Noi canonizări

„Pe calea iubirii dumnezeiești”

de

Ajutat de ucenicii săi, Cuviosul Nicodim cel Sfinţit († 1406) a început, de la Tismana, mişcarea de organizare și îndrumare a vieţii monahale din Ţara Românească, după modelul bizantino-athonit. Însă vremurile erau instabile din punct de vedere politic. Atacurile turcilor, tătarilor și ale ungurilor se înmulţiseră. Astfel, mănăstirea Tismana a fost, mai ales în secolele XVII-XVIII, o adevărată cetate de apărare. Acest simbol al rezistenţei monahale și naţionale a dăinuit în conştiinţa românilor. Neamul nostru s-a strâns în jurul străvechii vetre monahale prin lupta voievozilor demni, de la Mircea cel Bătrân până la Tudor Vladimirescu și prin jertfa și slujirea călugărilor cu vieţuire sfântă, începând de la Cuviosul Nicodim Întemeietorul (†1406) și până la Cuviosul Mucenic Gherasim Iscu (†1951), stareţul Tismanei, martirizat în temniţele comuniste.  (S.C.)    

Sfântul Nicodim a fost un iscusit dascăl al rugăciunii lui Iisus, iar tradiţia isihastă s-a păstrat până la Stareţul Gherasim Iscu, un monah cu o bogată experienţă mistică, care „a fost un stâlp al rezistenţei sufleteşti în temniţă”.[1]

La jumătatea secolului al XX-lea, Sfântul Mucenic Gherasim Iscu a reprezentat o ultimă sinteză deplină a istoriei din jurul Mănăstirii Tismana, în sensul unei lucrări lăuntrice a harului, care avea să fie simţită intens la Canal și la Târgu-Ocna de către cei ce l-au întâlnit și s-au putut hrăni din resursele lui duhovniceşti inepuizabile. Pe de altă parte, Sfântul Mucenic Gherasim dezvăluie și dimensiunea rezistenţei împotriva ideologiei comuniste. El a adăpostit în Mănăstirea Tismana mai mulţi partizani din mişcarea naţională de rezistenţă din Oltenia, în 1947-1948, și chiar a avut curajul să înfrunte deschis autorităţile de stat.

Copilăria

Sfântul Gherasim Iscu s-a născut la 21 ianuarie 1912, în comuna Poduri din județul Bacău, într-o familie de țărani credincioși. La botez a primit numele Grigore, după cum îl chema pe tatăl său. Încă de mic, Grigore s-a arătat foarte preocupat de învăţătură. Se străduia să înveţe cât mai bine și să scrie fără greşeli. Astfel, absolvă şcoala primară din comuna natală cu 10 pe linie. Lucrările și tezele sale erau atât de îngrijite și corect redactate, încât profesorii nu aveau ce corecta. Din acest motiv, colegii de clasă îl judecau adesea greşit. „Am întâlnit un coleg de-al lui – mărturiseşte Ioan Iscu, nepotul Sfântului Gherasim – care mi-a spus că avea calităţi intelectuale deosebite – nu numai că era primul în clasă, dar diferenţa dintre el şi restul clasei era foarte mare, încât era privit ca un măgar între oi. Acelaşi lucru mi l-a mărturisit mai târziu şi un coleg de catedră”.[2]

Fiind încă un copil de 12 ani, Grigore a luat hotărârea neobişnuită pentru vârsta lui, să intre ca frate la Mănăstirea Bogdana din judeţul Bacău. Vieţuirea creştinească din familie l-a ajutat foarte mult în luarea acestei hotărâri însemnate. Părinţii săi, Grigore şi Elena, erau şi ei buni nevoitori în cele duhovniceşti. Nu numai că se duceau duminica şi în sărbători la biserică, dar făceau priveghere, citind la miezul nopţii acatiste, paraclise şi catisme din Psaltire. Posturile le ţineau cu multă acrivie, iar lunea, miercurea şi vinerea nu mâncau cu untdelemn. Astfel că Grigore, născut fiind într-o astfel de familie duhovnicească, a simţit în chip firesc îndemnul la o vieţuire duhovnicească mai înaltă. De altfel, „bunica mea (mama Sfântului Gherasim, n.n.) – mărturiseşte Ioan Iscu – după ce şi-a terminat obligaţiile familiale, adică şi-a crescut copiii, s-a călugărit. Şi pentru că accesul în mănăstiri se făcea foarte greu în acea perioadă, ea şi-a dus viaţa de călugăriţă în propria casă părintească – trăia ca o pustnică în casa în care a copilărit, făcea multă rugăciune şi metanii”.[3]

Vreme de un an, fratele Grigore a întrerupt şcoala. Plecase la călugărie din clasa a VI-a. Văzându-i dragostea de învăţătură şi capacitatea de a acumula cunoştinţe, stareţul mănăstirii a hotărât să-l trimită să-şi continue studiile. Astfel între anii 1925 şi 1928, fratele Grigore a urmat cursurile Seminarului monahal de la Neamţ. Când Seminarul s-a desfiinţat, fratele Grigore a fost trimis la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacău.

Aşa cum era sârguincios la învăţătură, tot aşa era de harnic atunci când făcea vreo ascultare sau ajungea în casa părinţilor săi. „Bunica mea, mama lui – mărturiseşte Ioan Iscu –, ne vorbea despre Părintele ca despre un om extraaordinar de harnic – când venea acasă, schimba două vorbe şi apoi se apuca de treabă”.[4]

Tinereţea

La 20 de ani, tânărul frate Grigorie a cerut să fie închinoviat la Mănăstirea Tismana: „Nefiind de vreme îndelungată legat vreo altă mănăstire, dar voind a îmbrăca schima monahală pentru care mă pregătesc în şcoala ce urmez, mi-am ales locul de care sufletul mi se simte atras mai mult şi care-mi insuflă mai mult respect şi devotament pentru drumul ce-l voi călca”.[5] La Mănăstirea Tismana, fratele Grigore a fost tuns în monahism cu numele Gherasim.

Tânărul monah Gherasim a păstrat aceeaşi râvnă pentru învăţătură. A fost trimis la Seminarul Monahal de la Cernica, pe care-l absolvă în 1935, ca şef de promoţie. În mănăstire se purta cu multă dragoste faţă de sfintele slujbe şi faţă de ascultările ce i se dădeau. La scurt timp a fost hirotonit ieromonah. Chiar dacă era foarte tânăr, episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului îl socotea un monah capabil să organizeze şi să conducă o mănăstire. De aceea, în 1937, episcopul i-a şi încredinţat stăreţia Mănăstirii Arnota.

Părintele Gherasim era un monah foarte riguros, dar şi provocările care-i stăteau înainte erau mari. Mănăstirea Arnota fusese devastată de un incendiu, iar misiunea lui era atât să o reconstruiască, cât şi să-i reaşeze viaţa monahală pe temeiurile tradiţiei călugăreşti autentice. În acelaşi timp, Părintele Gherasim se înscrisese, din toamna anului 1935, la cursurile Institutului Teologic de rang universitar din Bucureşti. Aceştia au fost ani grei, fiindcă Părintele Gherasim nu se juca de-a învăţătura, ci trudea mult, ridicându-se la un nivel înalt de studiu. Numai că, venind perioada cumplită a celui de-al Doilea Război Mondial, avea să-şi susţină licenţa abia în 1942.

Mişcările politice nu l-au atras. Timpul pe care-l avea şi-l drămuia pentru a-şi face pravila monahală şi pentru studiul teologic. I s-a cerut să activeze în cadrul Mişcării Legionare, însă Părintele a refuzat categoric, încât s-a propus demiterea lui din postul de bibliotecar-contabil.[6] „Am dorit şi doresc – avea să declare mai târziu Părintele Gherasim – să rămân numai slujitor al altarului; pe care slujire n-am pătat-o până acum, cu ajutorul Domnului, niciodată”.

Misionar în Transnistria

Făcând ascultare de Mitropolitul Nifon Criveanu al Olteniei, Părintele Gherasim a plecat, în primăvara anului 1942, ca misionar în Transnistria. Regimul bolşevic ştersese aproape orice urmă de creştinism şi, de aceea, era nevoie de oameni ai lui Dumnezeu care să reaprindă flacăra credinţei. Cu toate că misiunea se făcea în condiţii grele, Părintele Gherasim îşi amintea aşa mai târziu despre acele momente: „Păstrez una dintre cele mai frumoase imagini din viaţa mea”.[7]

Multă osteneală a făcut Părintele Gherasim, fiindcă oamenii aveau nevoie şi de învăţător, şi de profesor de Religie pentru copiii lor. Aşa că el a fost dascălul unor generaţii care urmau să fie nucleul de rezistenţă de mai târziu în lagărul bolşevic. Cu multă luare-aminte s-a arătat şi faţă de vieţuirea călugărilor, ştiind bine că viaţa duhovnicească a oamenilor îşi are începătura în tradiţia monastică. Aşa că s-a implicat în ridicarea unei mănăstiri de călugări la Berşad (plasa Balta), unde a fost numit stareţ, şi a înfiinţat Schitul Păsăţel, în judeţul Râbniţa. Copiii şi oamenii de acolo îi simţeau dragostea desăvârşită şi multa osteneală. Mai târziu i-au şi scris, după cum a mărturisit Părintele însuşi: „Credincioşii de-acolo mi-au scris la Tismana, după plecarea mea. Am fost un slujitor fără tobe şi surle, căutând ca toată dragostea mea să răspundă cinstit şi sncer la neţărmurita iubire ce mi-o arătau acei oameni, la care credinţa şi omenia nu erau cuvinte de ocazie, ci calităţi ce izvorau din fiinţa lor. Am mers până acolo cu ataşamentul meu faţă de ei, încât nu cruţam nici nopţile, pentru ca să le dau o mână de ajutor, ajungând şi preferând să nu am o poziţie deloc opozabilă administraţiei româneşti, care tolera şi încuraja multe greşeli, decât să nu mai vadă oamenii în mine pe preotul lor”.[8]

Era o jertfă continuă a Părintelui, care îi iubea pe oameni mai mult decât pe sine. Renunţa la ale sale, ca să poată sluji cu tot sufletul. Misiunea în Transnistria a socotit-o ca fiind de la Dumnezeu. Nu a contat frigul, foamea sau lipsa hainelor. Părintele Gherasim socotea că aceasta este lucrarea la care l-a chemat Hristos, iar el trebuie să slujească acelor oameni ca lui Hristos, uitând de sine. „Nu mai am cu ce mă îmbrăca – mărturisea el –, atât dulama, cât şi rasa fiind aproape nişte trenţe pe care n-am cu ce le cârpi”.[9] Fiind de-a dreptul lipsit de orice beneficiu, Părintele Gherasim umbla ca un cerşetor, fiindu-i ruşine să mai calce pe la Mitropolie „în acest hal”.

Considerat un misionar „excesiv”, Părintele Gherasim s-a văzut nevoit să-i ceară Mitropolitului Visarion Puiu, şeful Misiunii Ortodoxe în Transnistria, fie mutarea la o mănăstire dintr-un alt judeţ, fie întoarcerea în România la Mănăstirea Tismana. Preţuindu-l mult pentru sârguinţa sa monahlă, Mitropolitul Nifon l-a numit stareţ al Mănăstirii Tismana în aprilie 1943. Sergiu Ciocârlan

(fragment)


[1] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, ed. a 2-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 326.

[2] Raluca Tănăseanu, „Ai un sfânt în familia ta!… Caută și o să afli”, în Familia Ortodoxă nr. 7 (30)/2011.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Adrian Nicolae Petcu, Dicţionarul clericilor și mirenilor ortodocşi români mărturisitori în detenţia comunistă (1945-1964), Editura Basilica, Bucureşti, 2017, p. 170.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p. 171.

[9] Ibidem.


Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 191 (decembrie 2024)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Trackbacks and Pingbacks