu ne oferă o „cheie” pentru a converti tot răul în bine. Care este, așadar, această „cheie” salvatoare pentru noi astăzi?
(va urma)
Tatiana Petrache
[1] https://www.edu.ro/proiecte_legi_educatie_Romania_Educata
[2] https://www.cdep.ro/pls/proiecte/docs/2023/pr145_23.pdf
[3] Gabor Mate, Gordon Neufeld, Hold on to Your Kids. Why Parents Need to Matter More Than Peers, Editura Vermilion, 2019.
[4] Margaret L. Kern, Howard S. Friedman, Early educational milestones as predictors of lifelong academic achievement, midlife adjustment, and longevity, Journal of Applied Developmental Psychology, Volume 30, Issue 4,
2009.
[5] https://romanialibera.ro/social/confiscarea-celor-sapte-ani-de-acasa-etatizarea-copiilor-761315/
[6] https://www.bzga-whocc.de/fileadmin/user_upload/Dokumente/BZgA_Standards_Romanian.pdf
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 174 (iulie 2023)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks