„Fericirea este, de fapt, o viață foarte simplă”

– Părinte Stareț, în Sfânta Scriptură se vorbește de mai multe ori despre fericire. Cum ar trebui să înțelegem fericirea, potrivit învățăturii lui Dumnezeu?

– Da, într-adevăr, despre fericire se vorbește atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Îmi vin în minte două locuri. Primul este chiar începutul Psaltirii: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor, și în calea păcătoșilor nu a stat, și pe scaunul hulitorilor n-a șezut. Ci în legea Domnului este voia lui și la legea Lui va cugeta ziua și noaptea” ^{Psalmul 1:1-2}.

Psalmul continuă apoi: „Și va fi ca un pom sădit lângă izvoarele apelor, care își va da rodul său la vremea sa” ^{Psalmul 1:4}.Aici, psalmistul ne spune că fericirea se concretizează în ceva: omul fericit este cel care își trage viața, puterea și sensul dintr-un izvor curat – iar acest izvor nu este unul închipuit de el, ci este însuși Dumnezeu. Fericit este omul acela care trăiește, se mișcă, gândește și vorbește din Dumnezeu și prin Dumnezeu. În Noul Testament, Mântuitorul Iisus Hristos, în Predica de pe Munte, ne arată o altă fațetă a fericirii – una paradoxală pentru mintea omenească: fericiți sunt cei smeriți, cei prigoniți, cei care plâng, cei milostivi, cei curați cu inima. Așadar, fericirea adevărată nu este legată de plăcerea acestei lumi, ci de bucuria cea veșnică.

Dacă în Vechiul Testament ni se spune că fericit este omul care Îl are pe Dumnezeu drept izvor al vieții sale, în Noul Testament ni se descoperă că fericiți sunt cei care își pun nădejdea nu în răsplata de acum, ci în cea viitoare. Fericirea, în înțelesul creștin, este o stare a sufletului care trăiește deja din Împărăția ce va să fie. Așadar, fericirea nu este complicată, nu stă în acumulări, nici în senzații trecătoare. Fericirea este, de fapt, o viață foarte simplă: o viață trăită în Dumnezeu.

„Omul a devenit o persoană de consum, nu mai este o persoană de jertfă”

– Și totuși, Părinte, noi, oamenii, continuăm să alergăm după cele pământești. Suntem atrași de lucrurile materiale și nu de veșnicie.

– Se întâmplă asta, pentru că omul este lipsit de harul lui Dumnezeu. Dacă ar ști omul ce bogăție, ce lumină și ce bucurie aduce harul în inimă, nu le-ar mai căuta niciodată pe cele pământești. Dacă ar gusta cât de dulce este viața în har, ar renunța imediat la toate surogatele lumii acesteia.

Sfântul Vasilie cel Mare spune că oamenii nu sunt ca albinele. Albina se duce mereu în locurile cele mai curate, ca să adune mierea, lucrurile de folos. Noi, însă, ne asemănăm mai degrabă muștelor – ele aleargă în locurile necurate. Acolo le găsești. Așa și noi: pentru că nu avem curăția sufletului, căutăm fericirea în mizeria acestei lumi, în lucrurile stricăcioase, trecătoare, care – ne spune Evanghelia – vor fi nimicite la sfârșitul veacurilor.

– Cum să devenim însă, din muște, albine?

– În primul rând, trebuie să ascultăm cuvântul Evangheliei. El este cel care ne arată direcția corectă – ne învață să căutăm lucrurile curate, nestricăcioase, cele care nu pier odată cu lumea aceasta. În al doilea rând, trebuie să dorim aceste lucruri. Dacă nu le dorim și nu le cerem lui Dumnezeu în rugăciune, ele nu vor veni la noi. Putem ști că există, putem vorbi despre ele, dar fără dorință și fără rugăciune sinceră, harul nu se așază în inimă.

– De ce crede lumea că banii aduc fericirea, iar lipsa lor este echivalentă cu nefericirea?

– Pentru că oamenii au devenit robi ai banilor. De aceea spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Timotei că iubirea de argint este rădăcina tuturor răutăților. Dacă iubirea de argint este izvorul răului, atunci e limpede că omul care se lasă prins de ea se depărtează de fericire.

Omul a devenit o persoană de consum, nu mai este o persoană de jertfă. Este o persoană dornică numai să consume. Și în teologie a pătruns lucrul acesta, din păcate. Există un curent al unei teologii, dar nu-i teologie autentică, dar, în fine, așa este numită – teologia prosperității. Adică ești un om religios, dacă ai de toate. Ăsta-i semnul că Dumnezeu este cu tine. Dacă n-ai ce-ți trebuie, înseamnă că Dumnezeu nu este cu tine. Vedeți ce concepție demonică despre teologie care, cum să spun, contrazice Fericirile Mântuitorului Iisus Hristos. Și mai este și a doua concepție, tot atât de gravă, venită din Apus, concepția comodității. Omul trebuie să fie comod și prosper. Și atunci nu-i mai trebuie absolut nimic. Acesta e omul fericit, în concepția demonică a gândirii de astăzi.

„Adevărata dezvoltare personală se face prin pocăință”

– Spuneți că fericirea nu este legată de „a avea”, ci de „a fi”, dar cum trecem de la „a avea” către „a fi”?

– A trece de la „a avea” la „a fi”, sigur, este un har dumnezeiesc. Nu este un demers omenesc. Este un salt, și, de fapt, este saltul pentru care s-a întrupat Dumnezeu și S-a făcut om. De asta s-a făcut Dumnezeu om, ca pe noi să ne facă să urcăm spre El. Este un salt în sensul că omul își identifică vocația lui de creștin adevărat. Omul este chemat să fie creștin. Acesta este chemarea lui: să fie fericit cu Dumnezeu, în Dumnezeu, pentru Dumnezeu. Și acesta este saltul pe care trebuie să-l facă omul. Să sară de la a fi rob al lumii acesteia, al păcatului, către Dumnezeu. Și nu o poate face decât cu ajutorul harului.

– Părinte, sunt tot mai la modă cursurile de dezvoltare personală, care promit omului o stare de bine, de echilibru, chiar de fericire. Ce părere aveți despre acest fenomen?

– Să fiu sincer, nu prea am auzit și nici nu-mi doresc să aud prea multe despre aceste lucruri. Pentru un slujitor al Bisericii, toate aceste lucruri sunt o mâhnire. Pentru că noi, în Biserică, avem deja toate mijloacele prin care omul se poate desăvârși – duhovnicește, moral, intelectual. Ce altă „dezvoltare personală” poate fi mai înaltă decât aceea pe care ne-o dă Hristos prin harul Său? Dacă spunem că avem nevoie de altceva, înseamnă că negăm lucrarea Întrupării Mântuitorului. Hristos S-a făcut om tocmai ca pe noi, oamenii, să ne facă „dumnezei după har”. În El, personalitatea omului se împlinește deplin, se vindecă și se luminează.

Aceste cursuri, din câte înțeleg, sunt adesea ținute de oameni care, în marea lor majoritate, nu sunt oameni ai Bisericii. Și dacă nu trăiesc în Biserică, dacă nu au harul lui Dumnezeu, nu pot avea roade duhovnicești. Pot să aducă, cel mult, o stare temporară de bine, dar nu o schimbare adevărată a inimii.

Sunt, de fapt, niște surogate. Țin o vreme, după care dispar. Vin alții cu alte teorii, mai „noi”, mai „perfecționate”, care contestă ce au spus primii. Așa se întâmplă mereu: un cuvânt omenesc este contestat  de alt cuvânt omenesc. Dar Cuvântul Veșnic – Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos – nu poate fi contestat de nimeni. Adevărata dezvoltare personală nu se face prin tehnici, ci prin pocăință. Nu prin cursuri, ci prin rugăciune. Nu prin metode, ci prin întâlnirea vie cu Dumnezeu. Numai acolo, în Biserică, omul se descoperă pe sine și se desăvârșește cu adevărat.

– Sfântul Paisie Aghioritul spunea: „Fericirea începe de la mulțumire. Degeaba ai o mie de reușite, dacă ai o singură nemulțumire. Lucrul care îți lipsește te face nefericit”. Cum să fim mulțumitori și pentru bune, și pentru rele?

– Să știți că cea mai mare atitudine de mulțumire a unui creștin este participarea la Sfânta Liturghie. În limba greacă, Sfânta Liturghie se mai numește Euharistie. Și tradus în limba noastră cuvântul Euharistie înseamnă mulțumire. Sfânta Liturghie este slujba sfintei mulțumiri. Într-o rugăciune tainică pe care o rostește preotul în altar, așa zice: „Mulțumim pentru cele pe care le știm și pentru cele care nu le știm, pentru cele văzute, arătate și pentru cele nearătate”. Sfânta Liturghie este, prin excelență, slujba consacrată pentru orice creștin ca să-I mulțumească lui Dumnezeu. Și să știți că, în general, oamenii care merg la Liturghie sunt oameni mulțumitori și au pe fața lor o lumină care arată că ei sunt mulțumiți așa cum sunt. Martirii în Biserica primară mergeau la liturghie și după aceea Îl mărturiseau pe Hristos cu prețul vieții lor și erau foarte bucuroși și fericiți. Și de atunci, de la martiri și până la sfârșitul veacurilor, noi trebuie să ținem focul acesta al mulțumirii aprins în inima noastră.

– Dar cum să fim mulțumitori și pentru rele, cum să-i dăm slavă lui Dumnezeu și pentru necazuri, pentru că fiecare om are ispite și încercări în viață?

– A mulțumi și pentru rele este o treaptă mai înaltă de mulțumire. Și sigur, mulțumește pentru rele omul care întâi s-a învățat să mulțumească pentru bine. Și mulțumește pentru rele cel care a încercat să înțeleagă Crucea Mântuitorului Iisus Hristos. Un om care nu a înțeles Crucea Domnului, nu va mulțumi niciodată pentru cele rele. Pentru că, de fapt, cele rele sunt o picătură din Crucea Domnului adusă în viața noastră. Un părinte din Rusia așa se ruga când era bolnav, când avea ispite, când avea necazuri. Se scula dimineața, săruta Sfânta Cruce pe care o avea pe măsuța de rugăciune și spunea: „Mulțumescu-Ți, Doamne, asta este crucea mea și o îmbrățișez și azi cu toată dragostea și Te rog stăruitor să faci lucrătoare Crucea Ta în viața mea!”.

– Există o legătură între viața simplă și fericire?

– Sigur! Fericirea este de fapt o viață foarte simplă. „Fericiți cei săraci cu Duhul”. Omul sărac cu duhul este un om sărac de grijile lumești. Este omul cel mai fericit. Că aceasta este Împărăția cerurilor. „Împărăția lui nu e mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt”^{Romani 14:17}, cum zice Sfântul Pavel. Deci fericit este omul care nu are griji. O singură grijă trebuie să avem: ca nu cumva să ne pierdem mântuirea. Asta este grija capitală. Celelalte sunt niște griji născocite de noi.

– Cum vedeți trăirea fericirii chiar și în suferință? Părintele Dimitrie Bejan vorbea despre acest lucru în cartea sa, „Bucuriile suferinței”.

– Părintele Bejan arată că, într-adevăr, cei care au trecut prin temnițe erau conștienți că prin aceste suferințe pot dobândi bucuria. Totdeauna, după suferință, vine și bucuria, iar Părintele Bejan explică foarte frumos lucrul acesta, mai ales într-un episod pe care l-a trăit când el și camarazii lui au fost deportați în Siberia.

Acolo au găsit un cimitir unde, cu câțiva ani înainte, murise un număr mare de clerici, călugări, creștini care au îmbrățișat suferința supremă – jertfa pentru Hristos. Și povestește Părintele Dimitrie că acelor oameni, cu o seară înainte, li s-a spus așa: „Avem două șanse: ori să ne dăm cu bolșevicii și să fim liberi („liberi” între ghilimele), ori să-L mărturisim pe Hristos și să fim martiri!”. Episcopul care le-a adresat acest cuvânt i-a lăsat o noapte să se gândească. Iar a doua zi – scrie Părintele Dimitrie Bejan – toți au vrut să-L mărturisească pe Hristos, cu o bucurie extraordinară. Acesta este un aspect al bucuriei: îți asumi ceva pentru Dincolo, nu numai pentru aici.

Un alt exemplu, recent: o femeie bolnavă mi-a spus un cuvânt teologic: „Toată ziua plâng, pentru că sunt bolnavă. Și m-am întrebat unde se duc lacrimile mele. Și mi-am răspuns: m-am gândit că lacrimile mele se duc în Izvorul Tămăduirii Maicii Domnului”. Dacă persoana a gândit așa, înseamnă că avea o alinare foarte mare în suferința ei. Acestea sunt bucuriile suferinței: când omul se uită la răsplata care îl așteaptă, nu la ceea ce are astăzi sau mâine, ci la răsplata care îl așteaptă în veșnicie.

(fragment)

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 202 (noiembrie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI