Cuvântul duhovnicului

„Să ne propunem imposibilul în relația cu Dumnezeu!”

de

În cuvântul său, Părintele Iustin Miron ne îndeamnă să facem un lucru mai puţin obişnuit pentru creştinul zilelor noastre: să ne convertim la Ortodoxie! Ne cheamă la o trezvie permanentă, în care să ne cercetăm viaţa, fiecare pagină a ei, astfel încât să corectăm acolo unde şi când este nevoie.

Cunoscut ca un adevărat părinte al tinerilor, Arhimandritul Iustin Miron, cu simplitate, ne învaţă să fugim de formalism, să căutăm la cele înalte, fiind însă conştienţi de neputinţele noastre. Să ne izbăvim de egoism şi, prin toate acestea, să înţelegem că Ortodoxia este o scară pe care se urcă continuu. Iar cel care s-a oprit din urcuş, mulţumit de sine, nu se poate spune că a ajuns undeva, ci că trebuie să o ia din nou de la început. Aceasta, pentru că la capătul scării ne aşteaptă Hristos Însuși, iar dacă nu mai vrem să urcăm înspre El înseamnă că lumea ne atrage mai mult. (V.G.)

– Părinte, mulți dintre noi mergem regulat la biserică, ne spovedim, ne împărtășim des, și încercăm să facem fapte bune. Dar parcă mai trebuie ceva. Ce ne lipsește?

– Spun Sfinții Părinți că mai important este duhul în care faci un lucru decât lucrul însuși. Aici cred că ar trebui să avem grijă, la felul în care facem lucrurile, adică la felul în care mergem la biserică, la duhul în care ne rugăm și ne apropiem de Dumnezeu. Altfel, dacă nu suntem atenți, riscăm să rămânem formaliști, or prin formalism nu se convertește nimeni, niciodată. Și bineînțeles că în duhul în care facem un lucru, duhul în care ne apropiem de Dumnezeu, intră înțelegerea – să participăm cu înțelegere la rugăciuni, la apropierea de Dumnezeu. Intră simțirea – să simțim, să trăim rugăciunea. Intră duhul de pocăință, pe care trebuie să-l avem mereu, că altfel… nu este schimbare fără pocăință, deci nici convertire – convertirea în care trebuie să fim angajați mereu.

– Și de unde să știm că avem acest duh bun, despre care ați vorbit? Poate că avem impresia că suntem într-o bună așezare.

– Faptul că nu ne schimbăm, că facem aceleași greșeli, că avem aceleași căderi, că nu creștem mai mult – acestea cred că pot fi niște indicii prin care putem să ne dăm seama că nu suntem angajați decât formal.

– De unde trebuie să începem schimbarea noastră lăuntrică pentru a ajunge să dobândim acest duh de care ați vorbit?

– Să ne obișnuim să facem o analiză duhovnicească a zilei. O analiză duhovnicească în care să privim ziua care a trecut, ca la spovedanie: cu sinceritate, cu părere de rău pentru ce a fost negativ și cu hotărârea de a nu mai face, dacă am făcut lucruri rele. Dacă am făcut lucruri bune, să ne bucurăm și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru ele. În felul acesta dezvoltăm o raportare critică față de viața noastră, pe lângă faptul că ne întâlnim cu viața noastră, adică o cunoaștem. Altfel suntem tentați să știm multe lucruri, acum în „era informației”, dar nu ne interesează să ne cunoaștem pe noi înșine. Fiecare zi este o pagină din viața noastră și este foarte important să citim această pagină. Citind-o și reflectând asupra ei, putem să vedem clar unde suntem, avem o conștientizare, avem un control și începem să ne schimbăm.

Părinte, dar, concret, cu ce trebuie să începem schimbarea?

– Important este să începem cu ceea ce putem să facem. Dacă țintim din prima foarte sus și nu reușim să ajungem unde ne-am propus, ne descurajăm și renunțăm. Dar dacă începem cu ceea ce stă în puterile noastre, avem toate șansele să reușim și bineînțeles că, dacă primim putere și curaj de la Dumnezeu, putem să mergem mai departe în schimbarea noastră, în convertirea noastră, căci convertirea trebuie să fie o coordonată constantă a vieții noastre. Nu e de ajuns să-ți schimbi viața o dată și să încerci să mergi la biserică, să fii credincios și așa mai departe. Trebuie să-ți schimbi viața mereu! Adică toate demersurile noastre zilnice trebuie să se finalizeze într-o convertire. În momentul în care am încetat să ne mai convertim, am încetat să mai creștem, am încetat să devenim și, dacă este așa, înseamnă că suntem încadrați doar într-un formalism.

„Să nu ne raportăm la Dumnezeu ca la un sistem de reguli!”

– Legat de formalism, Părintele Arsenie Papacioc avea o vorbă foarte frumoasă: „Tipic, tipic, și la inimă, nimic”. Cum să depășim nivelul acesta al formalismului și să ajungem la trăirea unei prezențe continue, a unei relații permanente cu Dumnezeu?

– Relația noastră cu Dumnezeu este una interpersonală. Dumnezeu este Persoană, este întreit în Persoane, și atunci trebuie să ne raportăm la El ca la o Persoană, nu ca la un sistem de reguli, și să-L înlocuim pe Dumnezeu cu legile lui Dumnezeu sau cu poruncile lui Dumnezeu sau chiar cu Evanghelia lui Dumnezeu, care sunt de la Dumnezeu, sunt în prelungirea Lui. Putem să rămânem la o evlavie doar formală, să rămânem la reguli și să nu-L mai avem în vedere pe El. Chiar pe El! Ia gândiți-vă cum ar să vină cineva la mine, ca duhovnic, și să nu mă vadă. Eu îi spun, ca duhovnic, ce să facă, iar el să rămână doar la ce-i spun eu și să nu mă aibă în vedere pe mine, ca persoană. Cum ar fi un tată să-i dea copilului său doar niște reguli la care să se raporteze, și atât? Să nu-l vadă, să nu-l îmbrățișeze, să nu aibă o relație, o legătură cu el.

Pe Dumnezeu trebuie să-L avem în vedere ca Persoană și relația noastră cu El. Adică ceea ce facem să ne crească în relație, nu doar o relație cu ce a spus El, cu ce a făcut și face El, ci cu El însuși. Dacă urmărim lucrurile așa, sigur nu mai suntem în zona formalului. Formalism înseamnă formă și este formă goală, lipsită de conţinut. Or, odată ce ne raportăm la Dumnezeu ca Persoană, este cu totul altceva. În tot ceea ce facem, trebuie să avem o relație, nu doar să fim corecți în raport cu niște porunci, cu niște percepte, ci să fim corecți în relație cu ceilalți, nu ca raportare la o lege, impersonal.

– Ați spus că trebuie să avem o convertire continuă, o schimbare continuă. Aceasta presupune, de fapt, un urcuș duhovnicesc, un progres duhovnicesc, și să ajungem, așa cum spun Sfinții Părinți, la îndumnezeire. Mi se pare înfricoșător cuvântul acesta și cumva aproape imposibil de atins.

– Așa este! E foarte înaltă treapta îndumnezeirii. Dar trebuie s-o avem în vedere ca țintă spre care mergem, adică să ne propunem imposibilul în relația cu Dumnezeu. De foarte multe ori, ne propunem foarte puțin și cerem foarte puțin de la El. Gândiți-vă că El este infinitul! Cer de la infinit niște mărunțișuri finite și de multe ori trecătoare. Ne propunem foarte puțin, pentru că suntem păcătoși, și așa și suntem. Chiar și când mergem la biserică, gândiți-vă! El este de față în Sfânta Liturghie și vrea să ni Se dea cu totul, Dumnezeu să ni Se dea nouă, prin Trupul și Sângele Lui. Și ne cheamă să facem treaba asta. Și noi ne propunem să ne împărtășim, după niște rânduieli, doar când și când, și în rest, dintr-o lucrare superficială, într-o apropiere superficială, într-o superficialitate a relației noastre cu El, ne mulțumim doar cu anafura. Adică cu sfințenia din anafură. Nu vrem mai mult! Și El vrea să ne dea mai mult, mult mai mult. Și ne cere foarte puțin pentru treaba asta. Foarte puțin, ca să ne putem împărtăși, doar lucruri elementare, dar vii – posturile, pravila personală, să ai conștiința curată, să-ți faci canonul de împărtășanie – lucruri pe care oricum ar trebui să le faci. Trebuie să fim pregătiți să ne împărtășim oricând. Adică, dacă nu suntem într-o stare de împărtășanie înainte de împărtășanie, deci dacă nu ne împărtășim înainte de a ne împărtăși, și dacă nu ne împărtășim după ce ne împărtășim, așa încât să ne împărtășim de Dumnezeu prin toate, atunci nu ne împărtășim când ne împărtășim.

„Să plecăm de la ce putem, ca să ajungem la ce nu putem!”

– Ați spus mai devreme că trebuie să facem puțin, atât cât putem. Cum se împacă acest lucru, să facem cât putem, cu dorința de a atinge imposibilul?

– De la asta trebuie să plecăm, de la ce putem face. Părintele Teofil spunea mereu vorba asta. O avea de la duhovnicul lui, Părintele Serafim Popescu. Trebuie să plecăm de la ce putem, ca să ajungem la ce nu putem. Dar dacă nu suntem mici în demersurile noastre, atunci nu vom fi nici mari. Dar și în societate e așa, și în viața de zi cu zi. Nu începi cu clasa a XII-a la școală. Începi cu clasa întâi și mergi treptat. Toate se fac într-o ordine, într-o creștere. Sunt ierarhizate, etapizate. Și Părintele Teofil zicea despre el însuși că a crescut ca o floare. Adică a crescut uniform, floarea nu crește brusc și apoi descrește. Crește uniform, frumos. Mai spunea Părintele Teofil: „Vai de omul care ajunge mare înainte de a fi mic!”. Zicea: „Vai de el!” Nu-l lăuda. Ei, atunci și noi să avem realismul ăsta, să avem răbdarea asta de a fi mici atunci când ne propunem ceva. Începem de la ce suntem, începem cu smerenie în demersurile noastre, că dacă nu începem cu smerenie, atunci nici nu creștem cu adevărat. Ne înălțăm aparent și nu unde trebuie, dacă nu punem smerenia la temelie, la mijloc sau la vârful devenirii noastre.

– În cuvântul sfinției voastre ați atins un subiect sensibil: deasa împărtășanie. Cum se cuvine să ne împărtășim?

– Spunea Înaltpreasfințitul Andrei de la Cluj că împărtășania nu este nici deasă, nici rară, ci bine sau rău făcută. Și tot el spunea că împărtășirea trebuie să fie continuă. Împărtășirea nu e numai cu Trupul și Sângele Domnului, ne împărtășim și prin cuvintele lui Dumnezeu. Ne împărtășim de Dumnezeu împlinind poruncile Lui. Zice Sfântul Marcu Ascetul că Hristos este ascuns în poruncile Sale și că Se descoperă pe măsura împlinirii poruncilor. Hristos este ascuns și în fratele meu, mă împărtășesc de Hristos și prin fratele meu, de Hristos cel din fratele meu, adică împlinind poruncile lui Dumnezeu în relație cu fratele meu.

Împărtășirea de Dumnezeu este viața veșnică. N-a zis Domnul Hristos: „Eu am venit ca lumea viață să aibă și s-o aibă din belșug” Ioan 10:10? Și s-o aibă din El, căci El este Viața. Și atunci trebuie să luăm viaţă de la El și să fim în relație cu El neîncetat. Neîncetat trebuie să ne raportăm la El. Dar trebuie să zicem și Rugăciunea inimii neîncetat, și acesta este alt mod de a ne împărtăși de El. Atunci când zicem Rugăciunea sau împlinim poruncile și nu ne împărtășim de El, e posibil să fim într-un formalism. Și există o frică în Biserică, de exagerare cu împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Adică să nu greșim împărtășindu-ne prea des, pentru că nu suntem vrednici și așa mai departe. Uitați, acuma am postit Postul acesta al Crăciunului. Și nu ne împărtășim decât poate în prima zi de Crăciun, sau poate nici atunci. Zicem că nu ne mai putem împărtăși și a doua zi de Crăciun de Hristos, pentru că nu mai este post. Și trebuie să fie precedată împărtășania de trei zile de post. Și nu mai avem cele trei zile! Păi, n-au fost patruzeci de zile de post, măi, frate? Nu sunt suficiente, ca să mă pot împărtăși și a doua zi, și a treia zi? Deci vedeți unde te duce formalismul? La orbire. Să nu mai vezi, să înțelegi foarte, foarte îngust lucrurile, și zici: „Dar n-o să mă împărtășesc și a doua zi, că nu-i împărtășania ciorbă! Să nu banalizăm Împărtășania!”. Asta o spun cei care se împărtășesc foarte rar. Dar cei care se împărtășesc mai des nu vorbesc de banalizarea asta. De ce? Pentru că-și dau seama că împărtășania e și hrană și că ai nevoie de viață și ai nevoie să te hrănești și niciodată nu zici: „Nu mănânc astăzi, nu mănânc deloc, pentru ca să nu se banalizeze mâncarea, să nu se banalizeze faptul de a mânca.”

„Împărtășirea este o normalitate”

Primejdia presupusei banalizări este de fapt o necredință și o comoditate, o vedere îngustă. Este foarte important să urmărim să ne împărtășim. Este foarte important! Adică știți că la liturghie, atunci când ziceau înainte: „Cei chemați, ieșiți!”, ieșeau cei care nu erau botezați și atunci se termină „liturghia cuvântului” și după aceea începe „liturghia euharistică”. Și atunci cei nebotezați ieșeau, dar ieșeau și ceilalți, care nu se împărtășeau. Toți care rămâneau la liturghie până la sfârșit se împărtășeau. Deci faptul de a te împărtăși era o preocupare. Era și o normalitate, că nu se justifică liturghia. Dacă nu te împărtășești din diferite motive, păi atunci nu stai la liturghie decât până la „Cei chemați, ieșiți!” și atunci ieși afară. Noi trecem peste rânduiala asta, stăm la liturghia la care primii creștini se împărtășeau toți, stăm și noi ca la orice slujbă şi nu ne ȋmpărtăşim şi astfel am transformat liturghia într-o slujbă ca oricare alta! Ea, care este Împărăția cerurilor aici și acum, în desfășurare pe pământ, o transform într-o slujbă oarecare din fel și fel de evlavii false și formaliste, printre care și aceasta de a nu te împărtăși nu știu când și nu știu cum. Dacă mergi la liturghie, tu trebuie să-ți propui să te împărtășești. Părintele Teofil se împărtășea la fiecare liturghie la care participa, pentru că se pregătea pentru asta. Nu se împărtășea prin definiție, se împărtășea prin pregătire. Acesta era modul creștinesc autentic. El se raporta la împărtășanie și la liturghie. Altfel, nu trebuie să stai la liturghie. Trebuie să pleci de acolo dacă nu te împărtășești. Liturghia este pentru cei care se împărtășesc.

– Sfântul Apostol Pavel le scria Galatenilor: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” Galateni 6:2. În ce măsură creștinii de azi sunt dispuși să poarte sarcinile aproapelui?

– Bună întrebare! Hm!… Noi mergem așa, pe coordonatele unui egoism. Așa mergem la slujbă, în relația cu Dumnezeu, adică să-mi fie mai bine, să am o stare mai bună eu – eu, în izolare față de ceilalți. Nu mă interesează ceilalți, mă interesează persoana mea. Și mă justific în treaba asta spunând că nu, n-am eu treabă cu alții, nu trebuie să-i judec pe alții și așa mai departe. Dar nu trebuie să judecăm ceva, nu trebuie să ne raportăm critic la ei, dacă nu să ne raportăm slujitor la ceilalți. Zicea Sfântul Antonie cel Mare că prin aproapele vine viața sau moartea. Dacă-l dobândim pe fratele nostru, pe Dumnezeu Îl dobândim. Dacă-i greșim fratelui nostru, lui Dumnezeu Îi greșim. Adică de aproapele atârnă toate poruncile. Toate poruncile trebuie împlinite în relație cu aproapele. Împlinirea poruncilor în relația cu celălalt. Bineînțeles că acest lucru îl vizează şi pe celălalt în mod real. Că nu mă raportez la celălalt ca la o teorie. Celălalt, cel de lȃngă mine, este o persoană unică, care implică o raportare unică pe aceleași principii, pe aceleași coordonate ale credinței, dar în mod unic, cu raportare clară la el. Asta bineînțeles că vizează și asumarea crucii celuilalt, că nu le împlinesc cu gândul la mine poruncile în raport cu celălalt, ci cu gândul la celălalt. Urmărim creșterea celuilalt, trezirea celuilalt. Adică în demersurile mele în slujirea aproapelui pot să urmăresc creșterea lui, însănătoșirea lui, promovarea lui, înălțarea lui și așa mai departe, deci pot să le urmăresc pe astea în relație cu aproapele, cu fiecare aproape. Cum zicea Sfântul Ioan Botezătorul despre Domnul Hristos, când a trecut prin locul unde el boteza: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez”. La fel trebuie să spun și eu față de frații mei, față de aproapele meu: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez”. Care trebuie să crească? Toți trebuie să crească. Și eu trebuie să fiu slujitorul tuturor. Așa-L urmez cu adevărat pe Domnul Hristos. Or, în slujirea asta, clar că-mi asum crucea celuilalt, crucea devenirii lui. În relația cu aproapele, se verifică relația mea cu Dumnezeu. Cu cât sunt mai prezent în relația cu aproapele, sunt mai prezent în relația cu Dumnezeu. Deci relația cu Dumnezeu și relația cu aproapele sunt direct proporționale.

(fragment)

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu


Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 181 (februarie 2024)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trackbacks and Pingbacks