Sănătatea colonului și cum o întreținem
„Adevărul te smulge, te caută, te zdruncină” (II)
Nu din cărţi sau imaginaţie, ci dintr-o dureroasă experienţă de duhovnic, Părintele Gabriel Grigorescu ne prezintă în cuvinte simple una dintre cele mai mari neputinţe sau chiar infirmităţi ale omului contemporan: nepăsarea faţă de suferinţa celuilalt, neînţelegerea şi neasumarea celui de lângă noi. Boala nu este numai a lumii, ci şi, din păcate, a celor care frecventează biserica, marcând într-o măsură tot mai mare viaţa de familie. Părintele Gabriel surprinde câteva dintre principalele cauze ale acestui fenomen, dar şi cum putem găsi vindecare. Iar de vindecarea noastră depinde şi vindecarea aproapelui nostru, dar şi a lumii în care trăim, căci, până la urmă, rugăciunea cu durere şi dragoste pentru lume este una dintre cele mai plăcute lui Dumnezeu. (V.G.)
– Părinte, Sfântul Iosif Isihastul spunea că nepăsarea este principala cauză a nereușitei omului în scopul lui duhovnicesc. Vă rugăm, ne puteți explica aceste cuvinte?
– Îmi vine greu să explic cuvintele unui sfânt, pentru că înțelegerea sfinților este mai presus decât înțelegerea noastră. Dar mă gândesc acum la ce zice întreaga Τradiție a Bisericii Ortodoxe, că menirea omului este de a ne uni cu toți în Hristos. Acesta este și motivul poruncii dumnezeiești de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. Împietrirea inimii, ca să folosim un termen duhovnicesc, este cea mai importantă piedică în această unire a unuia cu celălalt în Hristos. Și spunea un alt sfânt, Părintele Sofronie Saharov, că ar trebui să simțim durerea celuilalt ca pe durerea noastră și să ne regăsim în suferința celuilalt. Iar dacă nu facem lucrul acesta din pricina împietririi, nu ne cunoaștem nici pe noi înșine și ratăm o ocazie de a ne maturiza. Din experiența mea de duhovnic, mi se pare că suntem foarte asemănători între noi mai ales prin suferințele noastre, prin patimile noastre, prin neputințele noastre, prin fricile noastre. Dar, în același timp, nu reușim să trăim suferința celuilalt, nu reușim să-l vedem pe fratele nostru ca împărtășind aceeași fire…
– De unde credeți că vine această împietrire a inimii?
– Principala cauză sunt patimile, egoismul. Patimile noastre ne fac să ne gândim numai la noi înșine, să ne gândim doar la suferința noastră. Și de multe ori, în mod pătimaș, suferința noastră este mai degrabă o îndreptățire pentru a nu ne păsa de ceilalți. Biserica, Dumnezeu prin Biserică, harul lui Dumnezeu în Biserică, permanent încearcă să ne ajute să ne luptăm cu această împietrire a inimii. Una dintre cele mai importante pericope evanghelice este aceea a samarineanului milostiv – la cei doi, preotul și levitul, care trec nepăsători pe lângă cel căzut între tâlhari, vedem această împietrire a inimii. Și această pildă din evanghelie, alături de multe altele, este pentru noi un model. De multe ori, trecând pe lângă cineva aflat în nevoi, pe lângă un cerșetor, pe lângă un om în suferință, ar trebui să te simți ca preotul sau ca levitul. Dar în mod paradoxal, din cauza împietririi inimii, ascultând această evanghelie sau alte evanghelii în care Mântuitorul îi mustră pe evrei (și ne mustră implicit și pe noi), mai degrabă noi ne simțim victime, ne simțim ca fiind cel căzut între tâlhari, sau poate ne aducem aminte de vreo ocazie în care noi înșine am ajutat pe cineva. Or, această evanghelie și toate Sfintele Evanghelii au tocmai menirea de a ne face să luptăm cu această împietrire a inimii!
O altă cauză este risipirea, o modalitate superficială de a ne trăi viața; având foarte multe lucruri de făcut, suntem îngreunați de tot felul de sarcini. Tehnologia merge în direcția acesta, în a ne îngreuna programul și a ne face să fim foarte risipiți. Și atunci tendința este aceea de a face lucrurile superficial. Iar empatia față de suferința semenilor noștri, care este atât de importantă pentru a ne maturiza duhovnicește, nu mai există, nu mai putem ajunge la ea.
Mediul online în care majoritatea dintre noi ne petrecem mai tot timpul ne face, de asemenea, să fim foarte împietriți. Cu toate că aparent ne sunt prezentate știri, informații, comentarii cu privire la suferința oamenilor din războaie, din boli, problemele din societatea noastră, mediul online ne face să nu vedem decât suprafața lucrurilor. Există o inflație de știri grave, de lucruri grave care se întâmplă peste tot și care, de cele mai multe ori, sunt prezentate într-o asemenea manieră încât să fim mai tot timpul indignați sau înfricoșați; și vedem la mulți dintre apropiații noștri, la tineri mai ales, că sunt într-o stare de indignare, dar care nu este de natură să ne determine să ne implicăm mai mult în suferința apropiaților noștri, ci doar poate să fim mai înfricoșați, să fim mult mai agresivi. Am văzut această agresivitate tipică mediului online în comentarii, pe grupurile de WhatsApp, de exemplu – o agresivitate de necrezut chiar și pentru oameni instruiți, oameni educați, creștini. Mediul acesta parcă scoate ce este mai negativ din noi! Și ne face, în mod paradoxal, cu toate că avem acces la mai multe știri despre suferința oamenilor, să ne pese mai puțin.
„Suferința este o cale de maturizare”
– Părinte, patima aceasta, a împietririi inimii, pare foarte bine ascunsă, foarte bine camuflată… Cum ne dăm seama că avem inima împietrită, că suntem nepăsători față de ce se întâmplă în jur?
– Este foarte greu să ne dăm seama, deoarece conștiința se atrofiază, dacă nu avem viață duhovnicească, și mecanismele de îndreptățire ale omului devin din ce în ce mai puternice. Dacă ne obișnuim din copilărie să ne îndreptățim, putem ajunge la maturitate fără să realizăm că de fapt inima noastră este împietrită și că doar dorim să ne facem voia, dorim să ne fie nouă bine. Cred că modalitatea de-a ne da seama de această împietrire a inimii este doar prin harul lui Dumnezeu, care lucrează în Biserică prin Sfintele Taine, prin Taina Spovedaniei, prin participarea la Sfintele Liturghii și ascultarea Sfintelor Evanghelii.
Sunt și evenimente care ne trezesc – de obicei, suferința personală sau suferința cuiva foarte apropiat pe care-l iubim: soț, soție, părinții, copiii. Suferința aceasta ne smerește, ne maturizează, ne face să ne dăm seama de starea noastră. Pentru toți, suferința este o cale de maturizare. Pentru un preot de mir, pentru că-mi este aproape această experiență, cred că formarea duhovnicească, într-o foarte mare măsură, este contactul cu suferința celorlalți. Mi-aduc aminte, încă de la începutul preoției, discuții pe care le-am avut cu persoane care au venit să-mi ceară ajutorul, să-mi ceară un sfat, cu toate că eram lipsit de experiență, oameni care, cu lacrimi în ochi, mi-au cerut să mă rog pentru copiii lor bolnavi, pentru părinții lor care au trecut la Domnul. Pentru mine au fost și sunt în continuare niște lucruri care mă formează; cred că nu numai pe un preot, ci și pe oricare dintre noi. Participarea la suferința semenilor, la suferința celor din jur ne ajută foarte, foarte mult. Toată Tradiția Bisericii ne spune cum să ne luptăm împotriva împietririi inimii.
– Părinte, avem nevoie și de modele lângă noi. Sfinția voastră ați cunoscut oameni care știu să-și asume suferința, care s-au implicat cu tot sufletul în necazurile celui de lângă el?
– Am văzut și preoți, dar și oameni obișnuiți, mireni, doctori, oameni din Biserică, care, după ce ei înșiși au trecut printr-o suferință, printr-o boală, prin moartea cuiva apropiat, au căpătat această empatie, această sensibilitate la suferința oricărui om. L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc și, în ciuda faptului că era o personalitate robustă și un spirit de luptător, cumva cazon, am văzut incredibila sensibilitate sufletească pe care o avea față de suferința oricărui om și atenția la detalii – lucru pe care noi acum, din cauza risipirii noastre, de multe ori îl trecem cu vederea.
Modele sunt în Sfânta Evanghelie, însă și la Sfinții Părinți și chiar și la sfinții secolului XX. Rugăciunea aceasta pe care o spunea Sfântul Siluan Athonitul, „Doamne, mântuiește-ne pe noi și lumea Ta!”, este un astfel de model. Până să citesc despre Sfântul Siluan, nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte să mă rog pentru lume – și poate mulți dintre noi nu ne-am fi gândit, pentru că, într-un fel, în împietrirea inimii noastre ni se părea că lumea este treaba lui Dumnezeu. Dar sfinții aceștia sunt, cred, modele pentru oricare dintre noi.
Iarăși, cred că modele am putea să căutăm și mult mai aproape; de exemplu, în experiențele bunicilor noștri, ale părinților noștri. Am copilărit cu poveștile bunicilor mei, experiențe din război, din încercările prin care au trecut familii sărace, familii numeroase, familii de țărani, și m-au marcat – am rămas cu amintirea acelor greutăți prin care au trecut, dar și cu dârzenia și cu credința care i-au ajutat să le depășească. Cred că modele sunt, Dumnezeu rânduiește modele peste tot în jurul nostru. Noi să avem ochi să le vedem și puterea să ne folosim de exemplele lor.
Fragment din articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 178 (noiembrie 2023)
Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu
Fragment din articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 178 (noiembrie 2023)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks