„Râvniți la darurile cele mai de preț!”
Noua ordine mondială postumană ...

Crescut de mic ȋn neoprotestantism, Valeriu a avut mai multe frămȃntări privind apariţia creştinismului. Iubindu-L şi crezȃnd cu sinceritate ȋn Hristos, nu s-a mulţumit cu ȋnvăţăturile pe care le primea de la adunarea pe care o frecventa şi a săpat mult pȃnă ce a găsit Adevărul. Astăzi Valeriu ȋmpreună cu soţia sa, Antoaneta, şi cu cei şase copii ai lor se bucură din plin de slujbele şi de Tradiţia Bisericii. (R.T.)
₋ Valeriu, pentru început, povestește-ne câte ceva despre familia ta!
₋ Provin dintr-o familie în care s-au născut opt copii. Am fost născuți și botezați în Biserica Ortodoxă, dar familia mea avea o credință formală. Nu mergea nimeni duminica la biserică, nu urmărea nimeni să pună în practică învățăturile credinței noastre. Însă, la un moment dat s-a întâmplat ceva care a făcut-o pe mama să aibă o reacție foarte dură împotriva Bisericii. Și atunci ea, nu știu cum, a ajuns la evangheliști, și de atunci ne-a crescut și ne-a educat pe toți în biserica evanghelică. De fapt, acum ei își spun „biserică”, atunci nu se spunea biserică, ci „adunare”.
Am avut o copilărie greuță, nu stăteam foarte bine cu banii, dar eram uniți, eram fericiți. Era frumos ȋntr-o familie cu mai mulți copii. Îmi amintesc că în fiecare duminică mama ne ducea la adunare. Nu era ușor pentru noi să stăm acolo câte patru ore, să auzim tot felul de predici, de cântări. Dar recunosc că erau anumite aspecte care m-au atras, ȋn special unul mi-a plăcut foarte mult. Uneori mergeam în așa numita adunare a copiilor, unde se vorbea și se discuta despre Vechiul Testament, lucru care m-a fascinat întotdeauna. Vechiul Testament este ceva ce m-a captivat cu totul. Însă, crescând, mi-am dat seama că în rândul acelei comunități nu puteai să pui prea multe întrebări incomode. Cȃnd am început să pun niște întrebări cu privire la istoricul comunității, ca de exemplu: Ce s-a întâmplat înainte de prima jumătate a secolului XX?, Când a apărut cultul evanghelic în Europa? Dar în America?, a sunat atât de discordant și deranjant.
₋ Câți ani aveai?
₋ Eram în clasa a unsprezecea. Făceam parte din grupurile care organizau tabere și chiar mă implicam. Îmi plăcea ceea ce făcem. Cumva, în inima mea avea sens ideea că Dumnezeu există, că Dumnezeu mă iubește, și că rostul meu aici, pe pământ, este să Îl urmez. Măcar în termeni simpli, în mintea mea lucrul acesta era clar și îmi doream să Îl cunosc pe Dumnezeu; mi se părea ceva firesc. Nu puteam însă să țin pasul cu mulți dintre ei. Unii erau foarte religioși: făceau mult studiu biblic, eu însă – trebuie să recunosc – mai mult îmi urmam inima, încercând să-L caut pe Dumnezeu în exemplele Vechiului Testament.
Acolo există și obiceiul acesta, să te rogi cu glas tare, cu cuvintele tale, compunând în public niște rugăciuni și sigur, lucrul acesta, pot spune acum, devine un fel de manifestare artistică. Îmi venea greu să fac asta, mă străduiam, dar recunosc că mi se părea cam ciudat și nu înțelegeam rostul acestui obicei, și al multor astfel lucruri care se petreceau acolo. Nu înțelegeam toată atmosfera asta carismatică. Dar atunci nu știam să articulez lucrurile, nu știam să le dau glas sau să le explic. Le simțeam și atât.
„Fratele Valeriu are probleme!”
₋ Ai încercat să cauți și în altă parte adevărul?
₋ Într-adevăr, am început să pun întrebarea – nu la modul dacă adevărul este în altă parte, ci mi s-a trezit o curiozitate: Ce gândesc alți oameni? Cum şi de ce alții cred altceva? Și în ce cred ei? Și așa am ajuns să investighez puțin, inclusiv să aflu în ce cred mormonii, martorii lui Iehova. Aşadar mi s-a trezit această curiozitate și am început să investighez atât cât m-am priceput la vremea respectivă. Și parte din acest lucru a fost să pun întrebări, care au deranjat, multe dintre ele.
₋ Ce răspunsuri ai primit?
₋ Răspunsurile erau în general de tipul: „Fratele Valeriu are probleme!”, pentru că întrebările acestea au venit pe nepregătite. Cei care le-au auzit nu erau pregătiți să le răspundă cum trebuie, ca să închidă subiectul, și eu nu eram satisfăcut de răspunsuri. Şi tot am căutat, tot săpam, tot săpam.
Perioada de „ucenicizare”
Ţin minte că în perioada aceea, liderii adunării începuseră așa-zisa „ucenicizare” a mea. Așa se procedează cu adolescenții, prin liceu, li se face o „ucenicizare”. Este un fel de „curs intensiv” în care ești pregătit în mod special să faci misionariat, dar în timpul căruia ți se și impun niște răspunsuri pregătite care să-ți liniștească eventualele curiozități. Îți argumenteză ceva printr-o anecdotă sau printr-un exercițiu de gândire care sună bine, uneori chiar impresionant, dar care n-au nicio bază în realitate.
Spre exemplu, una dintre întrebările care mi-au fost puse la un moment dat, în timpul „ucenicizării”, a fost: „Valeriu, tu crezi că un om poate să-și piardă mântuirea?” Nu mă mai gândisem la aspectul acesta pȃnă atunci, dar am stat puţin şi am răspus: „Măi… da! Eu cred că omul poate să-și piardă mântuirea!” „A, nu, nu! Stai să-ți explic!”
În rândul neo-protestanților există această teorie, este dogmă la ei: un om, odată ce a ajuns la credință, are garanția mântuirii, nu și-o poate pierde. Eu n-am știut lucrul acesta la momentul acelei întrebări. Și punându-mi mintea în mod sincer la contribuție, am stat să mă gândesc şi am dat răspunsul care mi s-a părut mie logic: „Da, un om poate oricând să facă ceva și să o zbârcească grav de tot, pe românește spus”. Răspunsul a fost „Nu! Nu-i așa! Păi, un tată, atunci când copilul îi greșește, se supără iremediabil pe el, îl dă afară din casă? Nu! Îl iartă. El rămâne copilul lui indiferent ce face”. Acuma aș putea demonta ușor acel exemplu cu totul romanțat, idealizat, dar atunci, îmi era mai greu.
La fel se procedează și cu alte lucruri. De exemplu conceptul „sola Scriptura”. Tinerii erau copleșiți de ideea că „dacă nu este scris în Sfânta Scriptură, nu e adevărat” și – deși nu știam nimic despre Sfânta Tradiție – totuși mă problematiza lipsa totală a tuturor exemplelor celor care au trăit de la Hristos încoace. Oare exemplul vieților lor nu e bun? Oare nu merită să știm despre niciunul? Unde este istoria? Și primeam câte un argument care să convingă pe moment și să mă descurajeze de la a săpa; iar un copil, care nu știe să-și articuleze mai departe gândurile, de obicei cam închide subiectul.
Slavă Domnului că eu, până la urmă, nu am putut să fac asta și am săpat mai departe! Mihaela Raluca Tănăseanu
(fragment)
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 191 (decembrie 2024)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks