Părintele Arsenie Papacioc, blândețea și bunătatea întruchipată
„Apărătoare Doamnă, pentru biruință mulțumiri...!”
Continuăm povestea Părintelui Paul-Moses Jaroslaw, un evreu rus crescut în mijlocul New York-ului, care fiind atras din copilărie de înălțimile munților a ajuns să-L cunoască pe Cel Preaînalt. Dorind cu toată inima să trăiască o dragoste mare și curată, a ajuns la dumnezeiasca Dragoste. Căutând frumosul și autenticul în viața sa, a fost atras pas cu pas către Frumusețea desăvârșită. (T.P.)
După despărțirea romantică de Jill și având permanent în minte cuvintele ei, prin care m-a refuzat, deși mă iubea, pentru faptul că nu eram creștin – am petrecut trei zile în tren, traversând Canada, ca să ajung pe coasta de vest. De aici urma să iau feribotul către Juneau pentru a zbura în nordul Alaskăi. Așadar, trei zile am mers cu trenul. Și pentru că totdeauna mi-au plăcut oamenii, intram cu ușurință în vorbă cu oricine. Eram într-un vagon obișnuit, pentru că nu îmi permiteam un bilet într-un vagon de dormit. În aceste trei zile, nu exagerez, am purtat probabil peste cincisprezece discuții cu pasagerii și fiecare dintre ei, după banala introducere („De unde ești? Ce faci?”, bla, bla, bla, „Unde mergi?”), începea să-mi vorbească despre Iisus Hristos. Fiecare, fără excepție! La sfârșit, unul mi-a spus: „Paul, tu ai fi cel mai bun creștin!”. Și din nou, nu pricepeam ce voia să spună.
Și așa, conversație după conversație, am întâlnit tot felul de oameni care îmi vorbeau sau îmi împărtășeau dragostea lor pentru Hristos, atât de mult, încât în cele din urmă m-au obosit. Nu mai suportam, așa că m-am dus în vagonul-bar să beau o bere. Niciodată nu am fost mare băutor, nici părinții mei nu erau băutori și nici nu prea-mi plăcea berea, dar am comandat o bere și m-am așezat la bar să beau. Chiar atunci însă cineva s-a așezat lângă mine, și-a comandat o bere și a început să-mi vorbească tot despre Hristos. Era o nebunie! Chiar era o nebunie! Nu credeam încă în Hristos, dar simțeam că ceva unic se întâmpla cu mine. Am înțeles că nu era ceva firesc. Mai târziu, m-am gândit că poate era rodul rugăciunilor lui Jill și poate jertfa ei de a-și păstra curăția, deși mă iubea și mă dorea.
Așa am ajuns la Prince Rupert, de unde am urcat pe feribot. Am făcut o călătorie de două zile cu feribotul până la Juneau, Alaska, și același lucru mi s-a întâmplat și pe feribot. Timp de două zile, fiecare conversație pe care am purtat-o era despre Hristos. Se găsea peste tot cineva care să-mi vorbească despre El.
Apoi am zburat către Anchorage. Trebuie să spun că eram într-un punct din viața mea în care încercam să-mi dau seama cine sunt, ce urma să fac și unde să locuiesc. Tatăl meu voia să preiau afacerea lui, dar eu simțeam că trebuie să plec din New York. Iubesc acest oraș. Mi-a plăcut mult să cresc în New York. Înveți atât de multe despre viață, crescând într-un oraș mare. Îmi iubesc anii petrecuți acolo. Dar când am împlinit douăzeci de ani, am simțit că trebuia să se termine toată această experiență. Atunci am terminat cu orașul. Eram prea îndrăgostit de munți, de natură și aveam această oportunitate a unei aventuri în Alaska. Așa că am făcut-o.
Tom Ross, fost sportiv de performanță și autorul anunțului care mă adusese în Alaska, m-a luat de la aeroport și m-a condus în orășelul unde mi se aranjase un loc de muncă peste vară. Acest jucător de baseball celebru în întreaga lume construise o mică cabană pe un ghețar, la aproximativ 6000 de metri, și voia să lucrez acolo. El urma să aducă turiști, iar eu să-i ghidez să escaladeze muntele până la acea cabană frumoasă.
„Acești creștini m-au înnebunit de cap!”
Totul era pregătit, doar că trebuia să mai aștept câteva luni până să încep să lucrez. Între timp, m-am cazat într-o mică cabană de lemn cu încă un tânăr pe care l-am cunoscut în Talkeetna. Îmi plăcea vremea rece, acum nu îmi mai place. În Alaska, iarna, temperatura ajunge la -40 de grade Celsius. Ca să trăiești aici trebuie să îți placă vremea rece, nu-i așa? Deci era frig și întuneric. Și prietenul meu m-a cazat la cabană, iar a doua zi am făcut o plimbare pe jos de-a lungul căii ferate doar pentru că nu puteam sta locului. Eram în formă bună, făcusem mult alpinism, iubeam drumețiile. Așa că am făcut o plimbare lungă la 40 de grade sub zero, pe șinele de tren, și l-am întâlnit pe un tânăr, Harold, care tocmai devenise și el creștin, pe care îl cunoșteam și cu care urma să lucrez, și căruia i-am mărturisit din prima clipă: „Acești creștini m-au înnebunit de cap! Oriunde merg, întâlnesc oameni care tocmai au devenit creștini. Ce se întâmplă? Toată viața mea am crezut că creștinismul este ceva pentru oamenii care au necazuri, ale căror vieți se prăbușesc, pentru oamenii care nu mai au speranță, care sunt frânți lăuntric, pentru oamenii care mor. Cineva a inventat această religie creștină pentru a oferi un fel de speranță în viață.” Și i-am continuat: „Eu sunt fericit, viața mea este fericită, sunt împăcat. Îmi iubesc viața.” De fapt, exista oarecum un gol în mine. Știam că nu sunt încă împlinit, dar aveam o viață destul de bună. Și i-am spus, „Toți acești oameni devin creștini. Nu vreau să mă fac creștin, pentru că toți ceilalți se fac creștini!”
Atunci el mi-a spus ceva și poate pentru el nu însemna nimic, dar a fost cuvântul potrivit pentru mine. Știți cum vin lucrurile în creștinism, la momentul potrivit, în plinirea vremii. Mi-a spus: „Paul, poate că Iisus Hristos nu există, dar dacă există, El este Dumnezeu.” Și pentru că îi spusesem că sunt în căutare de adevăr, dragoste și frumusețe, mi-a mai zis: „Dacă există cu adevărat, El este acel Dumnezeu care a creat Adevărul și este El Însuși Adevărul. El este cel Care a creat Frumusețea și este El Însuși Frumusețea. El este Dumnezeul Care a creat Dragostea și este El Însuși Dragoste. Dacă El există și este într-adevăr un astfel de Dumnezeu, nu ai nimic de pierdut.” Cuvântul lui m-a lovit drept în inimă. M-am întors la cabană în acea noapte, în acel orășel care avea cam o sută de locuitori.
Până atunci, nu spusesem nici o rugăciune în viața mea. Sincer, eram ateu. Ateii nu se roagă. Nu rostisem niciodată o rugăciune. Dar văzusem la televizor că atunci când oamenii se roagă – cel puțin protestanții și romano-catolicii – își adună mâinile la piept, se așază în genunchi lângă patul lor și spun o rugăciune. Așa că am făcut la fel. Am căzut în genunchi lângă patul meu din acea cabană mică, în mijlocul pustietății din Alaska, la -40 de grade. Și îmi amintesc și acum rugăciunea pe care am spus-o Domnului: „Doamne, nu știu dacă exiști. Dar dacă exiști și ești Dumnezeu și există un Dumnezeu și Tu ești Dumnezeul Dragostei și al Frumuseții și al Adevărului, Îți dau viața mea. Ia-o, este a ta!” Și evident, nu poți să-l păcălești pe Dumnezeu, nu-i așa? El știe totul. Am spus aceste cuvinte din toată inima mea.
Am simțit că la asta se reduce totul: Dacă există un Dumnezeu și El este sensul vieții, El are viața mea întreagă. Și am avut, fără să încerc să explic prea mult, o convertire radicală și instantanee, în alb și negru, pentru a-L întâlni pe Hristos. Totul s-a schimbat. Vreau să spun, tot ce simțeam în inima mea. Atunci când Mântuitorul Hristos a fost răstignit, catapeteasma templului s-a rupt. Ei bine, eu am simțit ca și cum, în inima mea ar fi avut loc o rupere, ca și cum s-ar fi întâmplat ceva în interior. Literalmente, ceva care s-a întâmplat în interior și totul s-a schimbat. De pildă, înainte de acest moment, eram pro-avort, pentru că oamenii liberali sunt pro-avort. Iar apoi, instantaneu am înțeles că avortul este crimă. A fost ceva uimitor. Da, acea rugăciune a schimbat totul. Și exact acelea au fost cuvintele, încă mi le amintesc, deși au trecut cincizeci de ani de atunci. „Doamne, nu știu dacă exiști, dar dacă exiști și Tu ești Dumnezeul dragostei, Îți dau viața mea.” Acestea au fost cuvintele.
„Doamne, dacă exiști, luminează-mă!”
Cu aproximativ cincisprezece ani în urmă, citeam ceva despre umilință la Sfântul Siluan Athonitul. Am fost uimit să văd cât de mult semănau cuvintele Sfântului Siluan cu umila mea rugăciune, spusă cu durere și aproape cu disperare, în necredința mea. Sfântul Siluan spune așa: „Doamne, dacă exiști, atunci luminează-mă și Te voi sluji cu toată inima și sufletul meu.” A fost aproape aceeași rugăciune pe care o rostisem eu. De aceea, îndemn pe orice om care se îndoiește sau suferă de necredință, așa cum eram eu în acel moment să spună la fel. Și, literalmente, nu știu ce s-a întâmplat, dar am simțit că L-am întâlnit pe Hristos. Știam că este Iisus Hristos. Știam că viața mea s-a schimbat cu totul.
La venirea verii, când am terminat lucrul, am urcat pe McKinley. A fost absolut minunat! A fost cu adevărat un moment minunat. Dar când am ajuns în vârful Muntelui McKinley, pe 29 iunie, chiar de ziua Sfântului meu ocrotitor, după cum aveam să aflu mai târziu, mi-am dat seama, că asta a fost! Muntele nu putea să-mi ofere mai mult. Știam și îmi amintesc foarte bine că mi-am spus în timp ce eram pe vârful Muntelui McKinley, uitându-mă la priveliștea frumoasă: „Și de-acum înainte ce voi face?” Pentru că știi, inima omului caută mereu ceva. Iar eu iubeam munții, dar am înțeles că atât a fost, se terminase. Și simțeam că se terminase pasiunea mea pentru vârfurile munților. Nu mai aveam de gând să urc pe Everest. Nu știam ce să fac mai departe.
Prietenul meu Tom Ross, cu care am urcat pe Muntele McKinley și cu care construisem cabanele, făcea parte dintr-un grup de studiu biblic din Eagle River, care este în afara orașului Anchorage. Exista pe atunci un grup numit Campus Crusade for Christ. Aceștia sunt evanghelici protestanți care fac apostolat în campusurile universitare, încercând să convertească tinerii la Hristos dintr-o perspectivă protestantă. Liderul acestui grup de studiu biblic făcuse parte din Campus Crusade, după care a venit în Alaska unde a cumpărat o casă mare, în care s-au mutat mai mulți tineri, care lucrează, duc o viață creștină și studiază Biblia.
Acest om a devenit ulterior primul preot ortodox acolo și a înființat biserica ortodoxă din Eagle River. Fiul său este acum, de asemenea, preot la o mănăstire care se află la o oră distanță de mine și suntem cei mai buni prieteni. Tom mi-a povestit despre acea comunitate protestantă și am vizitat acest loc de câteva ori. Eu nu știam ce era și ce însemna creștinismul. Așa că l-am sunat pe liderul grupului. Numele lui este Harold Dunaway. I-am spus: „Cred că am devenit creștin, dar nu am idee ce înseamnă asta, ce este.” Și el mi-a spus, pentru că ne mai întâlnisem: „Paul, dacă la orice moment în viața ta, dacă vreodată vei vrea să vii aici, întotdeauna va fi un pat pentru tine, întotdeauna va fi un loc unde poți veni. Uite, cred că ar trebui să vii când poți și să te muți aici și o să te învăț ce înseamnă să fii creștin.” Așa că mi-am finalizat tot ce aveam de lucru în vara aceea pe Muntele McKinley, după care am devenit creștin protestant în iunie 1973. Și apoi m-am mutat în acea comunitate foarte curând după aceea.
Trebuie să știți că majoritatea protestanților sunt în opoziție cu romano-catolicismul. În același timp, cei din comunitatea în care intrasem își dăduseră deja seama că biserica protestantă nu era Biserica adevărată. Dar nici nu știau care era. Așa că s-au gândit că poate ar trebui să citească istoria Bisericii. Așa au început să citească despre secolul I, secolul II, secolul III – Sfântul Ignatie de Antiohia, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, Sfântul Iustin Martirul, fără să știe nimic despre Ortodoxie.
(fragment)
Interviu realizat de Tatiana Petrache
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 186 (iulie 2024)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks