„Adevărul te eliberează, te smulge, te caută” (I)
Înspre o cunoaştere mai adâncă a vieţii şi învăţăturii Părintelui Arsenie Boca
Oamenii se tratează astăzi de tot felul de boli. Iar cele ale sufletului, altfel numit „psihic”, nu sunt deloc puţine. Cu toate acestea, există o boală care, dacă ar fi tratată, multe lucruri s-ar rezolva de la sine în viaţa noastră. Numele ei este „nepăsarea”. Pare atât de simplu – şi, totuşi, nu este aşa cum pare.
Da, nepăsarea este o boală şi, odată cu anii, devine tot mai greu de tratat. Aici mă refer atât la anii vieţii noastre, cât şi ai epocii în care trăim. Nu cred că în trecut boala nepăsării era atât de răspândită. Asta, pentru că prin fire omul se simte cumva solidar cu ceilalţi, simte nevoia să se dăruiască. Nu degeaba un mare psihiatru contemporan observa că două din cauzele principale ale bolilor psihice sunt faptul că nu iubeşti şi că nu te simţi util. Asta, pentru că aşa suntem noi, oamenii, clădiţi sau gândiţi de Dumnezeu. Iar dacă se întâmplă că astăzi suntem contaminaţi de pandemica nepăsare, este pentru că un defect a pătruns în mintea şi în viaţa noastră.
„Unde”, mi s-ar putea reproşa, „vedeţi că nepăsarea este o boală şi că ar fi chiar atât de răspândită!?”. Atât de mult s-a schimbat lumea astăzi încât, precum în ţara orbilor, cei care vorbesc despre lumină sunt închişi la spitalul de nebuni; la fel, devine tot mai greu de realizat că nepăsarea este o boală mortală pentru sufletul nostru.
Faptul că nu ne gândim la celălalt, la greutăţile lui, la cum am putea să-l odihnim, este pentru că suntem bolnavi. Fiecare se plânge – o văd peste tot. Se plânge şi îi condamnă pe ceilalţi pentru un rău pe care îl suferă. Dar dacă te muţi cu centrul de referinţă la celălalt, şi acela se vede nedreptăţit şi batjocorit de cei din jur, şi asta se întâmplă cu toată lumea. Desigur, fiecare are partea lui de dreptate, iar acest lucru trebuie să ne dea de gândit. Răul se naşte şi se răspândeşte, pentru că noi înşine am pierdut într-o măsură foarte mare simţământul compătimirii. Nu ne mai doare pentru celălalt. Nu-l mai luăm în calcul.
Dacă ne-am implica mai mult…
Întrebând odată copiii de la o şcoală de ce stau mulţi dintre ei pe Facebook, o fetiţă de clasa a doua mi-a dat răspunsul exact: pentru că vor să li se acorde atenţie. Părinţii nu le mai acordă atenţie, profesorii îi tratează adeseori ca pe o turmă. Nimeni nu are răbdare să-i asculte. Dar aceasta este drama întregii lumi în care trăim. Avem sateliţi care luminează cerul şi monitorizează tot ce este pe pământ. Suntem înconjuraţi de calculatoare prin care putem vedea într-o oră mai mult decât puteau oamenii acum o sută de ani cunoaşte în câteva vieţi, dar suntem nefericiţi, pentru că nu mai aflăm un om căruia să-i pese de noi. De fapt, oamenii nu au nevoie de a şti atâtea, cât au nevoie de sprijinul unui suflet omenesc, să ştie că nu sunt singuri, că cineva se gândeşte la ei.
Nu ştiu dacă există ceva rău în viaţa noastră şi în lumea în care trăim care să nu fie rodul nepăsării oamenilor. De ce să nu mărturisim acest adevăr, că noi înşine suntem vinovaţi de tot răul? În societatea românească am ajuns atât de săraci şi de batjocoriţi de străini pentru că nu ne-a păsat când toată lumea fura. S-a distrus prin furt mai tot ceea ce se construise în patruzeci ani, prin multe jertfe ale întregului popor. Mai mult, clasa politică românească este, într-o anumită măsură, expresia nepăsării românilor faţă de viitorul ţării. Noi nu avem organizaţii care să ne apere interesele sau sunt foarte puţine şi expresia iniţiativei a numai câtorva oameni. Avem însă multe care sunt subvenţionate de străinii care, prin ele, îşi apără propriul interes. Iar dacă acest rău este tolerat în ţară, este tot datorită nepăsării noastre generalizate şi urcată la putere instituţională. De pildă, orice primar poate să vândă mai tot ce înseamnă proprietate publică, să schimonosească chipul localităţii pe care o administrează, că mai nimeni nu-i spune nimic. Presa, dacă e plătită bine, chiar îl laudă. Iar oamenii, hipnotizaţi şi abrutizaţi de aceeaşi mass-media şi anihilaţi de nepăsare, chiar aplaudă.
Dar răul în sine are o rădăcină mult mai adâncă. Este vorba de milioanele de copii avortaţi în ultimii treizeci de ani, practic omorâţi în pântece de propriile lor mame. Şi cu mult mai mulţi omorâţi cu ajutorul contraceptivelor. Şi aici vedem nepăsare – fie a bărbaţilor care nu au vrut să-și asume propriul copil, fie a mamelor care au recurs la ucidere pentru a-şi salva confortul relaţiei cu bărbatul sau al propriei vieţi, fie a bunicilor care adesea s-au făcut avocaţii măcelăririi propriului nepot în pântecele fiicei lor.
Dar şi mulţi dintre preoţii României au contribuit la acest fenomen tot prin nepăsare, prin neglijarea lui, prin nepropovăduirea adevărului. Nu mai vorbim de faptul că unii dintre ei nu o puteau face fără a se vădi ca farisei, ei înşişi lepădându-şi copiii nenăscuţi.
Cu durere, observăm pe străzi tot mai mulţi copii cu dizabilități. Unii s-au născut aşa, pentru că atâta timp cât s-au aflat în pântecele mamei lor, ea nu s-a îngrijit să-i protejeze, sau tatăl lor s-a transformat prin patimi în agresorul propriului copil, urgisit de acesta încă dinainte de a se naşte. Foarte mulţi însă sunt victimele vaccinărilor cu trei, cinci sau şase vaccinuri aplicate odată, care le-au produs un răspuns inflamator ce le-a afectat pe termen lung creierul, intestinul şi funcţionarea altor organe. Nu puteau fi lucrurile acestea evitate? Cu siguranţă, dar pentru aceasta trebuia să ne pese mai mult, să ne frământăm cu adevărat mai mult pentru soarta copilului nostru, a cărui sănătate, de ce să nu o spunem, este vânată mai mult ca niciodată de instituţiile statului modern.
Este adevărat, nu e uşor să iei o decizie, dar dacă fiecare dintre noi s-ar implica mai mult în viaţa celuilalt, a tuturor celor din jur, dacă ar compătimi şi ar striga, cu siguranţă s-ar salva mai mulţi. Am întâlnit mulţi părinţi în ultimii ani, chiar şi zilele trecute, care mi-au mărturisit că în urma vaccinării băiatul, mai ales băieţii, a dobândit autism sau tot felul de dizabilități. Dar mai nici unul dintre aceşti părinţi nu se luptă să se facă auzită în societate mărturisirea lui, în așa fel încât să nu mai treacă şi alţii prin acelaşi necaz. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu terapia genică numită „vaccin anti-COVID”. Am cunoscut mulţi oameni convinşi că vaccinul le-a făcut mult rău lor înşiși sau le-a omorât pe cineva apropiat, dar ţi-o spun cumva la ureche, de parcă le-ar fi frică de cineva. Dar de ce nu ne gândim şi la ceilalţi, la cei care se vor vaccina în continuare?
Victime și agresori deopotrivă
Nu mai vorbim de politicieni! Dacă li se bagă o lege în faţă să fie votată, nu mai stau să se gândească dacă nu cumva vor suferi oamenii din cauza ei, chiar propriii copii şi urmaşii urmaşilor lor. O votează, pentru că aşa este ordinul, iar confortul conexiunii cu cei de la putere nu poate fi eludat. Dar cine are puterea cu adevărat astăzi? Cine orientează oare acest noian de legi antiumane şi antiromâneşti?
Nepăsarea a ajuns, aşadar, o boală endemică, prin care cel rău pune tot mai mult stăpânire asupra lumii noastre. Ne plângem de ceilalţi, dar, din păcate, noi înşine suntem atât victimă, cât şi agresor. Vrem să ni se acorde atenţie, să fim iubiţi, să fim cineva în ochii celorlalţi, dar uităm că aceeaşi nevoie o au şi ceilalţi. De fapt, închişi în egoismul nostru ca într-o carapace, nu mai putem vedea lumea cu ochii celorlalţi. Suntem infirmi. Am pierdut vederea panoramică asupra lumii, asupra sentimentelor celorlalţi, pentru că ne-am îndepărtat foarte mult de Dumnezeu.
De fapt, nepăsarea se naşte în urma unei restricţionări pe care o acceptăm tot mai mult în viaţa noastră. Ne delimităm de ceilalţi. Îi tăiem cumva de la noi ca pe nişte mădulare moarte. E un fals reflex de supravieţuire. Vrem să ne salvăm pe noi înşine acţionând cumva conştienţi de neputinţa şi vulnerabilitatea noastră. Acest puternic sentiment nu este însă altceva decât expresia împuţinării harului. Desigur, mijloacele electronice, ecranul sub toate formele lui de manifestare, ne separă de ceilalţi. Dar e mai mult de-atât.
Capcana pe care ne-a întins-o societatea de consum, sau cum vreţi să-i spunem, este că ne hrăneşte într-o măsură fără precedent ego-ul, mândria, părerea de sine, inculcându-ne în acelaşi timp gândul că suntem de fapt nimeni şi nimic pentru lumea aceasta. Fenomenul este, până la urmă, firesc. Toate aceste mijloace care ne despart de ceilalţi şi ne hrănesc patimile nu fac altceva decât să ne îndepărteze de Dumnezeu. Această împuţinare a harului o resimţim însă ca vulnerabilitate, ca suferinţă, fără să ne dăm seama că aceasta nu se datorează agresivităţii celorlalţi pe care îi condamnăm circumstanţial, ci însăşi părăsirii lui Dumnezeu.
Am enunţat dintru început nepăsarea ca fiind o boală, pentru că lupta cu ea este una din căile principale prin care se poate vindeca sufletul nostru. Puterea nu o vom dobândi decât implicându-ne, dăruind, jertfindu-ne, iar duhul lui Dumnezeu ne va ajuta atunci să creştem din putere în putere. Numai cei care se jertfesc pentru ceilalţi pot înţelege aceste lucruri.
Îmi amintesc de o întâmplare istorisită în Patericul Egiptean, unde ucenicii unui Părinte, mergând undeva, întâlnesc la margine de drum un om rănit şi neputincios, aflat în primejdia de a muri în lipsa unui ajutor. Ei bine, ucenicii trec mai departe, scuzându-se în faţa aceluia că se grăbesc spre a ajunge la destinaţie. În urma lor vine şi Părintele lor duhovnicesc, Bătrânul. Văzându-l pe acel om căzut şi în suferinţă, se oferă să-l ajute, chiar dacă era tare neputincios. Omul însuşi refuză ajutorul, văzându-l atât de bătrân şi fără putere, dar Părintele insistă şi-l ia în spate pe cel bolnav. La început îl simţea foarte greu, abia putându-l duce, dar cu timpul îi pare tot mai uşor, pentru ca la un moment dat acesta să dispară. Era îngerul lui Dumnezeu, care voise să-i arate cât de departe erau ucenicii lui de el, ca măsură duhovnicească!
Să dăm puțin de la noi!
În fapt, această întâmplare rezumă foarte bine taina aceasta a jertfirii noastre pentru cei din jur, arătându-le atenţie ca lui Hristos. Aceasta este ce vrea Dumnezeu de la noi. Toată puterea de la El o vom primi, şi cu cât ne vom dărui mai mult, cu atât mai multă putere vom primi de la El, ca să putem duce mai departe mărturisirea iubirii Lui către lume prin cei care Îi urmează. Nimic nu putem face fără Dumnezeu, iar dacă ne considerăm neputincioşi şi ne închidem în sine, este doar pentru că nu avem această credinţă. Este pentru că suntem mândri şi credem că noi înşine putem face ceva, putem să fim ceva prin noi înşine, fără ajutorul Domnului.
Nepăsarea este, prin urmare, unul dintre simptomele cele mai evidente ale adevăratei boli de care suferă lumea astăzi: îndepărtarea omului de Dumnezeu. Convins că este puternic, a ajuns cât se poate de slab. Amăgit că este foarte deştept, a ajuns să nu mai înţeleagă cele mai evidente raţiuni. Încredinţat că le poate pe toate prin îndrăzneală şi chiar obrăznicie, a ajuns să cadă în deznădejde, în lipsa totală a curajului de a lupta cu viaţa şi a birui cu ajutorul lui Hristos.
Dar noi să nu fim aşa! Oricât am fi de puţini, dacă vom urma poruncilor Sfintei Scripturi de a iubi în primul rând pe Dumnezeu şi pe urmă pe aproapele ca pe noi înşine, avem încredinţarea că harul Domnului va lucra într-o asemenea măsură, încât ceea ce pare cu neputinţă la oameni se va împlini. Atât viaţa noastră va fi alta, dar şi a lumii româneşti în care trăim. Noi doar trebuie să dăm puţin de la noi, luptându-ne în primul rând să ne lepădăm egoismul, iar Dumnezeu va face restul, căci lumea aceasta este a Lui şi S-a jertfit pentru ea, tocmai pentru că o iubeşte.
Virgiliu Gheorghe
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 178 (noiembrie 2023)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks