„Doamne, dacă exiști, îți dau viața mea!”
Bătrânul Trifon din Kapsala
Luna aceasta se împlinesc 1398 de ani de la biruinţa dreptcredincioşior creștini din Cetatea lui Constantin asupra perşilor şi sciţilor pagâni. Vorbim despre una dintre cele mai mari biruinţe creştine din istoria Bisericii noastre, căci Însuşi Mântuitorul şi Maica Sa au apărat cetatea împotriva păgânilor. Astfel că, de tot atâţia ani, în întreaga Ortodoxie se săvârşeşte slujba Imnului Acatist în vinerea Săptămânii a V-a din Postul Mare, ca prăznuire a acestui minunat eveniment.
Împăratul Iraclie era plecat cu armata sa într-o campanie îndepărtată împotriva perşilor, așa încât Cetatea se afla complet lipsită de apărare. Patriarhul Serghie şi-a pus atunci omoforul pe umeri şi, cu icoana nefăcută de mână a Mântuitorului şi cu lemnul Sfintei Cruci, a săvârșit litanie pe zidul cetăţii cu tot poporul în urma lui. Momentul este cu adevărat cutremurător, căci din acea clipă, păgânii, în număr foarte mare, au început să piardă bătălia în chip minunat, pierind cei mai mulţi dintre ei în faţa câtorva soldaţi creştini şi a populaţiei Constantinopolului. Tot acestei biruinţe îi datorăm şi troparul „Apărătoare Doamnă”, care nu este altceva decât un imn de celebrare a victoriei, închinat celei căreia i se cuvenea, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Minunea se repetă şi după treizeci şi şase de ani, pe vremea împăratului Constantin Pogonatul (677), ca şi în timpul împărăţiei lui Leon Isaurul. Toate cele trei momente sunt pomenite în fiecare an în sinaxarul slujbei Imnului Acatist din săptămâna a cincea a Postului Mare, de mai mult de o mie de ani.
Aşadar, Imnul Acatist nu este altceva decât o prăznuire a biruinței creştinilor asupra păgânilor prin intervenţia minunată a lui Dumnezeu şi a Maicii Sale, o biruință în care poporul şi-a pus toată nădejdea în Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şi cu lacrimi şi pocăinţă au implorat iertarea păcatelor şi izbăvirea de năvălirile vrăjmaşilor.
Nu acelaşi lucru s-a întâmplat la căderea Constantinopolului. Căci, într-adevăr, căderea Cetăţii lui Constantin, capitala creştinătății pentru mai bine de o mie de ani, nu a avut loc din pricina oştirilor otomane, nu cu mult mai numeroase decât cele ale perşilor şi sciţilor, ci fiindcă în loc să-şi pună nădejdea în ajutorul dumnezeiesc, poporul Constantinopolului a slujit liturghia cu latinii, așteptând în zadar să le vină ajutor de la aceștia. Căderea din dreapa credinţă era însă şi urmarea alienării morale, a destrăbălării la care ajunseseră creștinii. Dumnezeu nu i-a mai răbdat şi i-a dat pe mâna turcilor musulmani.
Nici astăzi Constantinopolul nu este o cetate creştină, Sfânta Sofia însăşi fiind încă o moschee. Și nu ştim dacă vreodată Cetatea va mai aparţine ortodocşilor. Oare această lecţie nu ne este suficientă, nouă, creştinilor din toată lumea, pentru a înţelege că fără nădejea în Hristos şi fără îndreptarea vieţii potrivit Evangheliei, nu mai putem continua să supravieţuim ca popor al lui Dumnezeu în istorie?
Într-adevăr, stăpânitorii lumii fac astăzi tot posibilul să înlocuiască populaţia albă a Europei cu o populaţie asiatică sau africană de credinţă musulmană sau idolatră, pentru că aceşti albi sunt moştenitorii civilizaţiei şi ai credinţei creştine, și au devenit incomozi. Dar şi Dumnezeu îngăduie acest lucru, pentru că noi, creștinii, am lăsat calea credinţei și am păşit apăsat pe calea ideologiilor antihristice neomarxiste, precum ideologia de gen care promovează strâmbarea minţii oamenilor şi mutilarea trupurilor. Desfrânarea şi homosexualitatea fac ravagii în popor, între cei care se declară creştini sau chiar între cei care slujesc în casa Domnului. Credinţa este aggiornată după bunul plac al fiecăruia, iar slujbele, în multe locuri, schimonosite. Nu ne mai interesează canoanele Bisericii şi ne doare tot mai puţin pentru starea de decădere morală generală, mai ales a tineretului. Câţi se mai roagă astăzi cu lacrimi pentru lume, câţi mai privesc cu durere nespusă şi cu dragoste lumea, așa cum o făcea Sfântul Paisie Aghioritul?
Desigur, Dumnezeu Bunul încă ne aşteaptă pentru a ne primi pocăinţa, cum a primit pocăința ninivitenilor. Dar oare mai avem răgazul să ne gândim la pocăință între două mesaje pe WhatsApp și-o postare pe internet? Mai avem liniştea lăuntrică să chemăm Numele Domnului în noianul de griji care ne asaltează?
Am simţit nevoia să vă împărtăşesc aceste gânduri, acum, în apropierea sărbătoririi de pe 7 august a biruinţei ortodocşilor din Constantinopol asupra păgânilor. Și încă ceva. Într-un cuvânt vechi al Părinţilor Bisericii se spune că, dacă în Constantinopol ar mai fi fost oameni ai lui Dumnezeu măcar cât degetele de la o mână, Domnul nu l-ar fi lăsat să cadă în mâinile păgânilor. Poate că este doar un număr simbolic, dar ceea ce ne transmit sfinţii din vechime este faptul că, chiar şi pentru puţini, Hristos poate să se miluiască de noi, atâta doar ca acei puţini să fie cu adevărat oamenii lui Dumnezeu. De aceea, îndrăznim să ne gândim că, dacă măcar noi, cei ce ne-am adunat în jurul „Familiei Ortodoxe”, această smerită mărturisire de credinţă care ajunge lună de lună la dumneavoastră, am pleca genunchii la rugăciune și ne-am întoarce cu toată inima către Dumnezeu, lumea românească va supravieţui urgiei ce va să vie. Aceasta, bineînţeles, cu rugăciunile tuturor mucenicilor noştri din închisorile comuniste, ale tuturor sfinţilor ştiuţi şi neştiuţi ai acestui neam, şi mai ales ale sfinţilor canonizaţi recent de Sfântul Sinod al Bisericii noastre!
Virgiliu Gheorghe
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 187 (august 2024)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks