„Apărătoare Doamnă, pentru biruință mulțumiri...!”
Maria Brâncoveanu, mamă, soție și doamnă a Țării Românești
„În 1978 și-a sfârșit în Athos lupta zisă duhovnicească atletul lui Hristos, Bătrânul Trifon, care a biruit deșertăciunea și al cărui suflet a plecat pentru veșnicie, la cer”.[1] Aceste cuvinte le așternea în scris Sfântul Paisie Aghioritul la începutul unei scurt portret duhovnicesc al ascetului român Trifon. În rândurile care urmează vom încerca să completăm biografia acestui cuvios, pe baza unor izvoare sau mărturii de încredere. (N.M.)
[1] Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinți Aghioriți. Flori din Grădina Maicii Domnului, Editura Evanghelismos, București, 2004, p. 122.
Bătrânul Trifon era originar din localitatea Frecăței, județul Tulcea. S-a născut la începutul anilor 1890, iar părinții săi, Gheorghe și Maria Victorescu, i-au dat la Sfântul Botez numele de Teodor. Încă nu avea douăzeci de ani când, în anul 1910, ajunge în Sfântul Munte și se așază la Schitul Lacu, la Chilia cu hramul „Întâmpinarea Domnului”. Aici este călugărit patru ani mai târziu, în Postul Mare al anului 1914.
„Starețul lui a fost foarte evlavios și tradiționalist. Semăna, putem spune, cu stareții cei de demult. Trăia foarte aspru si prea puținele lucruri necesare întreținerii sale și le iconomisea din simplul lui lucru de mână. Când cineva îi dădea vreo binecuvântare o primea, dar dădea și el o binecuvântare asemenea, în afară de rugăciunea ce o făcea mereu pentru acela. În 1917, când a fost foametea cea mare, Părintele Trifon a ieșit în Halkidikí, cu binecuvântarea Starețului său, și a secerat pe la metoacele aghiorite ca să iconomisească astfel puțin grâu pentru ei și pentru pustnicii de primprejur”.[1]
În anul 1938 părăsește Schitul Sfântul Dimitrie-Lacu și se așază la o chilie din regiunea Kapsálei care aparținea de Mănăstirea Stavronikita. Câțiva ani mai târziu, în jurul anului 1953, se stabilește în Mănăstirea Zografu, fiind în acea vreme singurul român din mănăstirea bulgărească. În anul 1963, ctitoria Sfântului Ștefan rămâne fără egumen, iar pronia dumnezeiască îl cheamă la conducerea obștii pe ieromonahul român Dometie Trihenea de la Chilia Sfântului Ipatie, de pe moșia Mănăstirii Vatoped. Acesta a fost întronizat ca egumen în luna februarie a anului 1965 și a îndeplinit această ascultare timp de zece ani. Părintele Trifon se retrage în anul 1969, probabil pentru a sa liniște, din nou în pustia Kapsálei, într-o colibă dărăpănată, făcându-se ca pasărea osebită pe casă cf. Psalmi 101, 8.
Un pelerin olandez istorisește întâlnirea sa cu Bătrânul Trifon din anul 1973 astfel: „Mă îndrept spre [Mănăstirea] Zografu, împreună cu părintele Pjotr de la [Mănăstirea] Hilandar și cu părintele Trifon din Kapsala. Părintele Trifon, un călugăr român, este de 63 de ani în Muntele Athos. Are 82 de ani, dar e încă în putere. Cunoaște greaca, româna, bulgara și slavona. A trăit în diferite locuri din Muntele Athos: Schitul Lacu, 20 de ani în Zografu și de trei ani în Kapsala. Trebuie să îl viziteze pe Părintele Dometie [Trihenea] în legătură cu pașaportul său. Îmi spune multe lucruri pe drum (ce păcat că nu am notat nimic!)”.
Nu avea nume slăvit, dar chipul lui strălucea
În cartea intitulată „Tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte”, care cuprinde, am putea spune, tezaurul autentic – adică duhovnicesc – al Athosului, sunt consemnate următoarele: „Bătrânul Trifon din Kapsala, românul, a mers odată la Kinotită și acolo l-au întrebat la ce chilie locuiește. El a răspuns: «La Chilia ce nu are nume». Și aceasta deoarece nu avea bisericuță. Nici el nu avea nume (slăvit), dar chipul său strălucea și lacrimile curgeau din ochii săi. Atunci când mergea în vizită la cineva, spunea numai lucruri duhovnicești și plângea mereu. De aceea era renumit și plăcut lui Dumnezeu. Alteori spunea: «Ah, nimic nu am făcut, nimic. Știu eu ce făceau Sfinții. Eu nimic nu fac. În iad voi merge. Cum mă voi mântui, așa trândav cum sunt?»”[2]
Sfântul Paisie Aghioritul, căruia îi datorăm neuitarea asceților români aghioriți, nota despre întâlnirea sa cu pustnicul Trifon:
„Odată am rătăcit drumul prin Kapsála și luând-o pe o cărare am ieșit în fața colibei Bătrânului Trifon. Aceasta era o baracă învelită de jur împrejur cu table vechi, bătute în cuie, și acoperită tot cu tablă veche pe care erau puse câteva pietre ca să nu i-o ridice vântul.
Deodată l-am văzut pe Bătrân într-un colț, stând pe o buturugă și rostind Rugăciunea. Fața lui era luminoasă și veselă. Avea ochii închiși și se ruga nemișcat. După ce m-am apropiat de el, i-am vorbit:
– Binecuvintează, Părinte! Ce faci aici? Cum trăiești? Ce mănânci?
Acela m-a salutat zâmbind și mi-a spus:
– Bre, eu am ajuns oaie și mănânc iarbă.
Între timp s-a sculat ca să-mi aducă puțină apă și am văzut că își târăște piciorul stâng, care era înfășurat cu niște fâșii.
– Ce ai la picior, Părinte? l-am întrebat.
– A căzut o piatră de pe acoperiș și m-a lovit, mi-a răspuns.
Atunci m-am gândit să-l întreb dacă nu cumva are vreo cameră în plus în care să stau atunci când ar fi primit să-l îngrijesc.
– Părinte, ai vreo altă cameră?
– Bre, cameră? Toată coliba este o dărăpănătură.
După aceea, când am intrat înăuntru, ce să văd? Coliba era aproape în întregime dărâmată și intra apă în ea prin toate părțile. Numai un colț era puțin mai uscat, unde avea niște pături zdrențuite. Locul unde stătea semăna mai mult cu un cuib de vultur, iar nu cu o chilie de pustnic. Atunci l-am întrebat pe Bătrân:
– Cum poți să stai aici? Toată chilia este spartă și intră înăuntru ploile și vânturile.
– Bre, eu stau în celălalt colț, mi-a răspuns arătându-mi cuibul său.
„Dumnezeu Se îngrijește și de viermii din pământ”
Din pricina multei umezeli a chiliei, a vârstei sale înaintate, precum și a obișnuinței lui de a mânca tot felul de buruieni pe care le găsea primprejur, sărmanul bătrânel avea probleme de sănătate. Cu toate acestea, atletul lui Hristos, Trifon, întru toate prăznuia și astfel simțea bucuria ce o simțeau Sfinții Mucenici. Pântecele, intestinele sale, toate îi erau distruse, afară de sufletul său cel sănătos și strălucitor. Avea și niște fâșii întinse pe o sârmă, pe care le usca și iarăși le lua, deoarece mereu ieșeau spume din intestinele lui. Firește, nu le putea spăla, pentru că mâinile îi tremurau, dar și apa era departe, cam la trei sute de metri. Acolo, într-un butoiaș vechi, picura puțină apă, care îi ajungea și lui și animalelor sălbatice, vecinii lui cei cuminți.
Cu toate că trăia cu mărime de suflet un continuu martiriu prin acest fel de viață ascetică, nu avea deloc o părere înaltă despre sine. Neîncetat se prihănea pe sine, spunând că nu face nimic în comparație cu cele pe care le făceau Sfinții Părinți. Și când spunea acestea, ochii săi izvorau lacrimi din belșug.
Trecuse mult timp de la venirea mea și trebuia să plec. De aceea l-am întrebat pe Bătrân:
– Nu vrei să vorbesc la vreo mănăstire, ca să te îngrijească acum la bătrânețe?
Acela a zâmbit, când a auzit cuvântul «îngrijească», și mi-a spus:
– Bre, «îngrijească»? Dumnezeu Se îngrijește și de viermii din pământ, îi hrănește și-i încălzește, iar pe mine, un vierme atât de mare, nu mă poate îngriji? Mi-a spus și Părintele Xenofont: «Hai să te îngrijesc!» Iar eu i-am spus: «Bre, sunt cărămidă să mă iei de aici și să mă pui în coliba ta?» (se referise la faptul că nu este nesimțitor).
Este adevărat că n-am văzut un alt pustnic la această vârstă să aibă o atât de mare râvnă și să trăiască în atâta sărăcie cu noblețe duhovnicească.
Peste puțin timp am aflat că Bătrânul Trifon a adormit întru Domnul. Am mers îndată la coliba lui și l-am văzut acoperit acolo, în colțul lui, în cuibul lui, nu cu păturile lui zdrențuite, ci cu puțin pământ, cu care se acoperă și mai-marii lumii, cei care mai înainte se acopereau cu pături de mătase și de catifea.
Bătrânul Trifon a plecat la cealaltă Viață de Schimbarea la Față a Mântuitorului, în 1978. S-a nevoit puțini ani cu multă mărime de suflet, iar acum se odihnește veșnic”.[3]
În încheiere, redăm câteva cuvinte cutremurătoare ale Bătrânului Trifon despre Sfântul Munte: „Spunea profetic despre Sfântul Munte, făcând aluzie la profețiile Sfântului Nil: «Astăzi monahii postesc, dar nu mai au frica lui Dumnezeu. Va veni vremea când Sfântul Munte se va scufunda în mare și se va vedea doar vârful Athon. Vor trece corăbiile și oamenii vor spune: Aici a fost Sfântul Munte. Aici trăiau monahi care posteau, dar nu aveau frica lui Dumnezeu»”.[4]
La o primă vedere, par a fi niște cuvinte abrupte, dar să vedem ce scria ambasadorul Ion Brad în romanul său „Muntele catârilor”, în care, pe lângă memoriile sale împodobite mai mult sau mai puțin literar, a pus în vedere și câteva riscuri la care este supus Athosul, „fără să ocolesc și posibilele «viziuni americane de modernizare a Muntelui, de transmitere prin satelit a liturghiilor»”[5]. Este vorba de tânărul american care venea cu câteva propuneri „turistico-organizatorice” care ar aduce „o evadare din cercul îngust al ortodoxismului clasic, demonetizat”:
„I-am spus și domnului protos: șosele moderne, între toate mănăstirile și schiturile, încălzire centrală pe baze nucleare… Da, nu vă mirați, insistă el, o microcentrală nucleară nici n-ar avea ce face pe-o suprafață atât de mică… Încape chiar și-n pivnița unei biserici, a unei mănăstiri, a unei case ca asta… Nu mai vorbesc, desigur, despre lumina necesară pentru deservirea mănăstirilor hoteluri, a telefericelor care vor lega, pentru început, «Stâncile eremiților» de cele trei piscuri ale Sfântului Munte. (…) În sfârșit, văd că am depășit cadrul turistico-organizatoric, enunțat la început, și n-am amintit încă nimic de ideea purtării sfintelor moaște cu elicopterele, chiar de posibilitatea închirierii lor pentru zonele secetoase ale globului, ca să le dea acestora ploile atât de necesare, cu cheltuieli minime. Cred că pentru asemenea idei, investițiile nu vor fi deloc exagerate. Deci, nici prea greu de alimentat cu fonduri. Federația noastră generală, adică toate asociațiile de hippy americani, fără să mai apelăm, cred, la cei din țările Pieței Comune, ar putea asigura o finanțare promptă și o execuție eficientă..”..[6]
Pe atunci, poate erau considerate simple utopii, dar primejdia „bate la ușă”. Cum mai par acum cuvintele Bătrânului Trifon?
Să avem parte de rugăciunile sale!
Nectarie Munteanu
[1] Ibidem, p. 117.
[2] Ierom. Eftimie Athonitul, Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte Athos, trad. de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2016, p. 379.
[3] Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinți Aghioriți. Flori din Grădina Maicii Domnului, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 119-122.
[4] Ierom. Eftimie Athonitul, Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte Athos, trad. din lb. greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2016, p. 379.
[5] Ion Brad, Muntele catârilor sau Ambasador la Sfântul Munte, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Fundația Europeană Titulescu, București, 2013, p. 28.
[6]Ibidem, pp. 197-198.
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 187 (august 2024)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks