Interviu

„Nu mai poți să trăiești doar pentru tine” (II)

de

Continuăm interviul cu Andreea și George Ogăraru despre bucuriile unei familii cu mulți copii. Poate unii dintre cititori se vor întreba: cum este cu putință să le meargă totul atât de bine? Andreea și George nu pot să dea rețete precise despre ce trebuie făcut pentru ca o familie să fie fericită. Dar câteva ingrediente sunt sigure. Dincolo de credință și rugăciune, cele mai importante sunt timpul petrecut împreună, de care și părinții și copiii au atâta nevoie, aprecierea calităților celuilalt, precum și încrederea pe care o au unii în alții. (R.T)

– Andreea și George, ne-ați vorbit foarte frumos despre copiii voștri și felul cum încercați să mențineți echilibrul între viața socială și viața duhovnicească în familie. Cum credeți că pot fi feriţi tinerii de ispitele veacului acestuia?

George: Nu pot fi feriţi de ispite. Ispitele vor veni, mai devreme sau mai târziu. Vor veni! Trebuie doar să fie ei pregătiţi, să le poată decoda şi să le poată gestiona. Și apoi, pentru orice fel de ispită, există și un leac. Pentru că aşa este lumea aceasta în care trăim, şi e important să înţelegem că nu putem să-i ferim la nesfârşit pe copii. Şi, dacă îi tot ferim, iar ei vor fi nepregătiţi, există mari şanse să sfârşească prin a fi foarte răniţi, iar noi să nu mai putem să mai reparăm nimic atunci. Aşa că mai bine prevenim.

Andreea: Mai este un aspect des­pre care noi uităm, deşi suntem oameni din Biserică. O ispită la vremea ei, în care omul cade, cu îngăduinţa Dom­nu­lui, poate să-l ajute ca pe viitor să se ridice cu mult mai mult. Nu înseamnă neapărat că el va rămâne în căderea respectivă. În ecuaţia aceasta a mântuirii, în iconomia pe care Dumnezeu o stabileşte pentru noi, poate să fie de folos o cădere mai mică la un moment dat, care mai târziu să te ferească de o cădere mai mare. Deci nu căderea în sine este problema. Noi nu ne ferim copiii de ispite, ci prezentăm ispitele, stu­diem despre ele, vedem care ar putea avea influenţă asupra noastră, unde e punctul nostru slab ‒ pentru că tu, dacă vezi că ai o înclinaţie către un anumit tip de ispită, atunci trebuie să-ţi dai seama: „A, deci am problema asta! Înseamnă că eu trebuie să mai lucrez pe partea asta!”. Pot să lucrez sau pot să nu lucrez, pot să compensez cu altceva.

Deci ok, copiii vor mai cădea. Şi ai noştri probabil vor avea căderile lor. Dar asta nu înseamnă că din această cădere nu te mai ridici.

– Sunteți persoane publice, implicate în multe proiecte. Cum vă petreceți timpul liber?

G: De-a lungul săptămânii, practic, timp liber nu avem. Ne luptăm ca la sfârşit de săptă­mână să ne strângem cu toții, să mergem la căsuţa noastră din Vălenii de Munte, să petrecem acolo un timp împreună. Va­can­ţele, de asemenea, le petrecem împreună. Sărbătorile de Paşte sunt sfinte, la fel şi săptămâna de dinainte şi de după Paşte, pe care eu mi le-am negociat să fie libere. În rest, aşa, printre picături, când mai avem puţin timp liber, încercăm să-l petrecem tot împreună, în cadrul familiei, cu copiii.

Știți, copiii au nevoie de lucrul acesta, să fie cu noi, să comunice cu noi. Primul lucru pe care-l fac când ies de la şcoală e să pună mâna pe telefon şi s-o sune pe mama. Bineînţeles că au nevoie de timp şi cu prietenii lor, dar prima lor nevoie este de a fi cu părinţii, şi a noastră de a fi cu ei. Şi noi, atunci când lipseşte un copil mai mult de-o zi, simţim acest gol ca şi cum ar fi plecat toți, nu unul singur. Pentru că suntem ca o unitate şi, când lipseşte o „piesă”, doare.

„Tu porţi cruce la gât şi pui astfel de întrebări?”

A: Mă uit la copii şi văd că și ei simt la fel. Chiar dacă nu verba­li­zăm de fiecare dată tot ceea ce simţim, faptul că tot ce-şi doresc ei pentru o seară de vineri este să facem popcorn şi să ne uităm împreună la un film, indiferent de vârstă, spune totul. Adică nu avem situaţii de tipul: Daniel vrea să vadă „Poca­hon­tas”, iar Eric să riposteze: „A, daʼ ce, eu mă uit la asta?”. Nu există aşa ceva! Fiecare propune pe rând câte un film – bineînţeles că nu ne uităm cu cei mici la filme de copii mari ‒ şi de aici îmi dau seama că pentru ei contează momentul împreună, nu neapărat filmul pe care îl văd.

Ne-am uitat de curând la „Mulan” şi le-a plăcut aşa de mult, chiar şi lui Eric! Şi după aceea am stat de vorbă, pentru că, de regulă, când ne uităm la un film împreună, discutăm despre contextul istoric, mai ales dacă-i un film care s-a întâmplat într-o anumită cultură sau într-o anumită epocă, facem un pic de cercetare, vorbim înainte, explicăm lucrurile, ce s-a întâmplat cu hunii, ce s-a întâmplat cu chinezii, când i-au atacat, în timpul cărui împărat se întâmpla asta. Adică facem conexiunile acestea, iar experienţa pentru ei e maximă, nu? Au parte și de relaxare, și de învățare.

Apoi avem week-end-urile la Vălenii de Munte, unde sun­tem numai afară, cu căţeii, şi gătim împreună. Nu facem mare lucru, dar suntem împreună. Şi câtă vreme ei caută lucrul acesta, ne dăm seama că asta este ce le trebuie. Nu vine unul să spună: „Eu am alt program acum!”. Chiar nu se întâmplă, nici cu cei mari, să spună că vor să facă altceva. Şi zilele de naştere la fel, şi vacanţele la fel ‒ încă nu s-a întâmplat în familia noastră ca vreunul dintre cei mari să vrea să plece singur în vacanţe, nu cu familia. Ne jucăm încontinuu ‒ board games și tot felul de alte jocuri ‒, la fel și cu prietenii lor, și asta le place, cred, şi celor din anturaj. Eric a vrut să-şi facă majoratul acasă, cu frăţiorii lui și cu prietenii, adică îi aduce pe prieteni acasă la noi, iar lor li se pare foarte ok lucrul acesta.

G: Am construit o căsuţă undeva, la marginea unui sat, lângă o pădure, cu multă verdeaţă în jur, având şi mult teren acolo. Am creat un cadru care să fie plăcut pentru toată lumea şi cumva detaşat de civilizaţie, de aglomeraţie ‒ şi e clar că atrage foarte mult. Acolo am făcut un mic teren de sport pe care jucăm și fotbal, și tenis, şi volei, şi gătim împreună. Cred că a fost bine gândit acest plan, pentru că mai toate vacanţele şi toate aniversările le facem acolo. Şi, cum spunea şi Andreea, și cu copiii, şi cu prietenii lor.

– Au fost situații în care vreunuia dintre copiii voștri i-a fost rușine să spună că merge la biserică?

A: Ei, aici, într-adevăr, este o problemă. Şi se întâmplă în România, din păcate. Copiii mei au mers într‑o tabără de schi ‒ de-abia veniserăm, eram în vacanţă în România ‒ şi la masă cu ei erau și alți copii care chiar purtau cruciuliţă la gât. Ai mei s-au ridicat să-şi spună rugăciunea ‒ adică noi n-avem nici un stres: acolo unde suntem, spunem rugăciunea şi mâncăm. Iar copiii respectivi au început să râdă de ei: „Ce sunt semnele alea ciudate pe care le faci?”. Şi le-au răspuns ai noştri: „Cum adică?! Tu porţi cruce la gât, eşti botezat şi pui astfel de întrebări?”.

Deci nu i-a destabilizat, dar le-a atras atenţia, pentru că este ceva anormal. Şi este, într-adevăr, anormal în România, unde majoritatea copiilor sunt botezaţi creştin ortodox – adică sunt la fel de creştini, la fel de botezaţi, la fel de copiii Domnului cu toţii. Şi atunci sigur că acestea sunt nişte consecinţe ale unui stil de viaţă, iar ai noştri au avut totuşi destul discernământ încât să-şi dea seama de acest lucru.

„Mi-am găsit locul, mi-am găsit oamenii!”

Dar vă spun încă o dată că, pentru aceasta, experienţa din străinătate ne-a fost foarte de folos, pentru că afară se respectă foarte mult persoana celuilalt, credinţa celuilalt. Ei, fiind de fiecare dată în şcoli internaţionale, unde sunt oameni de toate credinţele, de toate religiile, respectul pentru credinţa celuilalt este maxim. Şi atunci, ei au văzut că, dacă te duci acasă la un musulman, el te invită pe tine să spui prima dată rugăciunea ta, şi poate chiar îţi pregăteşte ceva de mâncare ce el nu mănâncă ‒ lucru care nouă ni s-a întâmplat! ‒ şi vii acasă, unde unul care e la fel ca tine, botezat, care măcar de Paşte şi de Crăciun merge şi el la biserică sau merge cu un colind, acela are ceva de spus. Dar să ştiţi că acolo, de fapt, trauma este a celui care spune aceste lucruri. Iar ai noştri văd că problema este a celui care pune aceste întrebări, nu a lor, care urmează drumul.

– Cât de multă libertate le acordaţi?

A: Copiii noștri nu cer prea multe de la noi, nu-s aşa de pretențioși. Și le oferim libertate în măsura în care nu depășesc anumite limite. Mă gândesc la Natalia acum, care are şaisprezece ani și jumătate: libertatea pe care ea o cere este să fie artist la Opera Comică pentru copii, și pentru asta munceşte de dimineaţă până seara. Alte libertăţi? Mai cere câteodată să iasă cu un grup de prieteni, dar se plimbă în parc sau îi chemăm la căsuţa noastră de vacanţă, şi activităţile lor sunt absolut inocente şi minunate: cântă împreună, gătesc împreună, facem jocuri, iar copiii nu se feresc de noi, ba chiar ne caută cei din anturajul Nataliei. Deci până acum n-am fost în situaţia să ne ceară tipul acela de libertăţi sau de drepturi care să fie în afara principiilor noastre şi să ne dea peste cap.

G: La fel, băiatul nostru cel mare, Eric, a rămas singur la Iaşi din clasa a zecea. Era înscris la Liceul Ortodox „Varlaam Mitropolitul” și nu a vrut sa-și schimbe colegii. Noi, când ne-am întors din Olanda, am făcut acest popas la Iaşi, tocmai pentru ca şi ei să cunoască tradiţiile în care am crescut noi şi felul de a sărbători aceste tradiţii în zona Moldovei. Am mers pe la mănăstiri și s-a lipit foarte mult de Eric această zonă, a rezonat cumva cu firul nostru genealogic. Pentru că şi eu, copilărind acolo, la fel ca Andreea, şi ea născută tot în zona Moldovei, am avut o atracţie pentru această zonă, care a descins şi către el. Şi i-a plăcut foarte mult şi a rămas, iar noi am avut încredere să-l lăsăm singur la Iaşi din clasa a zecea. Acum e student la Limbi Străine, tot la Iaşi, în primul an. Este și solist vocal în două trupe. Deci are această libertate, însă ne auzim zilnic.

A: Libertatea pe care şi-a dorit-o Eric în clasa a zecea, când noi a trebuit să plecăm din Iaşi, a fost: „Vă rog, lăsaţi-mă aici! Nu mă mai mutaţi, pentru că mi-am găsit locul, mi-am găsit oamenii!”. Aşa s-a exprimat. Și atunci a rămas acolo, s-a gospodărit singurel, cum e la cămin. A stat la căminul Mitropoliei, bineînţeles, totul foarte în siguranţă, dar munceşte, îşi plăteşte singur chiria. Libertatea pe care el și-a ales-o, şi-a dorit-o şi ne‑a cerut-o a fost asta.

Sigur că pentru noi a fost foarte greu – să laşi un copil de clasa a zecea în alt oraş nu-i uşor! Dar el a gestionat foarte bine libertatea asta, n-a abuzat o secundă, n-a fost o dată într-un club, n-a întârziat… Chiar în primele luni a locuit la un prieten al nostru și, la ora la care-i spunea că vine acasă, la ora aceea venea. El mai târziu de opt, opt jumate, nu intra în casă. Şi prietenul nostru chiar zicea: „Băi, băiatul ăsta e mai cuminte decât fetele mele!”. Deci asta a fost libertatea pe care şi-a dorit-o, nu a vrut nimic ieşit din comun.

„Dragostea, oferind-o, se înmulţeşte”

– Ştiu că sunteţi implicaţi şi în activităţi de voluntariat. De ce este important să faci ceva şi pentru aproapele?

A: Cred că, dacă nu faci ceva pentru aproapele, e ceva în neregulă cu tine. Pentru că este și nevoia noastră să-l ajutăm pe cel de lângă noi ‒ îţi creşte capacitatea sufletească, exact aşa cum sportul îţi creşte capaci­ta­tea pulmonară, tot la fel înclinaţia către celălalt îţi creşte capacitatea sufletească, şi devine cumva ca o depen­denţă, ca un mod de viaţă, adică nu poţi să trăieşti doar pentru tine.

Cei care au înclinaţii spre a fi egoiști sunt oameni predispuşi la depresie, la anxietate, la alte tipuri de tulburări din spectrul acesta, pe când cei care au această disponibilitate şi-şi deschid sufle­tul către celălalt au o sănătate şi chiar o longevitate semnifi­cativ mai mare. Acestea sunt chestiuni ştiinţific demon­strate, nu țin numai de credință. Dar, în ceea ce ne priveşte personal, aşa simţim, şi avem chiar bucurie să facem lucrul acesta.

G: Aş mai completa şi eu un pic aici. Legat de caracteristicile acestea sufleteşti, au venit, bineînţeles, şi din exemplu, dar şi din proprie experiență, odată cu timpul. Chiar începând cu primul copil, unde am pus toată dragostea noastră şi aveam impresia că, dacă am dat toată dragostea acolo, nu o să mai avem dragoste pentru un al doilea sau pentru un al treilea copil, dar am descoperit ulterior că dragostea, oferind-o, nu se împuţinează, nu se divide ‒ ea se înmulţeşte. La fel este cu fiecare copil în parte, cum spunea şi Andreea: îţi măreşti capacitatea sufletească. Şi, cu fiecare om pe care îl ajuţi, cu fiecare suflet alături de care eşti, îţi creşte această putere interioară.

A: Şi nici măcar nu se simte ca un efort, ca şi cum eu fac ceva pentru tine, ci eu fac doar ceea ce simt eu că‑mi aduce mie bucurie, adică e pentru mine mai degrabă, de la mine vine nevoia de a face. De multe ori, mă ofer să ajut pe toată lumea care vine să-mi ceară ajutorul; nici nu mă mai gândesc: „Dar o să am timp?”. Până la urmă, rânduieşte Dumnezeu şi reuşesc cumva să-i ajut. Dar nu-i aşa, ca o plani­ficare în care cauți să investești anumite resurse, ci puterea îţi vine, de fapt, din altă parte, și-ţi măreşte capacitatea sufletească și posibilitatea de a ajuta.

G: În plus, noi am avut un exemplu foarte aproape, parte din familia noastră, pe Părintele Nicolae Tănase, la care, atunci când am ajuns şi am văzut ce lucrare are, ce fel de om este, mă tot întrebam: „Dar de unde atâta putere? De unde timp pentru atâtea suflete, mii şi mii de suflete, de-a lungul anilor?”. Şi, văzân­du-l strălucind şi chiar zburând, pur şi simplu, şi la nivel intelectual, şi sufletesc, şi poate şi fizic câteodată, nu ne-am speriat în a ne oferi, la rândul nostru, atunci când ni se cere ajutorul, fiindcă a fost într-adevăr un exemplu pentru noi, ca părinți, dar şi pentru copii, şi-l ţinem aproape de inima noastră.

A: Da, a fost un exemplu și pentru copii, pentru că și copiii s-au implicat în tot felul de activități. Natalia a mers voluntar într-o tabără organi­zată de Arhiepiscopia Sucevei şi de-abia aşteaptă să meargă din nou, cu toate că nu a fost ușor de gestionat. A avut acolo diferite caractere de copii: unii mai blânzi, alții mai răzvrătiţi; nu erau toţi pe un singur calapod. Şi-mi spunea la început despre cazul unui băieţel anume, care făcea fel de fel de probleme, și o zi, două s-a luptat cu el. Deci cumva a intrat în jocul lui, i-a răspuns cu armele lui; după care a zis: „Stop! Nu trebuie să fac asta. Trebuie să-l iau altfel!”. Şi atunci a intrat în inima lui.

Şi-a făcut ea o strategie, a fost foarte atentă la trigger-ii care îl stimulează pe el – unde reac­ţionează, cum reacţionează. I-a pus nişte întrebări, l‑a luat deoparte, a vorbit cu el. Băiatul a început să plângă, s-a deschis, i-a spus tot ce avea pe suflet şi apoi, deşi mai avea anumite comportamente, doar se uita la ea şi imediat îşi dădea seama că nu e în direcţia bună. Şi, până la sfârşitul taberei, l-a modelat, dacă pot să zic aşa, a intrat în sufletul lui, pur şi simplu, şi a plecat de-acolo alt băieţel! Acum de-abia aşteaptă să vină și să mai stea de vorbă cu ea.

De multe ori, copiii sunt doar un rezultat al unui mediu toxic, care le otrăveşte sufletele. Şi aici greşeala nu este doar a şcolii, şi nu este doar a anturajului, şi nu este doar a părinţilor, ci este un cumul de factori. Deci cu cât vedem copii care atrag atenţia într-un mod mai degrabă negativ sau care fac anumite prostii, cu atât mai mult să ne gândim prima dată că există o cauză pentru comportamentul acesta şi ce am putea face să intrăm în sufletul lor. Pentru că, dacă intrăm în sufletul lor, lucrurile se rezolvă de la sine, şi mult mai repede decât reacţionând la stimulii pe care ei ni-i dau.

(fragment)

Interviu realizat de

Mihaela-Raluca Tănăseanu


Fragment din articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 174 (iulie 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trackbacks and Pingbacks