Convertiri

Dacă vrei ceva, te pui în genunchi!”

de

Trăim într-o lume în care, așa cum au spus mai mulți sfinți, normalul pare anormal și anormalul este receptat ca normal. Și, din păcate, tot mai mulți tineri trăiesc o viață departe de Adevăr, o viață plină de vicii și rătăciri, consolându-se cu gândul că toți sunt la fel. Sorin Gadola, unul dintre fondatorii Untold, a gustat și el din tot ceea ce i-a oferit viața mai rău, dar așa cum mărturisește, Dumnezeu a avut alte planuri cu el. Sorin și soția sa, Diana, vorbesc des în conferințe și în mediul on-line despre ce înseamnă să fii departe de Dumnezeu, arătând că pentru oricine există cale de întoarcere, dacă te smerești și pui genunchii la rugăciune. Și pentru că boala l-a întors pe Sorin la credință, soții Gadola au deschis un centru medical integrativ care practică medicina bioelectromagnetică și biofizică, unde sunt tratați pacienți cu boli grave. (R.T.)

– Sorin și Diana, cum a fost viața voastră până să-L cunoașteți pe Hristos?

Sorin: De foarte tânăr am ales să-mi petrec viaţa distrându-mă. Distracțiile erau în jurul alcoolului și reprezentau singura ocazie în care ne deconectam de la o viață pe care o consideram mai mult decât tristă. Și astfel, în direcția asta mi-am făcut anturajul, împărtășeam toți același sentiment. Eram triști, trăiam într-un haos, eram zdruncinați de realitate din multe puncte de vedere, și alcoolul ne scotea din această lume pe care o consideram amară. Ulterior, au intrat și substanțele și alte vicii, ca să se instaleze un haos și mai mare, ca să se instaleze și depresii și anxietăți și paranoia, la mine și la cei din anturajul meu. Dar pentru că vorbeam toți aceeași limbă și împărțeam aceeași suferință, cumva văzând și auzind aceleași lucruri, ți se pare că tu ești normal și trăiești într-o normalitate, iar cei care n-o fac sunt anormali. Răul părea îmbrăcat ca bine și viceversa.

– Ce conta pentru dumneavoastră cel mai mult ȋn acea perioadă?

-Aparențele, banii, statutul, relațiile și validarea societății. Îmi păsa foarte mult de părerile celorlalți, cât și de societate, să par bine, să fiu cotat cât mai sus.

„Hai să facem senzație!”

Diana: Eu Îl cunosc pe Hristos dintotdeauna. Provin dintr-o familie practicantă – străbunici, bunici, părinți. Mergeam de mică cu ei la biserică. Nu înțelegeam prea multe, pentru că eram prea mică, dar practicam credinţa: țineam post, mă rugam – poate mult mai superficial așa, ca trăire, dar practicam ceea ce aveam ca exemplu în familie. Și ai mei așa sunt de când îi știu. De la mama și de la bunica am învățat să țin post şi să citesc Psaltirea. Tata, la fel, are canonul lui pe care şi-l face în fiecare zi. Deci a fost foarte importantă rugăciunea la noi în casă.

Dar, după ce mi-am terminat facultatea, vreo trei ani m-am răzvrătit, să zic așa. M-am mutat din oraș, am vrut să fac altceva, pe cont propriu, și în acei trei ani îmi găseam motive să nu mă mai rog, să nu mai merg la biserică, îmi ziceam că este bine cum sunt și m-am hotărât să fac o pauză. N-a fost grozav pentru mine și m-am întors de unde am plecat.

– Dar de ce ați avut nevoie de această pauză?

– Aveam nevoie de o schimbare, pentru că toată viața am învățat. Toată viața, olimpiade, școală, diplome. Copilăria mea nu a prea fost copilărie, pentru că școala era pe primul loc, și am zis că vreau să fac și ce vreau eu, nu tot școală. Și am decis pur și simplu să mă mut. Am lucrat în jurnalism. Am vrut să o iau de la capăt în alt domeniu, să fac altceva. Aveam o prietenă în București. Am zis că merg la ea în vizită, nu știam cât o să stau. Aveam bani puși deoparte. Mă gândeam că dacă-mi găsesc ceva de lucru în București, rămân acolo. Dacă nu, văd eu.

Și pentru că nu mai stăteam cu părinții, nu am mai mers la biserică. Dar nu eram împăcată, pentru că, mergând la Sfânta Liturghie de douăzeci și ceva de ani, în momentul acela simțeam un gol. Dar mă consolam: „Ai fost în club și ești obosită, dormi! Cât ai fost acasă, ai mers tot timpul la biserică!”. Și, când m-am întors la Cluj și am mers prima dată la liturghie după trei ani, am zis: „Doamne, ce bine îi! Nu mai vreau să stau departe de biserică”.

– Domnul Sorin, cum îi priveați pe cei care mergeau la biserică?

– Când mai treceam pe lângă biserici, îi priveam așa, cu o anumită irascibilitate, care pot să zic că era alimentată și de multe platforme, cum se întâmplă și astăzi. Adică, pe principiul: „Hai să facem senzație! S-a întâmplat un necaz fie în Biserică, fie în nu știu ce parohie, fie la sat, fie la oraș!”. Și media amplifica foarte tare acel mesaj senzațional, și normal că rămânea în mintea mea și a altor tineri: „Ce corupție! Ce urât!” Cu dispreț priveam toți la reziduurile astea, așa să le numim, mediatice. De ce zic reziduuri? Nu ca să-i jignesc. Pentru că sunt niște fracțiuni din adevăr. Adică, da, unii preoți, enoriași, călugări pică, că așa este omul, mai cade. Dar Biserica m-a învățat să înțeleg. E chiar firesc să picăm. Dar să ne concentrăm pe asta sau să amplificăm căderile altora, cum fac multe platforme media, asta are un efect foarte mare asupra tinerilor și eu eram exact în acel segment de tineri care disprețuia Biserica, fiind convinși că lucrurile erau așa cum ni se prezentau.

„Doamne, eu nu pot! Ajută-mă!”

– Am aflat din interviurile dumneavoastră că ați fost băiat de bani gata. Cât au contribuit banii la căderile și rătăcirile dumneavoastră?

-Am fost copil de bani gata, corect. Sigur, dacă unii nu au bugetul să se afunde în vicii și și alții au, normal că banii sunt un catalizator. Acești bani vin însă cu mai multe la pachet. Vin cu coadă în jurul tău, că lumea te aplaudă, te validează, râd la glumele tale, te înghit, cu tot felul tău arogant de a fi. Oamenii sunt falși în jurul tău, adică fac eforturi mari ca să obțină ceea ce vor – fie banii, fie relațiile tale.  

Căderile și rătăcirile mele au fost destul de comune cu cele ale tinerilor de astăzi: foarte supărați pe societate, răzvrătiți, nu știu în ce să mai creadă, școala i-a dezamăgit, munca la fel și câți alți factori din societate. Și normal că trebuie să te îndrepți înspre ceva. Înspre substanțe, înspre alcool, spre anturaje nocive. Dar nu te oprești aici, că bineînțeles că aceste goluri nu se umplu doar cu atât. Te duci înspre budism sau înspre taoism sau înspre yoga. Dar, repet, foarte mulți tineri fac asta. Sau practică respirația holotropică sau iau substanțe psihedelice sau participă la ceremonii spirituale sau practică șamanismul sau spiritismul și câte și câte alte practici. Dar, toate lucrurile astea te apropie de tine mai mult şi te îndepărtează de Dumnezeu – adică îți pui mai mult speranța în tine, în practicile tale. Tu să te conectezi cu universul, tu să îți găsești maestrul superior, tu să vezi ce vrea să zică conștiința. Dumnezeu rămâne undeva pe locul doi, trei. În primul rând ești tu, în al doilea rând e corpul tău, în al treilea rând e universul… Tu ești un mare univers și Dumnezeu e în tine. Fiecare religie funcţionează pe aceste principii.

Dar calea este una singură, dacă vrei ceva, te pui în genunchi – și aici nu mă refer doar fizic, mă refer mai mult la smerenie: „Doamne, eu nu pot. Ajută-mă! Doamne, eu ce pot să fac în situația asta? Doamne, eu cum pot să fiu mai bun? Vezi că iarăși n-am răbdare și ar fi trebuit să am. Vezi că nu am scăpare din situația asta și mult m-am gândit la ea și tot n-am reușit să găsesc o soluţie. Ajută-mă, Doamne!”. Deci, abordarea asta, pentru mine, a fost una mult mai curată, mai pură și mai directă decât toate celelalte. A fost prima oară când m-am pus pe locul doi. Înainte, eram eu, care meditează și accesează diverse inteligențe universale.

– Vă dădeați seama că erați în rătăcire?

– N-ai cum să-ți dai seama, atât timp cât ești mândru și încăpățânat că tu ți-ai ales o cale și te dai deschis, dar ești închis; te dai flexibil, dar ești rigid. Ești convins că ești pe drumul iluminării, dar ceilalți nu te înțeleg. În momentul în care tu crezi că iei din ce în ce mai multă lumină, cu meditația, cu respirația holotropică, ceremonii și altele, de fapt ești din ce în ce mai  apropiat de o mândrie parșivă, care se instalează în tine și în comportamentul tău şi cu un zâmbet subtil, tu ești din ce în ce mai  convins că începi să accesezi adevărurile universului. Vedem că toți care se dau și se consideră iluminați sunt foarte plini de ei înșiși. Nu mai pot de ei. Sunt cei mai tari, sunt cei mai mari învățători. Am văzut același tipar în foarte multe religii, că până la urmă dădeam de unul cu o stare de „iluminare” foarte mare, și din nou întâlneam același tipar, foarte mândru, foarte egocentric, foarte pe sus, și noi eram jos. Dar Ortodoxia, prin anumiți călugări, prin anumiți preoți, prin anumiți oameni mi-a arătat că cel mai mare era cel mai mic, care era super smerit, care mă vedea cât eram de tulburat, dar nu-mi zicea, nu-mi arăta. Nu voiau să facă pe profesorii cu mine, ci practicau doar dragostea aproapelui și smerenia. Îl mărturiseau pe Iisus Hristos și o mărturiseau pe Maica Domnului, nu verbalizând neapărat, ci trăind. Pe când în toate celelalte aşa-zise religii, numai vorbărie, numai vrăjeală în jurul spiritualității, iluminării, și toți eram niște cursanți care trebuia să aplaudăm, să ajungem și noi mari.

„Căzând, m-am apropiat de Dumnezeu”

– Care este legătura dintre rătăcirile prin care aţi trecut şi boala de care aţi suferit?

– Boala m-a făcut să caut, că dacă nu căutam, nu eram nici rătăcit și nu știam nici ce-i lipsa rătăcirii. Asta a însemnat pentru mine boala: Începe căutările! Am greșit cu foarte multe. Dar, cum ziceam – și asta e strict experiența mea, nu dau sfaturi la nimeni – greșind și căzând, m-am apropiat de Dumnezeu. Este un paradox pentru mine! Pe măsură ce mă îndepărtam, simțeam din ce în ce mai mare râvnă să mă rog la Dumnezeu. Deci oare mă îndepărtam sau mă apropiam? Aici, din punctul meu de vedere, e acea cădere firească a omului – din cât am studiat eu, că nu mă pricep așa de bine – așa cum au căzut și Adam și Eva, cum au căzut și alți sfinți, dar au continuat să se roage, au continuat să-și cultive o smerenie, așa a făcut Dumnezeu și cu mine. Bineînțeles, căderea îmi aparține mie, dar, repet, o consider și până astăzi firească, și ridicarea, la fel de firească, bineînțeles, din partea lui Dumnezeu. Pentru că m-a scos dintr-o mlaștină din care, sincer, nu credeam că mai era posibil să ies – dacă vorbim de vicii, de frustrări, de răzvrătiri. Și totuși, a făcut-o. Folosind boala. Şi îmi comunica prin ceea ce mi se ȋntâmpla: „Oricâți bani ai, oricât de tare te crezi, oricât de mare te crezi, oricât de în putere te consideri, uite că nu ești! Și uite că ai foarte mari limite! Și uite că nu te poate ajuta societatea! Și uite că viața nu e așa cum crezi tu!”

– Care au fost bolile de care ați suferit?

-Am început cu niște alergii ușoare, după aceea cronice, după aceea hernie, după aceea reflux, după aceea insomnii, anxietate, depresie, palpitații, simțeam că-mi zboară inima din loc. La un moment dat am avut mari probleme cu colonul – am avut o boală autoimună la colon. Am fost suspect și de cancer gastro-intestinal, doctorii sperau să am cancer, căci boala autoimună era mai gravă decât cancerul şi nu știau ce să-mi facă. Au zis că situația este mai gravă decât credeau, că am această boală autoimună și că nu se poate vindeca, să mă bucur de viață, tratamentul este foarte dur și boala este foarte agresivă. Dar Dumnezeu a avut alte planuri cu mine.

Aşa am ajuns în jungla Amazonului, așa am ajuns în Nepal. Așa am ajuns la azteci, în Mexic, pe nu-știu-ce coclauri, la nu-știu-ce triburi, în niște locuri unde oamenii nici nu se gândesc că ar putea să ajungă.

– Cum a fost ridicarea?

– Ridicarea a venit din partea unor creștini ortodocși, care doar prin smerenie și prin trăirea lor m-au ajutat să mă ridic. Mintea mea nu-i putea judeca, precum a făcut-o cu ceilalți profesori și guruși. Aici a lăsat loc mintea mea să intre harul. Dar și prin soția mea – pe vremea aceea, o figură enervantă în jurul meu, dar care mă sprijinea cum știa ea. Citea din Psaltire, se ruga pentru mine, și la un moment dat am început să simt ceva diferit față de ea. Am trecut prin multe trădări, înșelări, prietenii de interes, afaceri, anturaje – tot ce a fost mai urât am gustat. Și nu mai eram capabil de nimic bun, de nici o dragoste, de nici un angajament. Dar Diana stând pe lângă mine și rugându-se, am simțit așa o mare dragoste de la ea, eu aș numi-o har, ceva ce este inexplicabil omului din multe puncte de vedere, dar în direcția asta aș defini-o. Mi-a arătat parte din adevăr, dintr-un mare adevăr. Un adevăr pe care nu l-am gustat, oriunde am fost – nici în junglă, nici în peșteri, nici în corturi, nici în munți.

(fragment)

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu


Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 179 (decembrie 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trackbacks and Pingbacks