Sfânta Elisabeta de la Pasărea, binecuvântată roadă a neamului românesc (I)

Istoria Bisericii noastre cuprinde nu numai mari isprăvi ale Părinților cu viață sfântă, ci și file autentice de Materic. Având atâta dor în a-I urma lui Hristos, sfintele femei românce s-au nevoit în chip văzut și nevăzut în munți, prin peșteri și crăpăturile pământului, ieșind uneori printre oameni, pentru ca credința mirenilor să nu piară, ci să se reaprindă de la flacăra dogoritoare a vieții lor. Și nu cuvintele, ci prezența acestor sfinte era o predică vie, căci numai văzându-le, te încredințai că Hristos Însuși sălășluiește în ele. Iar faptele lor de vitejie în nevoința pustnicească sunt la măsura marilor atleți, că nu mâncau cu săptămânile și se osândeau pe sine, îmbogățindu-se cu smerenia. Ba încă, rugându-se neîncetat cu rugăciunea lui Iisus, stârneau pe pizmașul diavol cu care se luptau de-acum în chip văzut. (S.C.)   

În timpurile străvechi, vetrele satelor țineau de mănăstiri. Pe la începutul veacului al XVI-lea, după trecerea la Domnul a Cuviosului Paisie, al doilea stareț din istoria mănăstirii, satul sucevean Moldova Sulița, de pildă, ținea de Mănăstirea Putna. Intensa lucrare duhovnicească și culturală a mănăstirii avea să lase o puternică amprentă asupra vieții mirenilor.

În timpul starețului Paisie, Mănăstirea Putna „a trăit epoca cea mai luminoasă și mai rodnică din toată istoria ei. Acum se aflau la Putna, pe lângă dascăli de teologie, caligrafi și protopsalți, și renumiți duhovnici care învățau poporul dreapta credință și frica de Dumnezeu. La duhovnicii Mănăstirii Putna se spovedeau atât episcopii, preoții și credincioșii de la sate, cât și dregătorii din sfatul țării și însuși marele Domn Ștefan cel Bun și Sfânt”.[1]

Toată această creștere a vieții duhovnicești a avut o deosebită însemnătate în istoria de mai târziu a acestor locuri. De la starețul Paisie (†1502) și până la Părintele Iachint Unciuleac (†1998), tradiția monahismului a dăinuit prin pronia lui Dumnezeu. În cele cinci veacuri de istorie zbuciumată, flacăra monahismului a ținut vie dreapta credință și neamul românesc. Astfel că, toate aceste semințe sădite în popor în decursul acestui timp, prin strădania atâtor rânduri de monahi de-Dumnezeu-luminați, au rodit la vremea lor. Una dintre aceste binecuvântate roade a fost Sfânta Elisabeta de la Pasărea.

Copilăria

Sfânta Elisabeta s-a născut la 7 mai 1970, în comuna Moldova Sulița din județul Suceava. Familia Lazăr, care fusese binecuvântată de Dumnezeu cu 10 copii, era săracă. Tatăl Vasile lucra la mină, iar mama Maria era femeie de serviciu la școală. Aveau două vaci cu care asigurau hrana copiilor.

Sfânta Elisabeta primise la botez numele Rodica și era a treia născută în familie. De mică avea să cunoască ce înseamnă traiul greu cu multe lipsuri. „Rodica nu a știut ce înseamnă să te saturi cu vreun fel de mâncare, răbdând adeseori de foame și de lipsa hainelor sau a încălțărilor de care avea nevoie. De mică a fost nevoită să trudească cu multă sudoare la îngrijirea vitelor, la fân, la prășit, la scos cartofi, la bătut grâul sau la culesul de ciuperci și fructe, așa încât întreaga familie să se poată hrăni cu puținul trebuincios traiului de pe o zi pe alta”.[2]

Părinții erau simpli. Nu aveau posibilitatea de a-i răsfăța pe copii. Îi îndemnau la muncă, după pilda proprie. Copiii se depinseseră cu traiul acela aspru, fără a pofti ceea ce părinții nu le puteau da. „În această familie în care am crescut – își amintește doamna Victorița Coruț, mezina familiei – a fost multă simplitate. Noi nu știam de jucării când eram mici, pentru că eram mulți frați. Posibilitățile erau foarte grele pe vremea aia. Tata muncea foarte mult. Pe tata nu-l știu foarte mult să ne alinte sau să se ocupe de noi. Doar mama. Mama era cu noi tot timpul. Și la muncă, și la mâncare și la toate. Și ne transmitea mereu să fim simpli, să fim buni, să-i ajutăm pe alții”.[3]

Mai ales bunica Evdochia îi creștea pe cei mici în frica lui Dumnezeu, învățându-i să se închine, să cinstească sfintele icoane și sfânta cruce, să iubească slujbele Bisericii. Una dintre surorile Rodicăi, ajunsă mai târziu monahia Nectaria, avea să spună: „Am văzut-o crescând în credință”.[4] Și nu numai că Rodica creștea în formele obișnuite ale credinței populare, ci se întărea cu duhul ca o copilă aleasă ce era în dorul său spre o chemare tainică. Și oricâte pătimea, nu se descuraja, arătând de pe atunci, într-un trup plăpând, o fire plină de bărbăție. Încă din acei ani putea fi descrisă scurt, așa cum o văzuse sora ei: „jertfă și iubire”. Căci se jertfea pentru întreaga familie, lăsându-se pe sine.

Din pricina muncii grele și continue nu mai avea timp de școală. Rezultatele sale erau atât de slabe, încât ajunsese codașa clasei. Nu doar munca îi pricinuia absențe și greutăți în a învăța ca un copil obișnuit, ci și grija pe care o avea față de sora sa mai mică și bolnavă. Se lăsa pe sine și îngrijea de ea, răbdându-i toate. „După ea – își amintește doamna Victorița Coruț – s-a născut o surioară bolnăvioară, care la patru ani a plecat la Domnul. Și încerca foarte mult să aibă răbdare, fiindcă era foarte nervoasă și o bătea pe maica mai mereu. Și maica o ierta de fiecare dată, spunea mama, pentru că, știind că-i bolnavă, o lăsa în pace, că era micuță.[5]

Avea o putere a răbdării suferinței care întrecea marginile vârstei ei. Își răbda sora bolnavă, iertându-i izbucnirile provocate de boală. Îi răbda pe colegii batjocoritori de la școală. Răbda munca grea. O răbda pe mama sa, care o certa atunci când o vedea mai mereu având cartea de rugăciuni în mâini. Și toată această răbdare o făcea într-un chip duhovnicesc. „Și micile noastre jocuri copilărești – mărturisește maica Nectaria Lazăr – erau să ne facem ca Maica Domnului, rugându-ne. Altădată, voiam să ne rugăm și vedeam icoana Maicii Domnului pe care bunica zicea să nu o supărăm și s-avem mare respect. Și tot timpul aveam grijă să nu o supărăm pe Maica Domnului. Bunica ne insufla acest lucru”.[6]

Această evlavie față de Stăpâna noastră de-Dumnezeu-Născătoarea o făcea să se poarte într-un chip deosebit. Mișcările ei simple, copilărești aveau ceva aparte care îi făcea și pe cei din preajma sa să înțeleagă că Rodica are un dar de la Dumnezeu. „Era foarte smerită – își aduce aminte maica Nectaria –, tăcută și retrasă la școală între copii. Totodată, era foarte blândă și atentă cu ceilalți, gata să-i ajute, având o delicatețe aparte față de aproapele. Până și eu, ca soră, din comportamentul ei înțelegeam că exista o limită, aveam un respect aparte față de ea, nu mă puteam purta la fel, ca față de celelalte surori”.[7]

 Adevărata învățătură era cea pe care o primise de la bunica Evdochia și care nu se putea compara cu nici o școală lumească. De atâta evlavie era străpunsă inima copilei, încât se ducea dimineața în fața ușilor închise ale bisericii și bătea metanii până când biserica se deschidea pentru începerea sfintei slujbe. „Crescând de mititică, ne povestea mama – mărturisește dna Victorița Coruț –, maicii îi plăcea foarte mult să bată toaca pe garduri. Citea cărți, deși la școală nu învăța foarte bine, pentru că n-avea timp. Ei se creșteau, pe frații mici, aveau animale. Dar avea o dragoste pentru a citi cuvântul lui Dumnezeu din cărți sau rugăciuni, foarte mult așa-i plăcea, spunea mama”.[8]

Ducându-se la păscut cu vacile, Rodica se adâncea în rugăciune. Era locul în care se simțea liniștită, departe de zarva copiilor. Acolo putea să-și înalțe mintea la noimele rugăciunii, după învățătura dată de bunica Evdochia. „Maica, adeseori, mergea la muls vaca – mărturisește maica Nectaria Lazăr – în imașul care era cam la trei kilometri de casă, luând cu ea Ceaslovul. Și citea, deseori, pe deal, zicem  noi, unde erau văcuțele, citea rugăciuni. Era la vârsta de 13 ani, cred, poate și mai devreme”.[9]

Hotărârea de a se călugări

După cum simțeau și cei din preajma ei, Rodica își afierosise viața lui Hristos. Mai ales atunci când Domnul i-a și descoperit calea pe care trebuia s-o urmeze, copila a simțit în inimă un dor care nu-i mai dădea pace de a petrece în lume. „Acolo, pe vârful muntelui, unde citea ea din Ceaslov – mărturisește maica Nectaria Lazăr –, odată, a venit ca un fulger din cer și a auzit glas, spunând: «Trebuie să mergi la mănăstire!». Asta era pe la 15 ani deja”.[10]

Simplitatea sa și răbdarea greutăților îi erau de mare ajutor pe calea sfintelor nevoințe ale desăvârșirii. Dumnezeu a lucrat în așa fel, încât inima ei se aprindea de tot mai multă râvnă spre cele sfinte. S-a dus la nunta surorii sale mari îmbrăcată simplu. „A fost de mică – mărturisește dna Victorița Coruț – tot timpul smerită. Nu i-au plăcut hainele frumoase, nu se îmbrăca în pantaloni. Spunea mama că o certa, era nunta surorii mele mai mari, să se îmbrace și ea într-o rochiță mai elegantă. Și a zis: «Nu, mamă, lasă-mă așa, că mă simt bine să mă îmbrac așa». Mereu își împletea două codițe. Era simplă. Simplă și nu vorbea mult. Era așa mai tăcută, mai smerită tot timpul. Avea ea o trăire aparte a ei: Dumnezeu”.[11]

După nuntă, Rodica a plecat la privegherea de sâmbătă seara la Mănăstirea Agapia. Slujba făcută de maici i-a rămas în suflet, întețindu-i dorul de a se lepăda de lume. Muncea din greu și se ruga. Doar truda ei tăcută și statornică o putea îndupleca pe mama să o lase să plece în pelerinaj la mănăstiri.

Ajungând la Mănăstirea Sihăstria cu verișoara sa Veronica, avea să se spovedească la Părintele Ambrozie Dogaru. „Cu un an înainte de a intra în mănăstire, Rodica a făcut o spovedanie generală din copilărie, la Părintele Ambrozie Dogaru de la Sihăstria. Acesta îi va rândui să citească zilnic din Sfânta Scriptură, Paraclisul Maicii Domnului, rugăciunile de dimineață și de seară, să nu lipsească de la biserică și să facă metanii. Deși se străduia din răsputeri să împlinească canonul primit, de multe ori nu reușea din cauza nenumăratelor munci, cărora le făcea față cu multă osteneală și durere”.[12]

După absolvirea clasei a X-a, împreună cu două verișoare din Târgu-Neamț, care aveau să se călugărească și ele mai târziu, maicile Valentina și Marina, a plecat într-un pelerinaj pe la mai multe mănăstiri, printre care Sihăstria, Văratic, Agapia, Sucevița, Moldovița, Voroneț și Humor. Muncise o săptămână întreagă la fân pentru a-și acoperi cheltuielile de drum.

Cerceta toate aceste mănăstiri, la îndemnul duhovnicului său, Părintele Ambrozie, ca să afle cumva loc de liniște pentru sufletul său însetat de viața cea îngerească, dar încă nu afla. „Fără să-și piardă nădejdea în răspunsul lui Dumnezeu la cererea lor, cele trei tinere au pornit spre sudul țării, poposind la Mănăstirea Cernica, să ceară sfat și mijlocire în rugăciune de la Părintele Ilarion Argatu. După ce le-a ascultat năzuința inimii de a îmbrățișa crucea vieții monahale, Părintele le-a îndrumat să intre ca surori începătoare la Mănăstirea Pasărea”.[13]

Același sfat le-a fost dat și de Părintele Arsenie Papacioc, iar fetele s-au încredințat că aceasta era voia lui Dumnezeu. Astfel, la 9 septembrie 1986, Rodica și cele două verișoare ale ei se închinoviau la Mănăstirea Pasărea. Vreme de patru ani, a trecut prin multe încercări. Însă cu multă răbdare și cu smerenie le-a trecut, ajungând să fie rasoforă, primind numele Elisabeta. „Maica – mărturisește dna Victorița Coruț – mă învăța să facem treabă, să mergem să facem ascultare. Și când vedeam că, uneori, se pun maicile la masă și ea nu se pune, mi se părea ciudat. «De ce nu stai și tu la masă?». «Ei, eu trebuie să-mi fac ascultarea, iar eu am mâncat». Dar, de fapt, eu am văzut că ea nu mânca, dar nu-mi spunea că-i important să stai la masă, ci e important să-și facă ascultarea.”[14] 

De acum înainte, maica Elisabeta va lucra la Atelierele Patriarhiei. A învățat de la maicile din Mănăstirea Plumbuita, vreme de trei luni, ce trebuie să facă un cizelar. Iar maicile îi vedeau râvna nu numai în a deprinde lucrul, ci mai ales în cele sfinte, căci, „în nopțile geroase de iarnă, o zăreau pe maica Elisabeta în dreptul Altarului, plângând și făcând metanii pe zăpadă în întuneric, cu fața spre cimitir. Se silea din răsputeri să nu vorbească de rău pe nimeni, iar dacă vreo soră greșea, lua vina asupra sa. Era o prezență discretă care iubea tăcerea și rugăciunea. Învățase chirilica să poată citi slujbele și îi plăcea mult să cânte cântările bisericești”.[15]  

O experiență care i-a schimbat viața

Cu ascultare, a plecat în 1996 la Locurile Sfinte, rămânând ca paracliser la Așezământul românesc de la Ierusalim. Avea 26 de ani și Dumnezeu a îngăduit ca ea să treacă printr-o mare încercare. Îmbolnăvindu-se de cancer de colon, a intrat în operație. Erau puține șanse de a mai trăi cu acel cancer avansat, căci și după operație starea ei nu se îmbunătățise. Experiența pe care a avut-o i-a schimbat viața, după cum avea să-i mărturisească mai târziu uneia dintre ucenicele sale. „Auzind eu aceasta – a zis maica Elisabeta –, am căzut într-o întristare adâncă și am început să mă rog din tot sufletul la Dumnezeu să se milostivească spre mine, să mă miluiască”.[16] „Atunci – mărturisește maica Pelaghia de la Mănăstirea Cornu – o maică i-a spus să se roage Sfântului Ioan Iacob, căci el a stat bolnav tot în acest spital și este grabnic ajutător. I-a și o cărticică cu viața și acatistul Sfântului. Maica a citit-o și, cu multă osârdie, a început să se roage Sfântului să o ajute și să o tămăduiască. Rugându-se așa, din tot sufletul, s-a întâmplat un lucru înfricoșător. Și-a văzut sufletul despărțit de trupul care zăcea pe pat, suflet fiind luat și dus de demoni în chinurile iadului”.[17]

Experiența aceasta a vederii iadului a fost pentru maica Elisabeta o descoperire înfricoșătoare. Chiar și la mai bine de un deceniu de la întâmplare, atunci când îi povestea ucenicei sale, plângea, fiindcă nu se poate ca cel ce a văzut chinurile iadului să le mai uite vreodată. „Atunci – mărturisește maica Pelaghia – a început a striga cu disperare și durere la Maica Domnului și la Sfântul Ioan Iacob, rugându-i să o scoată de acolo. Și atunci, cu adevărat, au venit Maica Domnului și Sfântul Ioan, i-au certat pe demoni că au îndrăznit să-i răpească sufletul și au scos-o din acel chin. Spunea că a văzut în iad și persoane cunoscute dintre mireni, dar și monahi, preoți și arhierei care se munceau acolo. Și iarăși plângea cu amar. Zicea: «Noi monahii și preoții care am făgăduit să slujim lui Dumnezeu, dacă ne vom lenevi de mântuirea noastră, mai mare osândă vom lua ca unii ce am știut voia Stăpânului și n-am împlinit-o».

(va urma)

Sergiu Ciocârlan

[1] Protos. Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, Galați, 1990, p. 157.

[2] „Sfânta Elisabeta de la Pasărea – floarea pustiei din Munții Giumalău”, în Atitudini nr. 95, anul XVIII, aprilie 2026, p. 11.

[3] Vezi interviul „«Când era cu tine, dragostea te cuprindea» – mărturisiri de soră despre Sfânta Elisabeta de la Pasărea”, la https://youtu.be/HcdqFB2PgWo?is=DScVTp2UFPWIAX6J, de la 2:57 la 3:36.

[4] Vezi conferința „Chemarea la sfințenie – Moștenirea Sfintei Elisabeta de la Pasărea”, la https://youtube.com/live/H-Iw031-F10?is=DVB2YCj7bvGe6xGy, de la 10:29 la 10:31.

[5] Vezi interviul „«Când era cu tine, dragostea te cuprindea» – mărturisiri de soră despre Sfânta Elisabeta de la Pasărea”, la https://youtu.be/HcdqFB2PgWo?is=DScVTp2UFPWIAX6J, de la 4:18 la 4:39.

[6] Vezi emisiunea realizată de Trinitas TV „Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea”, la https://youtu.be/IQNWpmfvlCY?is=BHCK30LBwNSNcT0y, de la 8:03 la 8:30.

[7] „Sfânta Elisabeta de la Pasărea – floarea pustiei din Munții Giumalău”, p. 11.

[8] Vezi interviul „«Când era cu tine, dragostea te cuprindea» – mărturisiri de soră despre Sfânta Elisabeta de la Pasărea”, de la 3:41 la 4:06.

[9] Vezi emisiunea realizată de Trinitas TV „Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea”, de la 8:31 la 8:53.

[10] Ibidem, de la 9:08 la 9:21.

[11] Vezi interviul „«Când era cu tine, dragostea te cuprindea» – mărturisiri de soră despre Sfânta Elisabeta de la Pasărea”, de la 5:18 la 5:51.

[12] „Sfânta Elisabeta de la Pasărea – floarea pustiei din Munții Giumalău”, p. 13.

[13] Ibidem.

[14] Vezi interviul „«Când era cu tine, dragostea te cuprindea» – mărturisiri de soră despre Sfânta Elisabeta de la Pasărea”, de la 8:02 la 8:29.

[15] „Sfânta Elisabeta de la Pasărea – floarea pustiei din Munții Giumalău”, p. 15.

[16] Vezi „Buchet de mărturii despre Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Mănăstirea Pasărea”, la https://youtu.be/JfxEw7TVxwi?is=po-ofi7BO0sxgQ5x, de la 18:09 la 18:20.

[17] Ibidem, de la 18:21 la 18:58.

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 209 (iunie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI