Convertiri

„Convertirea inimii durează mult timp”

de

În această mărturisire părintele Paul Moses Jaroslaw ne atrage atenţia asupra unui aspect esenţial al ispitei moderne a ortodocşilor: abordarea raţionalistă, scolastică a credinţei. Înţelegerea vine din însăşi faptul convertirii de la protestanţi, căci pentru a ajunge ortodox, a înţeles Părintele, nu e suficient să fii botezat, ci să-ţi converteşti inima la Ortodoxie. Aceasta însă nu se poate face numai cu lecturi intelectuale teologice ortodoxe, ci printr-o viaţă de nevoinţă, prin împărtăşirea din duhul Sfinţilor Părinţi.

Dacă nu înţelegem aceasta, deşi avem pretenţia că suntem ortodocşi, ne vom scufunda în hăul absurdului de a ne ridica propriul turn al lui Babel. Sfârşitul acestui proces, anunţat de vremurile pe care le trăim, nu poate fi decât Apocalipsa ca descoperire a Domnului şi anunţare a sfârşitului. Aşadar, Părintele ne îndeamnă să nu mai pierdem timpul cu nimicurile, căci vremurile sunt cele din urmă şi Domnul ne aşteaptă. (V.G.)

-Vă aflați în acel mediu protestant, într-o căutare spirituală împreună cu alți tineri. Cum ați ajuns totuși la Ortodoxie?

-Da, a fost un parcurs uimitor. Prin harul lui Dumnezeu, am fost într-o continuă căutare din momentul în care am crezut că Hristos este Dumnezeu. Lucrurile au început în jurul anilor 1973-1974, când am ajuns în Alaska ca tânăr de douăzeci și unu de ani, și am fost pus în legătură cu un grup de studiu biblic protestant, organizat în jurul actualului Părinte Harold Dunaway. El era unul dintre liderii mișcării Campus Crusade for Christ (Cruciada pentru Hristos în campusuri), care făcea misiune în universități în perioada revoluției sexuale. Mulți tineri care fuseseră afectați de contra-cultura epocii s-au convertit atunci la creștinismul protestant. Se adunau de patru ori pe an, timp de aproximativ o săptămână sau două, și călătoreau în diferite părți ale țării pentru a le vorbi tinerilor despre Hristos. Părintele Harold este acum preot ortodox și a întemeiat catedrala ortodoxă din Eagle River (Alaska), iar fiul său, Părintele Michael Dunaway, este preotul care slujește la mănăstirea de maici din Goldendale.

La acel moment, eram o comunitate evanghelică neoprotestantă în jurul Părintelui Harold, pentru care lucram și cu care am petrecut mult timp. Eram cumva ucenicul lui. La începutul vieții mele în comunitate, aveam tot felul de sarcini de rutină, spălam vase, făceam curățenie, căram bagajele Părintelui Harold. De altfel, una dintre marile șanse de care m-am bucurat de-a lungul vieții a fost să lucrez în cadrul comunităților creștine din care făceam parte, cu excepția unui singur an când am avut un job obișnuit, la începutul șederii mele în Alaska. Acest lucru m-a ajutat să pot studia și să aprofundez învățătura creștină.

Mulți însă dintre cei ce eram implicați în această comunitate am intuit că protestantismul nu este Biserica lui Hristos, așa că ne-am pus pe învățat. Ne-am împărțit sarcini de studiu teologic pentru a ne ușura munca. Unii au studiat liturghia, alții istoria Bisericii, sau eclesiologia, dorind să înțelegem ce este Biserica și cum s-a chivernisit de-a lungul istoriei. Am citit istoria Bisericii din secolele I, II, III, și pe Părinții Apostolici. Așa am înțeles care era cultul Bisericii, ce fel de organizare avea, teologia pe care o susținea, modul ei de viețuire. Așadar, fiecăruia dintre noi îi era atribuit un anume subiect de studiu, apoi ne adunam cu toții timp de o săptămână și fiecare ținea lecții pe temele pe care le studiase, și purtam un dialog.

„Spuneți-ne ce să facem, ca să devenim ortodocși!”

La douăzeci și cinci de ani am fost consacrat presbiter protestant. La acel moment aveam episcopi, presbiteri, diaconi și credincioși și slujeam după o rânduială a noastră în care încercam să reconstituim cultul Bisericii primare. Am petrecut timp de paisprezece ani în această căutare. În primii patru sau cinci ani, am purtat dialoguri teologice cu Biserica Ortodoxă Rusă, prin Seminarul „Sfântul Vladimir”, cel mai mare seminar din New York City, al Bisericii Ortodoxe din America (OCA). În aceste discuții, noi tot insistam: „Spuneți-ne ce să facem, ca să devenim ortodocși! Vrem să fim în Biserica Ortodoxă!” Purtam dialoguri cu ortodocși americani din jurisdicția rusă, dar nu prea știau nici ei ce să facă cu noi, pentru că ei se convertiseră ca persoane individuale. În ce ne privește, existau optsprezece astfel de grupuri diferite din toate Statele Unite care doreau să treacă de la protestantism la Ortodoxie, iar noi eram unul dintre cele mai mari. Număram în jur de 250-300 de persoane la acel moment, iar în total eram aproximativ 2000 de protestanți răspândiți în toată țara, și toți ne doream să devenim ortodocși. Am continuat să negociem cu rușii, ne-am întâlnit cu Părintele Alexandru Schmemann, care a încercat să ne ajute. Am insistat pe lângă episcopii ruși: „Spuneți-ne ce să facem!”, dar nu știau ce să facă cu noi. Și sincer, nu era vina lor. Situația noastră era fără precedent.

În cele din urmă, după aproape cinci ani, ne-au spus: „Mergeți și vorbiți cu grecii! Noi nu suntem siguri cum să vă ajutăm.” Așa că în următorii trei sau patru ani am purtat dialoguri cu grecii, încercând să ajungem la o soluție prin jurisdicția lor. Dar nici ei nu știau ce să facă. Așa că arhiepiscopul lor le-a spus liderilor noștri să se urce în avion și să zboare la Constantinopol, ca să se întâlnească cu Patriarhul Ecumenic.

Astfel că un grup de bărbați din comunitatea noastră au închiriat un avion și au zburat în Turcia. Patriarhul Ecumenic din acea vreme nu a putut să-i primească, dar l-a instruit pe asistentul său să stea de vorbă cu ei. Asistentul său era chiar actualul Patriarh Ecumenic. S-a întâlnit cu ei și i-au povestit despre dorința lor de a deveni ortodocși și l-au rugat să le spună ce să facă. Iar el le-a răspuns: „Iată ce cred că ar trebui să faceți: să vă întoarceți toți la locurile voastre de proveniență, să vă desființați comunitățile actuale și să mergeți la cea mai apropiată biserică ortodoxă greacă.” Dar soluția asta nu avea cum să funcționeze. Noi aveam o comunitate închegată de atâția ani de zile, care funcționa sub toate aspectele, și cu toții doream să devenim ortodocși. Deja liturghiseam după tipicul ortodox. De aproape paisprezece ani făceam studii de teologie, citeam din Sfinții Părinți, slujeam Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Era nefiresc să ne distrugem comunitățile. Eram aproape trei sute de oameni și mulți dintre noi chiar locuiau la o distanță acceptabilă de mers pe jos de biserică, unde participam la toate slujbele. Ni se propunea să abandonăm totul și să ne ducem la biserica ortodoxă greacă locală!

Aveam deja o ierarhie a noastră, cu episcopi, preoți, diaconi. Eram povățuitorii lor duhovnicești de mult timp, chiar dacă nu eram ortodocși. A fost un moment greu, cum sunt multe momente în viața Bisericii, momente de răscruce și încercare, cu nopți întunecate ale sufletului. Eram foarte dezamăgiți. Părea că vorbim cu pereții.

Mult bagaj protestant…

Ei bine, prin harul și voia lui Dumnezeu, Patriarhul Antiohiei tocmai se afla în America de Nord, în Los Angeles, la acea dată pentru niște vizite medicale. Cineva din grupul nostru l-a sunat și a aranjat o întâlnire cu el, așa că cinci dintre liderii noștri s-au dus și i-au spus povestea noastră. Că eram niște protestanți evanghelici care studiaseră istoria Bisericii și pe Părinții Bisericii, pe Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Palama. Citisem și studiasem mult și voiam să devenim ortodocși, dar rușii nu ne ajutau, și nici grecii. „Dumneavoastră ne veți ajuta?”. Iar el le-a răspuns: „Frații mei, frații mei, sigur că vă voi ajuta!” Așa că ne-a pus în contact cu mitropolitul local al Bisericii Antiohiene din New York, Înaltpreasfințitul Filip, care a petrecut următorul an călătorind prin toată America de Nord și ne-a botezat, apoi i-a hirotonit pe toți cei care eram deja presbiteri sau episcopi. În 1987, am devenit oficial ortodocși, împreună cu alți două mii de oameni din celelalte optsprezece comunități neoprotestante.

Aceasta a fost intrarea noastră în Ortodoxie, prin mult studiu și lectură, prin întoarcerea la izvoare, la Părinții Bisericii, citindu-i și îndrăgindu-i. Deși nu a fost deloc ușor, acest parcurs a fost providențial. Probabil că trebuia să trecem prin toate aceste dificultăți. Așa am ajuns să-i cunoaștem pe ruși, am ajuns să-i cunoaștem pe greci, am ajuns să cunoaștem antiohienii. Ne-am făcut o imagine cuprinzătoare despre viața Bisericii Ortodoxe.

Problema noastră era că noi aveam mult bagaj protestant. Gândeam ca niște protestanți, trăiam ca niște protestanți. Durează mult până dobândești o mentalitate ortodoxă, o minte ortodoxă. Crești cu ea, dacă te naști într-o cultură ortodoxă, într-o țară ortodoxă. De aceea, pentru noi, prima etapă de după convertire a fost să devenim cu adevărat ortodocși.

După cum probabil știți, una dintre marile crize ale Ortodoxiei de astăzi, nu numai din America de Nord, dar și din alte țări, este abordarea credinței cu o mentalitate modernă, raționalistă, scolastică, în care Ortodoxia este mai mult în mintea ta. Este o abordare care presupune acumularea de cunoștințe, doctorate și moduri de înțelegere modernă, în sensul viziunii filosofice asupra vieții pe care o aduce epoca modernă. Desigur, nu este neapărat ceva rău, doar că este prea puțin în comparație cu ceea ce ne oferă Biserica.

Cu timpul, am început să înțelegem că existau două viziuni divergente asupra Bisericii. Unii se limitau la scrierile de tip academic, precum cele ale Părintelui John Meyendorf sau ale Părintelui Alexander Schmemann, și ale altora asemenea lor. Cei din grupul nostru am început să citim și scrieri ale Sfântului Isaac Sirul, ale Sfântului Grigorie Palama, Teofan Zăvorâtul, ale Părintelui Cleopa și ale altora asemenea lor, Părinții Bisericii, sfinți apropiați de vremurile noastre, precum Sfântul Ioan de Kronstadt, Sfântul Siluan Athonitul. Am început să descoperim că există o altfel de Ortodoxie decât cea pe care am cunoscut-o inițial, și ne-am schimbat modul de viață, încercând să urmăm Părinților Bisericii. Or, învățătura și ethosul lor este exact ce lipsește din teologia și cultura actuală, de factură apuseană.

Tranziția a fost grea, pentru că, dacă toată viața ești baptist sau penticostal sau luteran – există miriade de denominațiuni neoprotestante – aduci cu tine o mulțime de bagaje din trecutul tău, din felul în care ai văzut viața până atunci, o anume înțelegere a interpretării Scripturilor, înțelegerea a ceea ce însemna pentru tine să fii creștin. Pentru cei mai mulți a fost o tranziție lungă. Pentru mine însă a fost mult mai ușor, pentru că eu veneam dintr-un mediu complet ateu.

Mulți protestanți au probleme cu acceptarea iconografiei, deoarece cred că icoana este chip cioplit, iar potrivit celor Zece Porunci nu este îngăduit să-ți faci chip cioplit. Mulți au probleme să înțeleagă că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioară. Ei cred că este o femeie ca oricare alta, și multe alte astfel de dileme. Eu nu am avut probleme cu nimic din toate acestea, pentru că literalmente eram tabula rasa.

(fragment)

Interviu realizat de Tatiana Petrache


Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 187 (august 2024)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Trackbacks and Pingbacks