Locul de muncă și depresia
Părintele Arsenie Papacioc, blândețea și bunătatea întruchipată
„Sus să avem inimile” este nu numai tema numărului nostru, ci şi îndemnul Părintelui Ioan, care, în cuvinte simple, ne face o adevărată introducere mistagogică în urcuşul duhovnicesc al omului către Dumnezeu. Ortodoxia văzută prin cuvintele Părintelui nu are nimic abstract, ci pleacă de la firea căzută a omului şi, prin curăţirea de patimi, dar mai ales prin chemarea Numelui lui Dumnezeu, conduce mintea în inimă, acolo unde îl poate întâlni pe Hristos şi poate locui împreună cu El. Părintele ne îndeamnă, practic, la un continuu efort de trezvie, care nu trebuie să ţintească altceva decât sfinţenia vieţii şi îndumnezeirea. Fiecare dintre noi suntem chemaţi la acestea. (V.G.)
– Părinte, cum să fim cât mai aproape de Hristos în această lume care ne vrea cât mai departe de Dumnezeu?
– Vedeți că, deși niciodată omul nu a avut mai multă nevoie de Dumnezeu ca acum, niciodată în istorie omul nu a fugit mai mult de Dumnezeu cum fuge acum. Ca să ne ținem departe de acest duh lumesc, în primul rând trebuie să urmăm ceea ce spune Sfânta Liturghie: „Toată grija cea lumească s-o lepădăm”, ca să putem să-L primim în inimile noastre pe Hristos care este totdeauna înconjurat de îngeri și de oameni care au biruit acest duh lumesc, adică de sfinți. Sfinții au biruit duhul lumii. De fapt cuvântul „sfânt”, ἅγιος în limba greacă, tradus la noi în limba romȃnă, ar înseamnă „nepământesc, nelumesc”. Și ca să ne ținem cât mai departe de acest duh, trebuie să nu avem o grijă atât de insistentă și persistentă pentru lumea aceasta care până la urmă vedem că n-o putem nici avea, nici stăpâni, nici schimba.
Cum să fim cât mai aproape de Hristos? Cântările Bisericii din această perioadă ne învață. Iată o cântare frumoasă din Canonul Învierii: „Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii”. Dacă nu-ți cureți simțirile, de multe ori otrăvite, murdărite de duhul acesta, iată nu poți să fii aproape de Hristos. Apoi, într-o altă cântare care nu este numai specifică acestei perioade, într-o altă cântare pe care o rostim la fiecare Utrenie, o dată la cȃteva săptămâni, se spune că biruitorii sunt cei ce biruiesc patimi, biruiesc gânduri, biruiesc atitudini păcătoase: „Cei ce biruiesc, de aici se înalță”. Deci din momentul când ai biruit, tu deja ești înălțat și te apropii fără să-ți dai seama, mai puțin sau mai mult, de Domnul nostru Iisus Hristos. Și, sigur, a te apropia de Mântuitorul și a birui duhul lumesc nu ne stă nouă în putere. Este, în primul rând, un dar al lui Dumnezeu pe care dacă noi îl cerem, nu cred că Dumnezeu ni-l refuză. Ni-l dă până la urmă, căci să știți, Dumnezeu, până la urmă, ne dă cam ce vrem noi, dacă noi stăruim ȋn rugăciune. Este nevoie de stăruință. Domnul parcă ne-ar spune: „Te-aș fi ajutat, dar nu Mi-ai spus nimic. Nu M-ai chemat, nu Mi-ai cerut”. Așa suntem noi, în situația aceasta, vrem să fim ajutați, dar nu spunem nimic, nu strigăm la Dumnezeu, nu insistăm. Trebuie să urmăm cuvântul Evangheliei care spune: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” Matei 7:7.
„Slujim împreună cu îngerii”
– Părinte, ne puteți explica cuvintele din Sfânta Liturghie „Sus să avem inimile”? Cum să le înțelegem și cum să le trăim?
– Momentul din Liturghie când se rotesc aceste cuvinte este momentul când noi intrăm, de fapt, în miezul propriu-zis al Sfintei Liturghii. Până atunci, ne pregătim cumva ca să ajungem la acel punct înalt. „Sus să avem inimile” înseamnă ca noi să conștientizăm că din acel moment slujim împreună cu îngerii. Suntem la un nivel îngeresc. De fapt, după „Sus să avem inimile!”, urmează cântarea „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot” pe care o cântă îngerii în ceruri, minunându-se de măreția și de bunătatea lui Dumnezeu. Și, sigur, cuvintele acestea ne arată, pe de-o parte, cât de mare și de bun este Dumnezeu care ne dorește să fim aproape de El. Dar pe de altă parte, ne arată cât de jos și cât de departe suntem noi de El, prin ceea ce gândim, vorbim și înfăptuim în viața aceasta pământească. Deci cuvintele acestea din Sfânta Liturghie sunt un îndemn de-a avea inima, de fapt, acolo de unde vin toate. Că, îndată după ce se termină Liturghia, aproape de sfârșit, se spun aceste cuvinte: „Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus vin, coborându-se de la Tine, Părintele Luminilor”. Deci este momentul în care realizăm că de fapt toate, și noi înșine suntem de la Hristos. În latină este mai elocventă expresia sursum corda, adică să avem inima la sursa ei, acolo e sursa inimii noastre, izvorul de unde-și trage inima viață și tot ceea ce avem noi nevoie.
– Părinte, ați vorbit de inimă. Ce înseamnă inima în limbajul Bisericii?
– Marii părinți isihaști care au avut rugăciunea minții, nu a minții singure, ci a minții coborâte în inimă, marii isihaști spun că inima duhovnicească, nu inima aceasta de carne, inima omului este acolo unde se întâlnește mintea cu simțirea noastră. În acel punct este inima omului. Unde mintea se întâlnește cu simțirea noastră, adică dacă mintea nu este împreunată cu simțirea, atunci mintea poate, chiar din rugăciune, să se înșele. Chiar să se îndrăcească. Dacă mintea se coboară și se smerește în simțire, atunci înseamnă că mintea se sfințește. Și, sigur, inima omului este tocmai acest punct în care se face această legătură între gândire și simțire. Gândirea fără de simțire este în pericol. Simțirea fără de gândire este iarăși în pericol. Gândirea fără de simțire poate duce mintea la mândrie și chiar la îndrăcire, iar simțirea fără de gândire îl duce pe om la patimi.
– Recomandați rugăciunea inimii și pentru mireni?
– Sigur că da. Nu cu pretenția de a ajunge la măsuri înalte. Dar cu pretenția de a sta de strajă la intrările persoanei noastre: ochii, urechile, gura. Omul care zice această rugăciune este mai selectiv cu ochii, nu primește toate imaginile pe care le vede. Omul care are o rugăciune cât de slabă, nu aude toate din jurul lui. Omul care are rugăciune, la fel, nu vorbește toate cuvintele care pot fi spuse. În acest sens vă recomand o poezie a Sfântului Ioan Iacob, chiar așa se cheamă „Către organele trupului meu”. Sfântul Ioan Iacob ia fiecare simț în parte și îi arată că dacă nu se pune pe rugăciune se înșeală și tot ce va trăi în viața aceasta îi va fi spre osândă veșnică.
– Părinte, așa frumos spune Imnul Isihast: „Când mă rog cu mintea, să simtă inima”. Cum să ajungem la această măsură, să simțim cu inima cuvintele adresate Domnului nostru?
– În primul rând, marii isihaști recomandă ca să simți rugăciunea, din minte s-o simți în inimă, atunci trebuie să pui și trupul din care face inima parte, trebuie să pui și trupul un pic la osteneală. Atunci ajunge la o stare de simțire. Și de aceea, vedeți, noi în biserică mai facem câte-o cruce, câte-o închinăciune, câte-o metanie, ne mai prosternăm, mai stăm în picioare, ne mai ostenim. În sensul acesta, inima noastră, care face parte din trup, și, până la urmă, trupul nostru încearcă să aibă o rugăciune simțită. O simțim, în primul rȃnd, în trupul nostru, în inima noastră.
– Părinte, să revenim puțin la Sfânta Liturghie. Cât de important este ca la marile sărbători şi duminica să participăm și la Vecernie și la Utrenie, nu numai la Sfânta Liturghie?
– Liturghia încununează toate celelalte Laude – Vecernia, Utrenia, Miezonoptica, Ceasurile. Toate acestea sunt Laudele bisericești. Și ele recapitulează într-o zi toată viața Mântuitorului. Iar Liturghia încununează acest memorial, această recapitulare pe care noi o facem zilnic. Și, sigur, Liturghia este cea care dă sens la tot. Participarea la cele şapte Laude, la Utrenie, la Vecernie, în primul rând este și o pregătire pentru Liturghie. Mai ales în ziua în care te împărtășești. În ziua în care te împărtășești este neapărat nevoie să participi la aceste Laude. Ele fac parte din pregătirea aceasta care, așa cum v-am spus mai devreme, ne ajută să avem sus inimile. Și este foarte important, pentru că partea explicativă a Sfintei Liturghii oficiată pentru o zi anume, partea explicativă o dau chiar aceste slujbe – Vecernia și Utrenia. În fiecare zi sărbătorim un sfânt sau un praznic împărătesc. Și toată bogăția explicativă despre praznicul sau despre sfântul respectiv, nu o găsim la Liturghie, ci o găsim la Vecernie și la Utrenie, unde este prezentată atât importanța praznicului, cât și viața sfântului pe care-l cinstim în ziua respectivă. Și de asta e foarte important, pentru că noi prin asta învățăm ceva. Biserica este și o școală duhovnicească pentru creștini. De aceea foarte multe înveți la Vecernie, și la Utrenie în ceea ce privește semnificația teologică și duhovnicească a unei sărbători.
„Să ducem în lume ceea ce am dobândit în Biserică!”
– Sfântul Sofronie de la Essex spunea că „Îl vom vedea pe Dumnezeu precum este”. Cum putem realiza acest lucru?
– Sigur, noi Îl coborâm pe Dumnezeu la nivelul nostru. Cred că Sfântul Sofronie, care a scris cartea cu același nume, vrea să arate că nu trebuie să ne liniștească modul acesta de a-L privi pe Dumnezeu la nivelul nostru neputincios, păcătos. Ci trebuie, totuși, să ne urcăm un pic și să ne străduim să-L vedem așa cum Îl prezintă Scriptura, așa cum Îl prezintă scrierile Sfinților Părinți și așa cum, de fapt, cred că Dumnezeu vrea să fie cunoscut de noi. Adică, pe de o parte, este măreția Lui deosebită, pe care niciodată nu o putem ajunge. Nu putem să ni-L imaginăm într-un mod pământesc, lumesc. Pe de-o parte este vorba de măreția Lui, iar pe de altă parte, Îl putem vedea așa cum este numai în stare de pocăință. Un scriitor rus, cred că Dostoievski, dacă nu mă înșel, chiar așa spunea: „Pe Dumnezeu Îl vezi în adevărata Lui înfățișare numai cu ochii înecați în lacrimile pocăinței”. Cred că numai într-o stare de pocăință Îl vedem cum este. Altfel, nu poți să-L vezi pe Dumnezeu într-o stare de triumfalism, de mândrie, de biruință.
– Se spune că Hristos sălășluiește în fiecare om. Cum să-L vedem pe Hristos în fiecare om pe care-l întâlnim?
– Pornind de la ceea ce învață dogmatica noastră. Omul este chip al lui Dumnezeu. Sigur, nu-i ușor să-l vezi totdeauna așa. Dar, cred că relațiile dintre oameni ca să fie normale și noi să putem vedea chipul lui Dumnezeu în aproapele nostru, n-o putem face dacă nu avem un pic de smerenie. Trebuie să ne micșorăm pe noi înșine și atunci cred că putem vedea în celălalt chipul lui Dumnezeu. Dar dacă noi suntem plini de noi înșine, ne considerăm ceva, superiori celui de lângă noi, atunci îl privim cu dispreț și anulăm, de fapt, ceea ce este mai important în el. Și vedem numai nişte lucruri care nu sunt importante. Sunt nişte lucruri care chiar nu definesc chipul lui Dumnezeu din om.
– Cum să conștientizăm starea noastră duhovnicească și cât de departe, sau cât de aproape suntem de Domnul?
– În primul rând, o conștientizăm prin dragostea pe care o avem față de slujbele Bisericii. Apoi, o conștientizăm prin ceea ce facem după slujbele Bisericii. După ce se termină liturghia, avem acest îndemn „Cu pace să ieșim!”? Adică trebuie să ducem în lume ceea ce am dobândit în Biserică. Conștientizăm lucrul acesta văzând ce roade am dobândit prin șederea noastră la biserică, la slujbe.
– Ați vorbit despre păcate și despre patimi. Care credeți că sunt patimile care îl îndepărtează cel mai mult pe om de Dumnezeu?
– Orice patimă e o sete a omului după infinit, dar întoarsă într-un sens invers decât sensul împlinirii ei. Patima e tot o sete. Omul care are patimă are o sete, dar setea asta nu e întoarsă spre împlinirea ei, spre ostoirea acestei sete. Patimile cele mai mari, toate sunt mari până la urmă, dar patimile cele mai mari sunt cele șapte păcate capitale pe care le enumeră Biserica. În primul rând, lepădarea de credință. Apoi crima, desfrâul, lăcomia pântecelui, lăcomia de bani, mândria; cea mai mare este mândria, sigur. Orice patimă izvorăște din mândrie.
– Ecleziastul spune: „Mai bine este să mergi în casa de plâns, decât să te duci în casa de ospăț”. De ce ne este mai de folos durerea, suferința, decât bucuria?
– Totdeauna durerea curăță, purifică. Omul fuge de durere și alege plăcerea. După ce se satură de plăcere, dă iarăși în durere. Și iară fuge în plăcere și tot așa. Omul nu alege bucuria și atunci este o cale greșită. Durerea, plânsul curăță, purifică. Și atunci e mai de ales plânsul, decât ospățul, unde este plăcere, dar până la urmă aduce durere.
– Vedem că sfinții contemporani nouă, sfinții din temnițele comuniste au ales durerea și această alegere i-a ajutat. Noi alegem plăcerea, nu vrem cu nici un chip să stăm pe cruce.
– E adevărat, că aşa este omul, poate nu numai contemporan, așa a fost omul dintotdeauna. Dar plăcerea e mai la îndemână și nu ne pune deloc, duhovnicește, la treabă. Omul se aruncă în plăcere pentru că este și ispitit. Sfântul Apostol Iacob spune că „fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa” Iacov 1:14. Este această sete pe care el crede că o împlinește imediat și se aruncă imediat cât mai repede în patimi.
(fragment)
Interviu realizat de
Mihaela Raluca Tănăseanu
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 186 (iulie 2024)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks