„Doar harul lui Dumnezeu ne poate înmuia inima”
Bucuria întâlnirii
Călătorim prin viață și prin istorie agățați de mâna lui Dumnezeu. Dacă I ne încredințăm deplin, parcursul nostru capătă sens și vom ajunge la destinație. Uneori ne izbim de obstacole, trecem prin crize și încercări, sau suntem măcinați de viermele îndoielii. Toate acestea însă ne pot fi buni povățuitori pe cale. Despre această frumoasă, paradoxală și uneori, smintitoare, împreună- călătorie a noastră cu Dumnezeu pe cale ne vorbește actorul Richard Bovnoczki – care a fost cucerit de frumusețea Ortodoxiei la vârsta maturității. (T.P.)
– Domnule Richard Bovnoczki, ce anume v-a marcat cel mai mult parcursul spiritual și artistic?
– Întâlnirile! Oamenii și întâlnirile! Ele formează un context larg, un întreg. Parcursul spiritual și artistic sunt parte din parcursul întreg. Sunt convins că fiecăruia ni se întâmplă la fel; întâlnim oameni, anumiți oameni, care ne marchează prin modul în care fac lucrurile, care trezesc ceva în noi, ne îmbogățesc prin experiența lor de viață și profesională, ne țin pe cale, de la care putem învăța valoarea simplității și a modestiei, care știu să zâmbească sincer, chiar și atunci când probleme lor sunt grave, pe care văzându-i ce și cum fac înțelegi ce înseamnă dăruirea, care-ți devin prieteni, sau întâlnirea importantă cu persoana pe care o alegi să-ți fie alături în toate, cu care-ți creezi o familie. Oameni și întâlniri, oameni și întâlniri. Genul ăsta de întâlniri ne formează. Ele m-au format și mă formează în continuare. Mă cizelează. Din ele decurg înțelegeri, bucurii, greutăți, frici, împliniri, eliberări – viața în sine. Marcant este parcursul în sine. Devenirea. Pentru că parcursul este drumul spre noi înșine, spre cunoașterea de sine. Este o școală continuă și fascinantă! Parcursul nostru întreg; credința, familia, profesia, socialul, toate experiențele parcursului participă la această devenire. La cunoașterea de sine (și aici intră conștiința faptului că sunt creația și copilul lui Dumnezeu), care prin pași concreți și în același timp tainici, participă la scopul final: îndumnezeirea. Este un proces care are acest scop.
Devine sensul și esența vieții. Filonul central al existenței noastre pe pământ. Și atunci totul în viață capătă sens. Îndreptându-mă și dăruindu-mă lui Dumnezeu, iubirii și lucrării Lui, permit harului să creeze o conlucrare armonioasă între efortul meu și lucrarea lui. Devenirea este formată din etape și fiecare etapă are o semnificație și o lucrare în cel care sunt acum, în prezent. O etapă o pregătește pe cealaltă, trebuie doar să întâmpin și să parcurg din plin, cu încredere și curaj, tot ce întâlnesc în etapa respectivă, bune-rele, grele-frumoase, și mai ales crizele din ea. Altfel, riscăm să lâncezim mai mult decât trebuie în aceeași etapă. Marcantă a fost clipa când am înțeles că greșeala face parte din formare și că dispoziția permanentă de a învăța este constructivă. Această dispoziție mă ajută să înțeleg că greșeala are o valoare, o semnificație aparte. În actorie greșeala înseamnă încercare, iar încercarea conține curaj și dăruire. Importanța încercării, a căutării e imensă. E aur. Între a nu face nimic, ca să nu greșesc, și a face, chiar cu riscul de a greși – o prefer pe-a doua.
„Te asiguri de Cer”
Vreau să învăț și nu- mi pasă cât greșesc până reușesc să fac acel lucru bun, constructiv, pentru că pe urmă am să-l folosesc ca treaptă pentru următoarele lucruri noi care necesită dorință de a învăța, încercare și poate greșeli. Drumul spre îmbunătățire, vrei nu vrei, poate să aibă parte de greșeli. Mă interesează ca scopul să fie unul bun, constructiv și restul se reglează. Spun asta pentru că de multe ori am observat frica de a greși și groaza dacă s-a greșit. Pe mine anularea grijii de a greși și dorința de a învăța m-au ajutat și încurajat atunci când căderile erau mari și dureroase. Timpul vindecă și înțelepțește dacă urmărești asta. Îmbunătățirea trebuie să fie ținta faptei care poate să ajungă și la greșeală. E bine să nu-ți fie teamă de greșeală. Să nu fii preocupat mai mult decât intră în măsura părerii de rău și a înțelegerii a ceea ce ai de învățat. Nu-ți fie frică! Ai resurse ca să te confrunți cu orice tip de experiență a vieții. Înfruntarea experiențelor neplăcute sunt cele mai valoroase, pentru că, dacă le parcurgi până la capăt, îți rămân întipărite în ființă. Cunoașterea e totală. Experiențele mi-au dovedit că toate întâlnirile și întâmplările de până acum și-au avut rostul în formarea mea. Că ele sunt și formează un întreg. Nu trebuie să le evit, să mă sperii, ci să le parcurg. Și aici credința are un rol vital. Eu așa zic. Bineînțeles, credința poate fi înțeleasă în multe feluri, dar eu mă refer la credința vie în Dumnezeul viu. La relația om-Dumnezeu și Dumnezeu-om. Ne găsim sprijinul în multe feluri de a crede, dar fiecare se dovedește a fi ceea ce este cu trecerea timpului.
Adevărul e unul și este o persoană nu un concept. Doar Hristos a mărturisit despre sine: Eu sunt, Calea, Adevărul și Viața. Încrederea 100% în acest adevăr mi-a structurat devenirea. Simplu, cu pași concreți, cu întâlniri și oameni, cu lecții valoroase provenite din multele greșeli, cu crize și cu infinită și permanentă dragoste, chiar și atunci când ea, dragostea, nu era palpabilă, dar în străfundul ființei era sesizabilă. Toate astea au un puls viu, dinamic. Au un echilibru, ca un ecosistem. Când te crezi ales și deștept se permite o zguduire sau o cădere de te face țăndări, ca să prețuiești și să absorbi din plin semnificația și valoare simplității. Pe urmă, dacă experiența este a căderii libere, când deznădejdea are sol bun pentru a se însămânța, încrederea aia de 100% își face lucrarea insesizabil, dar profund pentru a cunoaște puterea slăbiciunii umane în care Dumnezeu, prin prezența dragostei Lui transformă slăbiciunea în măreție dumnezeiască. Și așa mai departe. Am o imagine care poate fi ca o paralelă: în alpinism avansarea în urcare necesită o asigurare. Te asiguri pironind cuiele în stâncă, fixând carabiniera și prin ea treci coarda care e legată de centura ta. Și încerci variante de avansare, iar atunci când aluneci și cazi rămâi suspendat de acel punct de asigurare. Te legeni o perioadă și pe urmă o iei de unde ai rămas. Și în viață atunci când te ancorezi, te asiguri de cer, căderile nu sunt definitive. Ele sunt momente de poticnire. Scopul e clar: vârful muntelui. Raportarea la munte e totală. Trebuie să iei decizii, să-ți învingi frică, să ai dragoste față de ceea ce faci, să-ți întărești încrederea atunci când ea slăbește, să te odihnești când oboseala e mare, să te hidratezi și hrănești pentru a avea putere, si așa mai departe.
Etapele parcurse, experiențele de până acum mi-au dovedit și acreditat instinctul primar, care mă avânta spre totală încredere în iubirea și grija Lui. Să mă raportez la El ca la o persoană. Ca la Tată. Tatăl ceresc. M-au ajutat să înțeleg că experiențele se completează mereu, nu se exclud, sunt un întreg și în centrul întregului mă aflu eu și parcursul meu. Bunul simț și conștiința sunt suficiente pentru a te ghida echilibrat în viață. Te educă bine. Și totuși relația cu persoana lui Dumnezeu are o altă dimensiune, consistența diferă mult, măcar prin scopul pe care- l are, aceea a îndumnezeirii omului. Nu eu spun asta, ci așa o mărturisesc profesioniștii în cele duhovnicești, Sfinții Părinți. Eu doar constat, prin viața mea laică, cum ele sunt prezente și adevărate în zilele noastre și așa vor fi mereu. Noi doar încercăm, ne dorim și greșim pe calea acestui scop.
Criza este un fel de sumă a greșelilor dintr-o etapă. O greșeală slăbește un pic încrederea, iar acumularea a mai multor greșeli duce la epuizare prin lipsă de încredere, și provoacă explozia, criza. E bine să fie o explozie și nu o implozie. Explozia înseamnă comunicare, manifestare a crizei și dă șansa de a fi ajutat, pe când implozia inhibă, lasă neîncrederea să copleșească și poate inhiba iremediabil. Curajul și bucuria de a învăța aduce o atitudine pozitivă și în parcurgerea unei crize. Învăț, asta înseamnă că pot greși și dacă se ajunge la criză ea tot cu o inspirație adâncă în piept trebuie abordată. Criza transferă tot spre o nouă etapă.
Fragment din articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 178 (noiembrie 2023)
Interviu realizat de Tatiana Petrache
Fragment din articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 178 (noiembrie 2023)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks