Când rugăciunea și dragostea unei comunități schimbă verdictul medicilor

Povestea Anastasiei este mărturia vie că Dumnezeu lucrează și astăzi, sub ochii noștri, prin rugăciunea împreună a celor care cred. De la febră neîntreruptă și diagnostice incerte, până la o accidentare gravă cu clor ce putea lăsa urme ireversibile, fetița a trecut prin două încercări majore, ambele sfârșite în chip neașteptat, spre uimirea medicilor. Între aceste două momente se așază dragostea și sprijinul unei comunități, punerea mâinilor unui preot, mijlocirea sfinților și puterea Sfintei Cruci – toate alcătuind o pavăză sub care familia Anastasiei trăiește, azi, cu recunoștință și nădejde. (T.P.)

Acum cinci ani, când ne-am alăturat soțului meu în Belgia, unde el lucra deja de mai mulți ani, am simțit, împreună cu copiii, un puternic contrast între bucuria reîntregirii familiei și durerea dezrădăcinării. Desigur, mica noastră familie – noi, părinții, și cei patru copii – se reunea, iar acest câștig înclina balanța într-o parte. Însă talerul pierzător cuprindea lucruri prețioase: familia rămasă acasă, biserica, prietenii, școala, limba, visele – adevărații piloni de susținere ai unei vieți.

După primul an de pandemie, cu amărăciunile și încercările lui, care au făcut ca adaptarea noastră să fie și mai lentă și anevoioasă, am ajuns – prin bunăvoința lui Dumnezeu și a Părintelui Ciprian – la Biserica Tuturor Sfinților din Loonbeek. A fost pentru noi ca o gură de aer curat, ca o rază de lumină după o lungă călătorie prin subteran. Viața comunității de acolo curgea lin și, o dată pe săptămână, atunci când mergeam la Sfânta Liturghie, ne cuprindea și pe noi, aducându-ne stropi de pace și de bucurie. De atunci, viețile noastre au început să prindă un sens mai limpede, atât pentru fiecare în parte, cât și pentru noi împreună, ca familie.

Atunci am înțeles că acest cuvânt – reîntregire – pe care îl foloseam odinioară în discuții cu oamenii sau la instituții, dar pe care la începutul mutării noastre aici îl simțeam greu de asumat, nu se mai referea doar la mica noastră familie, ci și la o familie mai mare, care putea deveni și a noastră. Fie că era vorba de viața fiecăruia în parte, fie de viața împreună, comunitar, cu Dumnezeu și în relație vie cu El, reîntregirea se împlinea oricum, alături unii de alții.

Viața împreună este asemenea unei haine țesute din multe petice, menită să acopere, să încălzească și să ocrotească. Încet, dar sigur, am fost atrași de ritmul firesc al parohiei, de oamenii ei, de școala ortodoxă a comunității, cu serbările ei frumoase și cuminți, ca odinioară. Ne-a cucerit acest firesc de mult dorit și, din când în când, ne-a uimit câte un „nefiresc” – ca rugăciunea înălțată pentru noi, dăruită din toată inima la vreme de nevoie.

Vindecarea venise pe altă cale

Nu după mult timp, a apărut și o încercare grea în viața noastră, prin îmbolnăvirea Anastasiei, fetița noastră de patru ani. Se simțea atât de rău, încât medicii de la urgență au decis internarea ei imediată. Diagnosticul nu era clar – avea un virus, tratamentul potrivit nu se găsea, febra revenea mereu, iar starea de slăbiciune se adâncea.

Atunci am făcut, pentru prima dată, ceea ce văzusem la alții în vreme de nevoie: am cerut fraților din parohie să o pomenească la rugăciune, pentru ca întreaga comunitate să se roage pentru ea. Cineva ne-a adus foarte repede și o sticluță cu ulei de la Sfânta Xenia și cu el am însemnat-o pe Anastasia în semnul sfintei cruci. În clipa în care i-am atins fruntea cu uleiul, a fost ultima dată când am simțit-o fierbinte de la febră. Nu după un minut, nu mai târziu, ci chiar atunci, în acel moment a început să îi scadă febra.

În acea zi în care întreaga parohie s-a rugat pentru ea, Anastasia și-a revenit: se mișca prin salon, vorbea, se juca, zâmbea – era din nou plină de viață. Medicii recunoșteau că nu reușiseră să afle exact ce virus o afectase și, prin urmare, nici nu găsiseră tratamentul potrivit. Dar nu puteau ignora schimbarea bruscă, mai ales că o supravegheaseră neîncetat zile la rând, văzând-o cum trece de la febră și frisoane la sănătate deplină. Rămâneau totuși rezervați – păreau să simtă că vindecarea venise pe altă cale decât prin meritele lor. Ne-au spus că, dacă după un anumit număr de ore febra nu revenea, a doua zi puteam pleca acasă. Nu a mai revenit. Iar de atunci, fetița noastră a rămas sănătoasă.

Au trecut patru ani de la acel moment și de la acel mesaj al dragostei frățești, timp în care ne-am mutat în parohie, am înscris copiii la școala „Sfinții Siluan și Sofronie”, familia noastră s-a mărit la șase copii, iar viața noastră se desfășoară acum sub ocrotirea acestei comunități. Iar da, am mai cerut încă o dată rugăciunea tuturor – tot pentru Anastasia.

Era într-o zi de luni, acum două săptămâni, după o excursie plină de veselie a copiilor la Maastricht, organizată de școală. Seara, în casa noastră domnea o liniște caldă și o bucurie simplă. Aveam la ceai un om drag, împărtășeam gânduri și ne bucuram de prezența celuilalt. Copiii se jucau când în casă, când în curte, plini de energie și voie bună.

Mai erau, firește, mici întreruperi – ideile năstrușnice ale copiilor, nevoile lor neașteptate –, dar nimic ieșit din comun. Și atunci, în mijlocul acestui firesc, am auzit ceva care mi-a pătruns până în adâncul sufletului: vocea Anastasiei, cântând singură, fără să știe că o ascult, cu un ton liber și curat: „Sunt fericită în viața mea” – un ecou al serbării de la Clasa „Libelulelor”. Simplitatea și sinceritatea acelui moment mi-au răscolit bucurii de mamă și recunoștințe adânci față de Dumnezeu.

Nu a trecut însă mult de la acel moment de bucurie, când, dintr-o dată, glasul Anastasiei a răsunat din curte, cu acel fel de strigăt care îți golește picioarele de putere și îți vestește că s-a întâmplat ceva grav. Am alergat spre ea cât am putut de repede, dar ea intrase deja în fugă în casă. Nu mai putea rosti niciun cuvânt, ca și cum ar fi primit o lovitură puternică în plexul solar – se zbătea să tragă aer, cu mari dificultăți de respirație.

Cazul era mult prea grav…

Nu știu cât a trecut – o clipă sau o veșnicie – până a reușit, printre lacrimi și țipete, să ne spună că o usturau ochii, fața și capul, „de la clor”. Abia atunci am aflat ce se întâmplase: afară, copiii încercaseră să culeagă cireșe. Unul dintre ei atârnase de o creangă o găleată, prinsă de o centură, și, ca să echilibreze greutatea, se gândise să lege în capătul celălalt al centurii un bidon de cinci litri „cu ceva”, luat din căsuța de grădină. Acel „ceva” din bidon era clor și nu știm cum, la un moment dat, capacul lui, de obicei prins strașnic, a căzut, și o dată cu el, o cantitate însemnată a căzut pe capul Anastasiei, care privea în sus, de sub copac.

A venit, după cum spuneam, udă pe păr, ca atunci când o iau de la piscină în zilele de înot. Mirosea a clor atât de tare, încât ne usturau ochii, nasul, gâtul pe toți din apropierea ei. Rochița ei era udă cu totul în partea de sus de la clor. Hainele Mariei s-au decolorat și ele instant în contact cu părul si cu hainele Anastasiei ude.

Am mers apoi să îi fac duș, unde am șamponat-o și am clătit-o cât de bine am putut, dar felul în care ea plângea și se plângea de ceea ce simte mă presa să simt că pierd timp prețios și am decis să o duc cât mai repede la spital, nici măcar să nu mai sun la ambulanță și să astept venirea ei.

Ajunși acolo, cred că și dacă nu aș fi spus ce s-a întâmplat, asistenta de la urgențe tot ar fi bănuit, căci totul in jurul nostru mirosea a clor. Fără multe întrebări, ne-au preluat primii și au activat un cod de urgență. Primul pas, au spus ei, era să stăm sub jet continuu de apă măcar 20 de minute. Asta s-a și întâmplat, timp în care au venit de câteva ori ca să vadă cum îi este, să îi verifice valorile, să ne aducă ce aveam nevoie. Ei îi venea să verse, amețea, răspundea mai lent sau uneori incoerent, sau nu răspundea deloc – toate acestea m-au speriat foarte mult, căci nu știam ce poate fi dincolo de ele. Recunosc că de câteva ori mă așteptam să pice din picioare, mai ales când se lăsa în jos și nu mai reacționa la ceea ce vorbeam cu ea.

La un moment dat, Anastasia m-a întrebat dacă Părintele știe. I-am răspuns că da și că se va ruga toată lumea pentru ea. M-a întrebat dacă am putea să îl sunăm, ca să îl audă puțin. Nu cred că au vorbit mult, dar a fost foarte prezentă și conștientă în timpul conversației, mult mai mult decât fusese cu noi, până atunci și după. Atunci a ales Sfântul căruia să ne rugăm, Sfântul Paisie Aghioritul, și a fost un pic mai liniștită după ce am închis telefonul.

Între timp, medicul care ne-a preluat a venit să ne spună că au decis, după ce s-au consultat telefonic cu medicii de la spitalul universitar, să o transfere imediat la spitalul din Leuven cu ambulanța. Cazul era mult prea grav ca să şi-l poată asuma. Am mers cu sunete și lumini direct la urgența celuilalt spital, unde ne-a preluat o doamnă doctor pediatru, care conducea o echipă formată din mai mulți medici, fiecare venind ulterior pe rând, explicându-mi rolul și necesitatea lui si a secției sale, oferind cumva o imagine de ansamblu despre ce vor face, ce vor investiga, cu ce vor începe.

„Purtăm mereu cu noi cea mai mare putere”

Am început cu oftalmologia, căci o usturau ochii tare, simțea nevoia să se scarpine și nu putea face asta; erau roșii, uscați și, mai ales de la lumină, simțea în ei dureri ascuțite, iar de văzut vedea în ceață, de aceea mai mult prefera să stea cu ei închiși. Am mers la prima serie de investigații și, dacă cu primul ochi a văzut mai putin de jumătate din cifre corect, cu al doilea ochi ne-a spus că nu vede nimic. A încercat o dată, de două ori.., apoi s-a speriat și ea și i-a venit să plângă.

Doamna doctor a tăcut. Mie mi s-a tăiat respirația și i-am spus doamnei doctor că vreau să vorbesc puțin cu ea, în limba noastră. Foarte înțelegătoare, mi-a răspuns că putem să ne luăm cât timp avem nevoie, că ea este acolo pentru noi când suntem gata să încercăm din nou. I-am zis Anastasiei să își aducă aminte că i-am atins ochișorii cu ulei de la Sfânta Matrona, pe care tocmai cu câteva ore în urmă îl găsisem „întâmplător” acasă, că toți cei dragi se roagă acum pentru ea și că noi purtăm mereu cu noi cea mai mare putere, puterea Sfintei Cruci.

I-am spus că o să facem semnul Sfintei Cruci peste ochișor și apoi îi vom spune doamnei doctor că este pregătită să încerce din nou. Asta s-a și întâmplat și, după ce și-a acoperit celălalt ochi cu mâna, a început să vadă și să spună cifrele. E drept că nu le-a nimerit nici pe jumătate corect, dar era mult mai bine decât de unde ne oprisem – de la nimic. Tot timpul cât a făcut orice investigație am însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci, discret sau mai puțin discret. Nu cred că mai puteam fi foarte atentă la asta.

Doctorii mi s-au părut foarte înțelegători oricum. Cred sincer că ei respectă orice religie si oricare manifestare a oricărei religii – ceea ce m-a făcut să mă simt, după această întâmplare, atât de recunoscătoare că ne putem trăi credința liber încă. Nu cred că înțelesesem vreodată ce dar însemnat avem, dar dacă m-aș gândi la alți frați de credință din Siria, Etiopia sau chiar din Ucraina, aș prețui poate mai mult libertatea de a putea să Îl iubim pe Dumnezeu, dacă vrem cu adevărat.

După oftalmologie, a revenit un doctor de la terapie intensivă în salon și, fiind desemnat să aibă grijă de noi, am mers apoi împreună la alte consultații, pe alte sectii, de chirurgie plastică, ORL și arsuri.

La început, erau cu toții foarte rezervați în tot ce îmi ziceau, păstrau cumva o notă neutră, mai ales că o văzuseră pe Anastasia cum a venit. Se aşteptau la tot ce poate fi mai rău. Ea răspundea întrebărilor lor cu privire la ce simte, unde și ce anume o doare. „Nu îmi simt gâtul, parcă nu îl mai am. Ca și cum am un tub cald acolo în loc de gâtul meu, când inspir, căldura asta mă ustură din nări până spre burtă și atunci când expir simt parcă niște bule, ca la apa minerală și mă înțeapă ca atunci când îți amorțesc picioarele. Mă doare când înghit (a băut doar puțină apă), mă doare când respir, mă doare pieptul.” Ei notau fiecare in fișele lor, adăugând ce mai vedeau și singuri. Privirile şi atitudinea medicilor nu prevesteau nimic bun.

Fața ei era închisă la culoare, roșie, decolorată în galben la contact, era tumefiată și foarte sensibilă, dureroasă la atingere, mai ales în zona ochilor, unde pleoapele erau umflate și în zona obrajilor. Începuse să și tușească, cu toate că nu era răcită defel. Undeva pe acest parcurs, Părintele mi-a spus să întreb la spital dacă ar putea veni să îi citească o rugăciune. Am primit acordul celor de acolo, repet, foarte înțelegători. I-am spus și Anastasiei acestă veste, care a bucurat-o mult și i-a dat un „brânci” de voie bună și de siguranță, după cum a simțit ea.

„Voi sunteti ortodocşi, nu?”

Puțin după miezul nopții, a ajuns Părintele cu familia, însoțiți de câțiva Sfinți din crucea cu sfintele moaște a sfinției sale. I-a adus și o iconiță, prețioasă, cu Sfântul Sofronie, și ulei de la el, cu care a uns-o. La fel a atins-o și cu sfintele moaște peste tot unde a suferit ceva și, cu toții in jurul patului ei, având capul ei sub mâinile sfinției sale, s-a rugat pentru ea vreo jumătate de ceas.

În timp ce aceste lucruri se petreceau, culoarea pielii ei se schimba văzând cu ochii, revenind la cât mai aproape de normal, iar aspectul feței sale arăta ca și cum ar fi stat puțin nepregătită, un pic în soare. Era ceva atât de vizibil! Și nimeni nu cred că ar fi putut bănui ce fusese înainte, dacă nu era mirosul de clor încă, pe care corpul ei îl emana. Chiar când încheia Părintele, a venit în salon după noi domnul doctor de terapie intensivă, care urma să ne ducă la alt consult, pe secția de arsuri.

Ne-am luat la revedere de la Părintele în jurul orei 1. Noi am străbătut apoi spitalul acela mare, cu un număr de angajați egal cu numărul de locuitori al unor orașe – 10.000 – , cu propria stație de poliție și de pompieri, lucruri pe care le-am discutat pe drum către noua destinație cu însoțitorul nostru.

Până la aceste discuții și la altele, la câțiva pași după ce ne-am despărțit de Părintele însă, acest domn mă întreabă direct, prietenos și serios: „Voi sunteti ortodocşi, nu?” Îi răspund la fel de serioasă, dar nedumerită de acest prim lucru pe care îl vorbea cu mine acum, că da și îl întreb cum de s-a gândit tocmai la asta, din toate religiile câte sunt. „Pentru că aveti aceeași credință cu niște greci pe care îi cunosc, care au și ei din astea, așa, un fel de fenomene paranormale”.

Era puțin încurcat, pentru că nu știa cum să explice mai bine ce spusese, fără să mă simt jignită. Eu am înțeles pe loc că se referă la minuni – acela era cuvântul pe care nu îl știa. Am simțit nevoia să plusez pe starea lui, de tăcere acum, și l-am întrebat dacă i se pare că Anastasia este mai bine. S-a oprit în dreptul unei uși și m-a privit serios, parcă usor dezamăgit de mine, că îndrăznesc să îi pun o asemenea întrebare, și mi-a răspuns: „Este copilul dumneavoastră. Nu vedeți singură asta? Uitați-vă la ea cum a venit și cum este acum! Curând o să vă dea și drumul acasă, cred, și ce vreți mai mult?”

Aproape că mi-a fost rușine că l-am întrebat, când în privirea lui am văzut ceva atât de prietenos, de sincer, de admirativ față de ceea ce el vedea atât de limpede. Oricum, citea și update-urile din dosarul ei – și acolo lucrurile se schimbaseră. La ultima oprire, au mai venit doi medici, de la departamente diferite, au consultat-o și au ajuns la concluzia că mucoasa pare puțin inflamată, iritată, dar că, per total, la cum se prezintă Anastasia, este în afara oricărui pericol serios și că am putea merge să ne odihnim liniștite acasă, urmând ca a doua zi să revenim. Asta au decis, după ce s-au sfătuit între ei toți doctorii care o văzuseră în acele câteva ore de când eram acolo. La ieșirea din noul salon, același doctor ne aștepta ca un paznic bun, ca un prieten bucuros pentru noi, cu un zâmbet larg de „V-am spus eu1” în ochi.

„Toate investigațiile au fost foarte bune.”

I-a spus Anastasiei că este o fetiță „foarte neobișnuit de specială” și ne-a înmânat programările de peste câteva ore, dorindu-ne toate cele bune și odihnă cât se poate. Ne-am întors deci acasă, Anastasia era deja bine, mult mai bine decât fusese oricând până atunci și a adormit bucuroasă, fără să se mai plângă de dureri sau alte greutăți.

A doua zi ne-am întors la spital și am trecut prin aceleași sectii ca în noaptea precedentă, medicii repetând sau chiar făcând investigații în plus. Citeau ce fusese scris pe raport de către colegii din tura de noapte și poate că de aceea, sau și de dragul ei, mi-au spus, nu au vrut să își asume nici un risc și chiar dacă, vizual, arăta totul bine, ei au vrut să confirme și imagistic și în alte feluri acest „bine”, punând accent pe fiecare detaliu pe care îl auzeau de la Anastasia cu privire la cum se simte.

La un moment dat, a venit la noi în salon, poate chemat de cineva, dar sigur nu de mine  șeful spitalului universitar Gasthuisberg Leuven, Profesor Doctor Paul Herijgers. Este șeful departamentului de chirurgie cardiovasculară, profesor universitar, șef de catedră la Facultatea de Medicină din Leuven, șef al Departamentului de Cercetare Cardiacă și alte titluri – aparent toate fără legătură cu situația Anastasiei. Mi-am dat seama că este cineva important nu după cum arăta (căci arăta ca oricare alt medic, îmbrăcat în echipament verde), ci după felul în care ne priveau întrebători, bănuitori parcă ceilalți doctori și asistenți și, mai ales, după cum se dădeau la o parte, făcându-i loc lui. La un moment dat, mi-a spus o doamnă mai in vârstă de acolo: „O, sunteți cel mai în siguranță, dacă a venit domnul doctor, pentru că el nu vine decât in cazuri foarte rare și foarte speciale.”

M-a întrebat și dumnealui ce s-a întâmplat, am mai povestit o dată. Și-a pus mâna apoi pe capul Anastasiei și mi-a spus atât de blând, atât de liniștit și de sigur: „Eu cred, așa simt, din experiența mea, că fetița dumneavoastră nu are și nu va avea nimic, dar ca să nu avem emotii și ca să fim foarte liniștiti cu toții, dar mai ales dumneavoastră, o să mai verificăm totul încă o dată, foarte atent. Better safe than sorry. Aveți o fetiță foarte norocoasă. Foarte, foarte norocoasă!” La fel ca și domnul din noaptea dinainte, ochii îi zâmbeau atât de liniștitor, încât până acum nu știu dacă chiar a vorbit cu mine el sau nu.

Cred cu adevărat că a făcut asta pentru liniștea mea, ca mamă. Sau poate și pentru că Anastasia a fost un caz mai altfel în spitalul său. Toate investigațiile au fost foarte bune. Nu mai erau nici măcar semnele din urmă cu câteva ore. La ochi, totul arăta mult mai bine și deja reduseseră de la trei ori pe zi crema cu antibiotic, la o singură dată, seara, mai mult preventiv. Noaptea anterioară, îmi spuseseră că primul strat al ochilor fusese afectat și că avea puncte de ulcerație pe întreaga suprafață a ambilor ochi, dar că se va recupera, că se va reface în timp, pentru că este copil și va primi tratamentul corespunzător. Acum recuperarea de care spuneau că va urma era deja petrecută în doar câteva ore.

Verificau testele anterioare, însă acesta, ultimul, ieșise atât de bine și ea vedea toate cifrele lor, chiar și pe cele mai mici dintre cele mici, încât nu au știut să îmi explice prea multe din ceea ce vedeau acum. ORL-ul și toate celelalte secții au avut cam aceleași reacții, iar cuvintele zilei au fost: „specială, norocoasă, neașteptat”, repetate de către mulți alții și de către aceiași. Ei căutau, după cum spuneam și când am povestit puțin pe scurt după serbare, cuvântul „binecuvântată”, dar medical vorbind, erau limitați doar la ceea ce știau și puteau înțelege.

Am plecat progamându-ne să revenim la o săptămână distanță, consultație care a avut loc acum 6 zile. După aceasta, ne-au spus că nu ne vom mai vedea și că a fost „cel mai uimitor rezultat” din toate cele posibile, dar la care ei nu se gândiseră chiar așa. Ce vreau să spun, de fapt, prin toate aceste lucruri pe care vi le împărtășesc acum, este „Slavă Ție, Doamne!” și „Mulțumim” vouă, tuturor, pentru rugăciuni și pentru inimi.

Îi mulțumesc mult, tare, tare mult lui Dumnezeu pentru această mare cinste pe care i-a făcut-o Anastasiei, de a Se arăta atât de viu, de puternic și de aproape, în lume, printre noi toți, prin această mare minune pe care a lucrat-o sub ochii noștri. „Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu, Carele faci minuni!”

Andreea, Ștefan, Anastasia și toți ai lor – 30 iunie 2025

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 200 (septembrie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI