„Când trăiești în Adevăr, te umpli de Duhul Adevărului”
Marele nostru dușman este nepăsarea fiecăruia dintre noi
Cine este Richard Bovnoczki? Un actor pe o scenă de teatru sau un platou de filmări. Un om trăind pe scenă diferite povești, un interpret al poveștii – însă al acelor povești care te provoacă să te cunoști pe tine însuți, să vrei să pricepi spectacolul lumii sau să-ți descoperi rostul sub soare. E suficient să-i vezi repertoriul teatral, ca să te convingi!
Viață lui este și ea o poveste, o poveste aparte, prin care Dumnezeu l-a călăuzit pas cu pas, etapă cu etapă, criză după criză, către Adevăr și către împlinirea propriei vocații. Dintr-un tânăr care nu avea contacte cu lumea artistică și nici idee despre ce este teatrul, a ajuns un actor important, respectat, apreciat și căutat. Dintr-o familie maghiară cu o profundă tradiție catolică, a ajuns să primească Botezul ortodox și să-și trăiască credința cu simplitate, dar limpede și ferm. (T.P.)
– Domnule Richard Bovnoczki, un actor olandez devenit monah, Jozef van den Berg[1], spunea că Dumnezeu este autorul adevăratei lui piese de teatru, al adevăratei lui povești. Este acest lucru valabil și pentru dumneavoastră?
– Este! Dumnezeu este o prezență vie. Un firesc. E greu să vorbești despre asta, pentru că această relație Dumnezeu-om, om-Dumnezeu e una care trebuie trăită și nu povestită. Nu-L putem povesti pe Dumnezeu, dar experiențele și câștigurile izvorâte din această relație pot fi împărtășite. Deși chiar și experiențele acestea e bine să le porți la inimă și să te bucuri de ele, nu să le consumi povestindu-le. Dar trebuie totuși să spunem una-alta. Pentru asta ne-am întâlnit. Ca orice prietenie și relație apropiată, și această relație necesită încredere și dăruire totală, nu 98%, ci 100%. M-am acordat 100% iubirii și prieteniei Lui. Mă refer la momentele de decizii importante. Toate experiențele personale, de orice natură ar fi ele, le-am parcurs cu conștientizarea faptului că El este prezent, chiar și atunci când la nivel de percepere nu mai aveam nici un reper. Dintotdeauna am simțit asta – prezența și dialogul cu El.
Țin minte un dialog pe care l-am avut în copilărie Nu cred că aveam șase ani. Eram cu bunica mea și mergeam cu autobuzul în oraș, în Baia Mare. Din perindarea gândurilor când privești pe geam, auzi discuțiile dimprejur, din atmosferă și starea pe care ți-o poate da mersul cu autobuzul, din starea de bine pe care o aveam întotdeauna când eram cu bunica mea s-a ivit un mic dialog pe fondul unei întrebări: ,,O iubesc pe bunica mai mult decât pe Dumnezeu?”, bunica fiind persoana pe care o iubeam cel mai mult. O simțeam în ființa mea, era o comunicare care nu avea nevoie de cuvinte, comunicarea directă, o simțeam. Relația cu bunica era toată copilăria mea. Și atunci a intervenit întrebarea asta, dacă o iubesc mai mult pe ea decât pe Dumnezeu. Și, cu gândirea mea de atunci, am structurat răspunsul în felul următor: Dumnezeu fiind Cel care ne păzește pe amândoi și ne cuprinde cu iubirea Lui pe amândoi, bunica mea, iubindu-L pe Dumnezeu, însemna cumva că din iubirea Lui ne hrănim amândoi.
„Doamne, ce înseamnă asta?”
Și întotdeauna raportul între Dumnezeu și persoana mea, ființa mea, din adolescență și apoi în fiecare etapă a vieții mele, a fost raportare față de o Persoană. Am simțit asta întotdeauna. Adică nu erau niște rugăciuni sau rostirea unor cuvinte sau o normă pe care trebuia să le fac în ziua respectivă. Și atunci Dumnezeu nu intra într-o concurență, nu exista o comparație între cele două iubiri, era o bucurie reciprocă a bunicii mele și a mea în iubirea lui Dumnezeu. Îi mulțumeam cumva lui Dumnezeu că amândoi ne bucurăm de iubirea Lui. Răspunsul era ceva simplu, dar nu venea dintr-o disciplină sau dintr-o educare, nu dintr-o poruncă care să te înspăimânte: „Vezi că Dumnezeu e «Cel mai cel» și pe El trebuie să-l iubim primul!”, ci dintr-un sentiment pe care îl cunoșteam, pe care îl trăisem, al iubirii. Era un răspuns simplu: „Păi și buni Te iubește pe Tine, și Tu ne păzești pe amândoi, și Te iubim foarte mult pe Tine!”. Cam ăsta a fost răspunsul: „Te iubesc pe Tine, pentru că Tu ne iubești pe amândoi!”.
Și dialogul ăsta și prezența asta am purtat-o cumva în toate etapele vieții, care nu însemnau neapărat o prezență la fel de intensă și de concretă și la fel de plină de har. Când e un moment de har, ți-e ușor să crezi, ți-e ușor să nădăjduiești, să te rogi. Probabil în pedagogia credinței există aceste forme de a învăța, în perioade când simți lipsa Lui, când treci prin greutăți și ești pus să înțelegi ce înseamnă răbdarea în încercări. Adică au urmat o serie de experiențe și de situații care conturau cumva relația asta în timp, și legătura, și dialogul. Sau când m-am apucat să citesc Biblia, lucrurile pe care nu le înțelegeam le puneam cu semnul întrebării pe carte. Ridicam această întrebare în gândul meu: „Doamne, ce înseamnă asta?”. Și lăsam timpul să mă lămurească…
– La ce vârstă se întâmpla?
– La 16-17 ani… A fost prima oară în viața mea când mi-am dorit Biblia, a fost singura carte pe care mi-am dorit s-o citesc. N-am avut tragere de inimă niciodată pentru a sta locului și a citi. Fratele meu citea foarte mult, eu eram însă atras de partea activă a vieții. Și mi se părea o pierdere de timp să stau să citesc. Deși ai mei mi-au spus că nu se poate să nu citesc, mi-au dat la un moment dat chiar un obligo să citesc niște cărți. Și le făceam cumva, așa, din obligație. Și, evident, e greu să înțelegi atunci importanța cititului și lecturii. Nu găseam plăcerea și bucuria în lectură, n-aveam răbdarea să mă așez și să savurez o lectură, pentru că aveam goana vieții în mine, cum e acum cu virtualul care-ți spulberă răbdarea și dispoziția de a sta așezat. Probabil în mine exista dorința asta de legătură cu alții, cu prietenii din cartier, cu situațiile de joacă care, evident, te împingeau spre un confort al plăcerii. Deși mă pregăteam pentru ce înseamnă școală, răspundeam foarte bine la cursul acesta al lucrurilor. Din clasa a V-a am intrat într-un regim de sport de performanță și relația mea cu școala s-a schimbat. Făceam schi și asta însemna că iarna lipseam cu săptămânile de la școală. În afara sezonului, programul de antrenament îl aveam mult mai lejer față de ceilalți. Colegii mei înotători, atleți, gimnaști și judokani erau permanent într-un regim intens de antrenamente, veneau obosiți la școală, majoritatea n-aveau chef să învețe, și atunci nivelul era unul mai slab. Și asta am observat pe parcursul vieții, că pe mine mă influența mediul. Puternic. Și au apărut eschivările astea de adolescență, când crezi că ești mai deștept și n-ai nevoie de lucrurile despre care îți vorbesc adulții din jurul tău, la școală și în familie. Și acolo s-a creat o lacună în formarea mea intelectuală. Cea spirituală, mersul la biserică – eram catolic pe atunci – a avut o continuitate și cumva a suplimentat neglijența, a echilibrat, a sensibilizat, să zicem, un bun-simț.
(fragment)
Interviu realizat de Tatiana Petrache
[1] „Familia Ortodoxă”, nr. 167, decembrie 2022, „Dumnezeu este autorul adevăratei mele piese (I)”, „Familia Ortodoxă”, pp. 54-59; „Familia Ortodoxă”, nr. 168, ianuarie 2023, „Dumnezeu este autorul adevăratei mele piese (II)”, pp. 58-63; „Familia Ortodoxă”, nr. 169, februarie 2023, „Dumnezeu este autorul adevăratei mele piese (III)”, pp. 58-63.
Fragment din articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 177 (octombrie 2023)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks