„Fără dragoste, nimic nu este!”

Povestea convertirii Părintelui Paul-Moses este una dintre cele mai extraordinare și am prezentat-o în câteva numere anterioare[1]. (La origine, evreu din Kiev, dintr-o familie cu tradiție rabinică, născut și crescut în America, L-a descoperit pe Dumnezeu în chip minunat și a devenit preot ortodox, cu o vie chemare apostolică.) Ne putem întreba de ce nu toţi avem o experienţă atât de puternică a lucrării lui Dumnezeu în viaţa noastră sau, cel puţin, de ce nu ni se pare atât de evident acest lucru.

Unul dintre răspunsuri ar fi acela că Dumnezeu caută la inima omului şi îi dă fiecăruia după măsura sincerităţii sale, a disponibilităţii de a iubi şi a se jertfi. Hristos, Care cunoaşte în adâncime omul, ştia dinainte cât Îl va iubi Părintele şi cât va lucra harul pe care îl va primi.

Poate că ar trebui să fim și noi mai atenţi ca să înţelegem cât de mult este prezent Hristos şi în viaţa noastră și a lumii întregi, cât de minunată este viaţa în Hristos. (V.G.)  

---

[1] FO 185, iunie 2024: „Am căutat mereu vârfurile vârfurilor”; FO 186, iulie 2024: „Doamne, dacă exiști, îți dau viața mea!”; FO 189, august 2024: „Convertirea inimii durează mult timp”.

– Părinte Paul-Moses, cum înțelegeți sensul încercărilor și suferințelor prin care trece omul contemporan?

– În vremuri de suferință și de prigoană, prezența lui Dumnezeu se face mai clară – nu pentru că El ar fi fost vreodată distant sau neclar, ci pentru că distragerile și iluziile lumii cad deoparte. Când omul este lipsit de sprijinul lucrurilor în care odinioară își găsea confortul și siguranța, este pus în fața unei alegeri: fie de a se scufunda în deznădejde, fie de a-și înălța inima către Dumnezeu. Iar când această întoarcere a inimii are loc, Dumnezeu răspunde, ni Se descoperă, Se face simțit, Se dăruiește sufletului însetat.

Mulți dintre noi, mai ales cei cu o sensibilitate duhovnicească mai vie, simțim că ne apropiem de un timp al mustrării – o cercetare din partea lui Hristos asupra Americii. Această încredințare este întărită de mărturiile multor Părinți duhovnicești și Sfinți. Nu este vorba despre o predică apocaliptică sau fatalistă, ci despre adevăr. Dacă nu va exista o pocăință sinceră – asemenea celei din Ninive, odinioară – ceea ce ne așteaptă ar putea fi foarte greu de purtat. Firește, Dumnezeu este întotdeauna gata să oprească pedeapsa atunci când pocăința este adevărată, dar dacă nu ne vom pocăi pentru nenumăratele păcate care apasă asupra societății noastre – avorturile, desfrânările, pervertirea sexuală a copiilor și multe altele – atunci dragostea Sa ne va lăsa să suferim, tocmai pentru a ne trezi din adormirea noastră duhovnicească.

Viața în America, dacă vom trece prin ceea ce urmează și vom supraviețui, nu va mai semăna cu ceea ce vedem astăzi. Și totuși, mulți oameni, chiar și dintre cei bine intenționați, nu dau importanță acestor avertismente. Viața de zi cu zi îi abate de la starea de trezvie. Aud aceste avertismente, dau din cap aprobator, dar apoi se întorc la rutina lor. De aceea, am început să le aducem aminte, cu blândețe, fără înfricoșări sau panică, că lucrurile se vor schimba. Nu pentru a-i înfricoșa, ci pentru a-i pregăti sufletește.

O renaștere duhovnicească în America

– Și totuși America este astăzi martora unei extraordinare renașteri duhovnicești.

– Așa este. Există un număr tot mai mare de americani care îmbrățișează credința ortodoxă. Însă ceea ce este cu adevărat surprinzător este faptul că, dintre toți acești convertiți, cel mai mare procent îl reprezintă bărbații tineri. Mii de tineri, răspândiți pretutindeni. Am fost martor direct al acestui fenomen și am auzit același lucru din partea multor altor preoți și duhovnici.

De pildă, prietenul meu, Părintele Justin Havens, a început de curând o misiune ortodoxă în Payson, Utah, în apropiere de Salt Lake City – o regiune cu o tradiție profund înrădăcinată în mormonism. Comunitatea lui, deși încă mică, număra în jur de 100 de persoane, însă acestora li s-au alăturat în scurt timp peste 70 de catehumeni – cei mai mulți bărbați tineri, care se pregătesc pentru botez.

Și acesta nu este un caz izolat. Am participat de curând la Conferința Occidentală a Parohiilor din San Francisco, care a reunit parohii din Alaska, Columbia Britanică, Washington, Oregon, California și Arizona. În discuțiile purtate cu mulți dintre preoții prezenți, am constatat că aproape toți sunt martorii aceluiași fenomen: o trezire duhovnicească, marcată de un aflux remarcabil de curioși și catehumeni. Bisericile lor cresc într-un ritm uimitor – cu adevărat înfloresc – și primesc oameni din toate categoriile sociale, dar mai cu seamă bărbați tineri.

Dincolo de orice explicație sociologică, cred că această mișcare este profund duhovnicească. Este, mai presus de toate, lucrarea Sfântului Duh. Ne aflăm într-un moment proniator, în care setea de adevăr, sens și frumusețe îi conduce pe oameni – în special pe cei tineri – către Adevărul veșnic și transfigurator al Ortodoxiei. Această revigorare nu este o modă trecătoare, ci o întoarcere tainică, dar puternică, la credința apostolică, într-o vreme de confuzie și fragmentare.

Cred că perioada pandemiei de COVID a reprezentat un punct de real cotitură pentru mulți oameni, în special în America. Înainte de pandemie, mai exista încă o anume încredere în principalele instituții ale vieții publice: guvernul, sistemul juridic, autoritățile medicale și chiar în Constituție sau în Părinții fondatori ale națiunii. Exista, cel puțin, presupunerea de bază că aceste structuri au fost create pentru a sluji și proteja oamenii.

Însă tot acest edificiu a început să se destrame în timpul crizei COVID. În domeniul medical, în special prin impunerea obligativității vaccinării și prin presiunea de a adera la o anumită linie oficială, mulți au ajuns să-și piardă încrederea în medicii și specialiștii către care, altădată, se îndreptau cu speranță. Instituții precum CDC, FDA sau figuri publice precum Dr. Fauci au început să pară – în ochii multora – nu atât oameni de știință, cât promotori ai unicului discurs permis. Pentru un număr însemnat de oameni, încrederea în sistemul medical s-a pierdut.

Această deziluzie generalizată a provocat o ruptură majoră, în special în rândul tinerei generații. Mulți au început să se simtă înstrăinați, dezorientați și orfani duhovnicește. Iar această foame de adevăr și de sens i-a făcut să-și îndrepte privirea în altă direcție – uneori către Ortodoxie.

Am vorbit adesea despre urmările duhovnicești ale tehnologiei, în special despre iPhone și internet. Telefonul inteligent a devenit, într-un anumit sens, vițelul de aur al vremurilor noastre – un idol făurit în pustia digitală. În Vechiul Testament, idolii aveau ochi, dar nu vedeau, urechi, dar nu auzeau, guri, dar nu vorbeau. Astăzi însă, idolii noștri văd, aud, vorbesc – prin inteligența artificială, prin urmărirea datelor, prin algoritmi care ne cunosc gândurile și ne modelează alegerile.

Această tehnologie „atotvăzătoare” a ajuns, pentru mulți oameni, să înlocuiască comuniunea vie cu Dumnezeu. Aici stă pericolul. Dar tot aici se află și oportunitatea: căci atunci când oamenii încep să recunoască goliciunea acestor idoli moderni, s-ar putea să-și întoarcă privirea către Dumnezeul Cel Viu.

„Nu retorica, ci sfințenia!”

– Cum explicați faptul că tot mai mulți băieți și bărbați tineri din Occident îmbrățișează astăzi Ortodoxia?

– Ceea ce vedem este, într-o anumită măsură, o reacție la diferite mișcări culturale, precum feminismul radical și aplicarea greșită a conceptului de emancipare a femeii. Vreau să fie clar: nu sunt împotriva demnității, respectului sau oportunităților care li se cuvin femeilor. Însă în cultura contemporană americană am asistat la un proces de demasculinizare a bărbatului – în care virtuțile tradiționale ale bărbăției, precum tăria, capacitatea de a conduce și iubirea jertfelnică, au fost diminuate sau ridiculizate.

Desigur, nimeni nu ar trebui să susțină o formă de abuz patriarhalist – în care bărbatul își conduce soția prin control și intimidare. Asta nu are nimic de-a face cu dragostea. Adevărata conducere a familiei, așa cum o învață Biserica, este întemeiată pe jertfă. Adevăratul cap al familiei este acela care își dă viața pentru soția și copiii săi, din dragoste. Nu este vorba de dominație, ci de dăruire de sine – așa cum Hristos S-a dăruit pe Sine pentru Biserica Sa.

Sfântul Apostol Pavel le îndeamnă pe soții să fie ascultătoare față de bărbații lor, însă porunca cea mai grea este adresată bărbaților: „Bărbaților, iubiți-vă soțiile precum și Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” ^{Efeseni 5:25}. Aceasta este o chemare la jertfelnicie desăvârșită, nu la impunerea voinței proprii.

Mulți tineri de astăzi se simt rătăciți într-o societate care nu le oferă sens, ci doar distracții facile – jocuri video, divertisment superficial și plăceri trecătoare. În Ortodoxie, ei descoperă ceva cu totul diferit: o cale care îi provoacă, îi cheamă la curaj, la rugăciune, la asumarea responsabilității, la virtute – și, în cele din urmă, la sfințenie. Ei întâlnesc o Biserică care nu-i lingușește, ci îi provoacă să devină ceea ce au fost creați să fie: icoane vii ale lui Hristos. Acesta este motivul pentru care vin. Ortodoxia trezește în ei măreția.

Asistăm la un adevărat aflux de oameni care vin către Biserică, într-adevăr, din toate direcțiile. Însă nu vin întregi. Ei vin purtând răni adânci, cu vieți adesea marcate de suferință, de o zdrobire profundă. Firește, omenirea este rănită încă de la căderea lui Adam și a Evei, dar ceea ce vedem astăzi este o dezintegrare și mai adâncă – una care atinge însăși fibra a ceea ce înseamnă a fi om.

Sufletele se destramă. Căsniciile se prăbușesc. Efectele epocii digitale — în special internetul, jocurile video și potopul de corupție morală și spirituală — lasă mulți oameni epuizați lăuntric. Ei intră în Biserică nu doar căutând adevărul, dar și tânjind după tămăduire, întregire, răscumpărare. Iar Ortodoxia le iese în întâmpinare exact în acest punct, cu știința medicală a pocăinței, cu alifia harului dumnezeiesc și calea către restaurarea noastră în Hristos.

Dar, ca să-i putem ajuta pe ceilalți, trebuie să începem această lucrare mai întâi cu noi înșine. Munca de curățire lăuntrică trebuie să prindă rădăcini în inimile noastre înainte de a putea cere ceva de la alții. De aceea le-am spus tuturor: trebuie să faceți un pas înainte. Trebuie să învățați credința – nu doar la nivel intelectual, ci cu întreaga voastră ființă. Trebuie să o trăiți, pentru că ceea ce îi atrage pe oameni nu este argumentarea impecabilă, ci frumusețea. Nu retorica, ci sfințenia.

„Trebuie să intri în peștera inimii tale”

– Cum vedeți, ca preot american, însemnătatea noilor mucenici din perioada comunistă pentru oamenii de astăzi?

– Din propriile mele lecturi și reflecții și dintr-o profundă rezonanță personală cu ei, am ajuns să-i iubesc pe sfinții închisorilor – să iubesc figuri precum Valeriu Gafencu, de pildă, pe care îl prețuiesc în mod deosebit. Mărturia lor are o semnificație imensă pentru oamenii de astăzi.

De ce? Deoarece cred că și pentru noi, în America, se apropie un timp de încercare. Într-o formă sau alta, simt că America se va confrunta cu ceva similar – fie că este vorba de o persecuție pe scară largă, fie de prăbușirea instituțiilor pe care ne bazăm sau de o formă de suferință națională, poate chiar prin război sau prăbușire socială.

Și în acele momente – când pierdem orice ajutor omenesc, când dispare tot ce ne susține confortul și siguranța – ne confruntăm cu adevărul esențial al ființei noastre. Te trezești aruncat într-un fel de închisoare, fie ea reală, fie spirituală, și acolo, în creuzetul suferinței, sufletul se descoperă.

Chiar citeam în această dimineață relatarea despre Prorocul Ilie – cum, după ce i-a ucis pe profeții lui Baal pe Muntele Carmel, a fost amenințat cu moartea de Izabela, care era o zeloasă închinătoare la idoli. A jurat să-l omoare pe Ilie, așa că Ilie a fugit în pustie. Epuizat, s-a prăbușit acolo sub un ienupăr și a adormit.

Apoi, un înger a venit la el și i-a dat o turtă și un ulcior cu apă – simboluri care prefigurează Sfânta Euharistie și Sfântul Botez. Întărit de această hrană dumnezeiască, Ilie a putut posti patruzeci de zile și patruzeci de nopți, susținut doar de mâncarea și băutura de la Dumnezeu. Acel har l-a purtat până la Muntele Horeb, muntele lui Dumnezeu, unde L-a întâlnit pe Domnul nu în vijelie, nu în cutremur sau foc, ci în adiere lină de vânt.

Pentru a-L auzi cu adevărat pe Dumnezeu, trebuie atât să urci, cât și să cobori. Trebuie să intri în peșteră, iar acea peșteră este inima ta. Acolo îți vorbește Dumnezeu. Este nevoie de tăcere, smerenie și coborâre în adâncurile propriei ființe. Recent, reflectam asupra modului în care botezul în sine este un fel de pogorâre în peșteră. Când suntem cufundați în apele baptismale, coborâm, intrând în adâncuri, în taină. Dumnezeu Se descoperă în peștera din Betleem, unde S-a născut Hristos. Este prezent în peștera Mormântului, din care a înviat. Aceste spații sacre ale coborârii nu sunt locuri ale disperării, ci ale întâlnirii cu Dumnezeu.

Închisorile sunt peșteri de transfigurare lăuntrică

Când te afli în peșteră, în întuneric, cu totul deposedat și fără nimic de care să te agăți – atunci adevărul se dezvăluie cel mai limpede. De aceea cinstim atât de profund dragostea și mărturia Sfinților români din închisorile comuniste și pe ale tuturor sfinților care au trăit în astfel de condiții. Nu aveau nimic, totuși în adâncul inimii lor, L-au întâlnit pe Hristos.

Pentru că, în cele din urmă, totul în viața duhovnicească se concentrează pe luminarea inimii. După cum ne învață Sfântul Macarie Egipteanul, inima cuprinde multe cămări – în ea locuiesc atât îngerii, cât și sfinții, dar și șerpii și scorpiile. Acolo se dă toată lupta noastră duhovnicească. Împărăția Cerurilor este înăuntru, în adâncul inimii. Și astfel, misiunea noastră – lucrarea vieții noastre – este să învățăm cum să ne rugăm, să intrăm în inimă și să o purificăm prin pocăință, smerenie și chemarea Numelui lui Iisus.

Zilele trecute, în timpul unei spovedanii, am avut o mică revelație, dar atât de importantă pentru mine. O enoriașă și dragă prietenă își deschidea inima, împărtășindu-mi luptele duhovnicești pe care le are de multă vreme și poverile grele pe care le poartă de mulți ani. Și în timp ce își mărturisea păcatele, ceva m-a luminat, ceva ce știam dinainte, cel puțin la nivelul minții, dar care acum îmi străpungea inima cu limpezime. Mi-am dat seama că lupta ei nu era în întregime a ei. Într-un sens foarte real, am ajuns să înțeleg că povara ei era și a mea. Că poate motivul mai adânc pentru care ea încă se lupta cu aceste răni erau chiar propriilor mele neajunsuri –, pentru că nu mă rog îndeajuns pentru ea. Nu o port în rugăciune așa cum ar trebui.

„De ce sunt fiii mei duhovnicești atât de zdrobiți?” – aceasta este o întrebare pe care o port în inimă de mult timp. Cu ani în urmă, Părintele Efrem din Arizona vorbea cu un alt preot care pusese o întrebare similară. Și ceea ce i-a spus Gheronda ca răspuns a lăsat o impresie de durată asupra mea, chiar dacă abia acum încep să-i înțeleg întreaga profunzime. El a spus, cu sinceritate și convingere deplină: „Problema cu oamenii nu sunt ei – suntem noi, duhovnicii lor. Nu ne rugăm deajuns pentru ei.”

„Dumnezeu îi iubește pe toți.”

– Părinte Paul-Moses, vă rog să adresați câteva cuvinte creștinilor români, care trec în prezent printr-o perioadă de intensă polarizare politică și socială.

– Eu nu sunt Părinte duhovnicesc în adevăratul sens al cuvântului, dar voi invoca cuvintele și pilda unui adevărat Părinte duhovnicesc. În timp ce puneați această întrebare, mi-am amintit de un moment din viața Sfântului Paisie. În timpul Războiului Civil din Grecia – o perioadă de mari tulburări și învrăjbire între grecii comuniști și grecii anticomuniști – chiar și propriul său sat a fost prins în această polarizare. Totuși, Sfântul Paisie a spus clar: „Dumnezeu îi iubește pe toți. Îi iubește deopotrivă pe comuniști și pe necomuniști. Dragostea Lui nu se limitează la categoriile sau ideologiile noastre.”

Aceasta este, de fapt, esența credinței noastre ortodoxe – ceea ce o face atât de strălucitoare și plină de har. De aceea iubesc Ortodoxia, de aceea iubesc creștinismul și de aceea am o admirație profundă deopotrivă pentru Sfântul Apostol Pavel și pentru Prorocul Moise. Aceștia doi, unul din Noul Testament și celălalt din Vechiul, L-au iubit pe Dumnezeu atât de profund, încât amândoi au fost dispuși să-și jertfească chiar și propria mântuire de dragul poporului lor. Nu doar viața lor trupească – ceea ce ar fi fost deja un mare sacrificiu –, ci chiar însăși mântuirea lor.

Răspunsul acesta este: dragostea fără osebire. Nu cădeți în ispita urii politice sau a învrăjbirii ideologice! Nu vă lăsați atrași de tribalism sau resentimente. În schimb, cultivați mintea lui Hristos, Care S-a rugat pentru dușmanii Săi și i-a iertat fiind pe Cruce.

Tot ce a învățat Sfântul Paisie poate fi rezumat în două cuvinte: dragoste și smerenie. Fără acestea, nu există nimic. Absolut nimic. Indiferent câtă dezbinare sau tulburare ar putea apărea între noi – politică, socială sau ideologică – ceea ce ne va mântui în cele din urmă pe noi și pe cei din jurul nostru este disponibilitatea noastră de a iubi și a ne smeri.

Da, există adevăr. Există corectitudine și există greșeală. Există ortodoxie, adică învățătura dreaptă și adevărată a lui Hristos, transmisă prin Apostoli și Sfinți. Și există, de asemenea, heterodoxie, erezie și confuzie. Aceștia nu sunt termeni abstracți; ei au o semnificație profundă. Dar chiar dacă afirmăm adevărul, nu trebuie să o facem niciodată cu ură sau mândrie. Fără dragoste și smerenie, chiar și adevărul poate fi folosit ca armă în moduri care distrug mai degrabă decât tămăduiesc.

Uitați-vă la România! Uitați-vă la America! Suntem națiuni profund rănite de învrăjbire. Poate că niciodată de la Războiul Civil încoace, America nu a fost atât de polarizată. Poate chiar mai mult decât în timpul tulburărilor din anii 1960 – cu războiul din Vietnam, protestele anti-război, mișcarea pentru drepturi civile, explozia Revoluției sexuale, drogurile și tulburările din campusurile universitare. Totuși, chiar și în acele zile, oamenii încă vorbeau unii cu alții.

Acum, asistăm la ceva mai grav: oamenii se judecă unii pe alții înainte de a se fi rostit un singur cuvânt. Și înainte de a comunica unul cu altul, au luat deja decizia, și-au format judecata. Dialogul este înlocuit de suspiciune. Nu ne mai auzim unii pe alții; reacționăm, ne retragem în închisoarea propriului ego. Într-un astfel de moment, dragostea și smerenia nu sunt opționale – sunt vitale. Sunt singura cale de a răzbate prin această confuzie, singura lumină în întuneric. Aceasta este moștenirea Sfinților și trebuie să fie și calea noastră.

„Dacă nu-ți iubești vrăjmașii, nu te poți numi creștin.”

Această experiență prin care trecem – atât aici, în America, cât și în alte părți – dezvăluie încă o dată că există un singur răspuns adevărat, unul care a fost dintotdeauna și va rămâne pentru totdeauna: dragostea. Fără dragoste, nimic nu este. Cu adevărat – nimic.

„Dragostea toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă, îndelung rabdă. Este binevoitoare. ^{Cf. I Corinteni 13:7-8} Fără ea, toate cunoștințele noastre, tot zelul nostru, chiar și strădaniile noastre duhovnicești, ar fi zadarnice. Și totuși, această dragoste nu vine de la noi înșine – este un dar al harului. Omenește vorbind, ne este cu neputință să avem o asemenea dragose. Dar ceea ce este cu neputință la om om este cu putință la Dumnezeu.

Și totuși – Dumnezeu dragoste este și ne cheamă la această dragoste. Aceasta este esența tuturor lucrurilor. Acesta este mesajul Evangheliei. Aceasta este mărturia Sfinților. Nu există alt mesaj: trecut, prezent sau viitor. Acesta este, pe care ni l-au transmis sfinții iar și iar.

După cum a spus atât de clar Sfântul Siluan Athonitul: „Dacă nu-ți iubești dușmanii, nici măcar nu te poți numi creștin.” Nu sunt cuvintele mele. Eu sunt un nimeni. Nu spun asta din falsă smerenie – sunt doar un bufon. Dar am citit Evanghelia de nenumărate ori. I-am citit pe sfinți de nenumărate ori. Și toți spun același lucru.

Trebuie să ajungem să cunoaștem dragostea – nu doar să vorbim despre ea, ci să o atingem, fie și puțin. Să experimentăm că Dumnezeu este dragoste și Dumnezeu este Lumină. Și apoi, trebuie să o trăim. Și prin harul Lui, să devenim noi înșine lumină a lumii.

Interviu realizat de Tatiana Petrache

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 200 (septembrie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI