O lume vânzolită

Cu mai bine de zece ani în urmă, am încercat să programez la cabinet o fetiță de vreo 11-12 ani, împreună cu mama ei. Fără succes… Agenda acelei fetițe era mai aglomerată decât a mea. Pe lângă școală, avea meditații la vreo patru materii (nu pentru că nu s-ar fi descurcat, ci pentru că trebuia să exceleze), practica cu succes trei sporturi și avea o viață socială plină de evenimente, atât pe cont propriu, cât și împreună cu familia.

Cum între toate aceste activități își petrecea timpul în trafic, în mașina care o ducea dintr-un loc în altul, prin București și în afara Bucureștiului, programul ei era atât de încărcat, încât nu mai încăpea nimic în el. Și, ce să vezi, nu putea renunța la nimic pentru a veni la cabinetul de psihoterapie…

Mi-a fost milă de acel copil fără copilărie. Ducea o viață atât de intens controlată, atât de lipsită de spontaneitate și de joacă, la o vârstă la care joaca și spontaneitatea sunt definitorii și reprezintă un privilegiu pe care nu îl va mai avea niciodată în viața de adult. Sunt momente ca acesta în care mi-aș dori să știu ce face acum, cum este, ce fel de adult a devenit, dacă este sănătoasă și fericită, dacă își trăiește propriile visuri și își urmărește propriile obiective sau dacă, fără să își dea seama, continuă să le trăiască pe cele stabilite cândva de părinții ei. (I.P.-S.)

Duhul acestei lumi, în care cei mai mulți dintre noi ne sacrificăm sănătatea, familia și viața pentru a câștiga suficient cât să trăim decent – nu pentru a fi bogați –, ne ține captivi într-o roată de hamster în care ne consumăm aproape tot timpul și toată energia. Până și vacanțele și concediile noastre și-au pierdut tihna. Alergăm după cadourile perfecte, după cele mai avantajoase pachete de servicii, ne irosim săptămânile dinaintea marilor sărbători cutreierând magazinele în căutarea darurilor potrivite, făcând cumpărături, curățenie generală și pregătiri fără sfârșit. Robotim asemenea Martei, sora lui Lazăr cel înviat din morți, în loc să ne petrecem acele zile primenindu-ne sufletele prin mai multă rugăciune, post, smerită recunoștință pentru ceea ce avem, împăcare cu noi înșine și cu cei cu care ne-am certat, stând în tihnă la picioarele Domnului, asemenea Mariei, sora Martei.

Nici vacanțele copiilor noștri nu mai sunt ce au fost odinioară. Bunicii mai tineri încă lucrează, iar cei ieșiți la pensie sunt adesea prea în vârstă pentru a se mai putea ocupa cum se cuvine de nepoți. Pentru foarte multe familii, soluția cea mai la îndemână este să își trimită copiii la grădinițe și școli de vară, în tabere sau la rude mai tinere.

La rândul lor, concediile noastre, tot mai scurte, sunt marcate de stresul pregătirilor, al călătoriilor și, nu de puține ori, al neplăcerilor întâmpinate la cazare – probleme inerente turismului de masă. În teorie, plecăm în vacanță pentru a ne relaxa și pentru a ne odihni. În realitate însă, numeroase studii arată că întoarcerea din concediu și reluarea imediată a activității profesionale cresc semnificativ nivelul de stres al organismului. Acest lucru poate explica, cel puțin în parte, incidența ridicată a accidentelor vasculare cerebrale și a infarctului miocardic în rândul populației active cu vârste cuprinse între 40 și 60 de ani.

Nu mai este niciun secret faptul că muncim mai mult decât părinții și bunicii noștri pentru bani mai puțini, dacă privim lucrurile în termenii puterii de cumpărare, în timp ce plătim taxe tot mai mari. Deși locuințele noastre sunt dotate cu numeroase aparate electrocasnice performante, care ne ușurează enorm sarcinile domestice, avem totuși mai puțin timp liber decât generațiile de dinaintea noastră. Dormim mai puțin, mâncăm mai puțin sănătos și, paradoxal, în multe privințe trăim mai rău decât oameni născuți în anii războiului sau imediat după război.

Cum am ajuns aici?

Economia modernă este orientată tot mai mult către creșterea accelerată a productivității și reducerea costurilor pentru maximizarea profitului. În practică, acest lucru se traduce adesea prin mai multă muncă, mai multă presiune și mai puțin răgaz. În anumite țări și în anumite sectoare economice, condițiile de lucru au devenit atât de restrictive, încât angajații nici măcar nu își pot lua o pauză pentru a merge la toaletă. Există situații documentate în care oamenii vin la serviciu echipați cu scutece pentru adulți, astfel încât să nu fie nevoiți să părăsească postul de lucru. Nu este un detaliu grotesc menit să șocheze, ci un simptom al unei lumi în care eficiența a ajuns, uneori, să valoreze mai mult decât demnitatea umană.

Ne place să credem că progresul tehnologic ne-a eliberat de povara muncii. În realitate, de multe ori el a ridicat standardele de performanță și a accelerat ritmul în care suntem obligați să trăim. Ceea ce câștigăm în viteză pierdem adesea în liniște, în odihnă și în timpul petrecut alături de cei dragi.

Multitasking-ul care ni se cere astăzi generează o stare reală de epuizare, pe care o resimțim din plin, chiar dacă nu întotdeauna îi înțelegem cauzele. Ne simțim de parcă am sta permanent cu degetele în priză, cu mintea încordată, atentă și concentrată asupra a zeci de sarcini simultan. Peste toate acestea se adaugă grijile personale, responsabilitățile familiale și numeroasele probleme pe care fiecare dintre noi le poartă în suflet.

Mulți oameni lucrează astăzi la ore la care, nu cu mult timp în urmă, ar fi dormit de mult. Tehnologia modernă este indispensabilă în aproape tot ceea ce facem, dar ea poate deveni și o adevărată povară. Ne împiedică să mai distingem limpede între timpul de lucru și timpul destinat familiei, odihnei sau propriei persoane.

Suntem seduși de promisiunea unui program flexibil, fără să observăm întotdeauna costurile ascunse ale acestei flexibilități. Lipsa unui program de lucru clar delimitat, cu început și sfârșit bine definite, poate deveni ea însăși o sursă de stres. Adaptarea continuă de la o zi la alta, disponibilitatea permanentă și sentimentul că trebuie să fim mereu pregătiți să răspundem unei solicitări consumă o cantitate considerabilă de energie psihică.

Mai mult, munca nu mai rămâne la locul de muncă. Ea ne invadează timpul liber prin telefoane, e-mailuri și mesaje care ne urmăresc pretutindeni. Este suficient să primim și să citim un singur mesaj legat de serviciu pentru ca mintea să revină instantaneu la problemele profesionale. Chiar dacă nu răspundem imediat, atenția noastră a fost deja capturată, iar spațiul interior al odihnei începe să se îngusteze.

Astfel, deși dispunem de tehnologii care ar fi trebuit să ne economisească timp și energie, mulți dintre noi trăim cu senzația că suntem permanent „în serviciu”, incapabili să ne deconectăm cu adevărat. Iar atunci când omul nu mai are răgaz să se oprească, să se odihnească și să fie pe deplin prezent acolo unde se află, oboseala încetează să mai fie o stare trecătoare și devine un mod de viață.

Omul a ieșit din ritmurile firești ale creației

Nu cu mult timp în urmă, era considerat un gest de lipsă de tact să telefonezi cuiva după ora 19 sau 20, dacă nu aveai o relație apropiată cu persoana respectivă. Era de neconceput să îți suni un coleg seara târziu și să îl întrerupi de la cină sau de la timpul petrecut cu familia. Astăzi, asemenea limite au devenit tot mai neclare. Oamenii nu se mai gândesc de două ori înainte de a suna la ore nepotrivite pentru cele mai diverse chestiuni.

Pentru mine, să fiu sunată pentru o programare sâmbătă seara, în jurul orei 21, sau duminică dimineața la ora 9 a devenit aproape o obișnuință. Evident, nu răspund. Telefonul este pe silențios sau, uneori, chiar închis. Cu toate acestea, privesc cu uimire cum unii nu se sfiesc să sune de trei sau patru ori la rând, încercând parcă să mă constrângă să răspund într-o zi liberă sau la o oră care nu poate fi considerată, în niciun fel, oră de program.

Acest comportament spune ceva important despre lumea în care trăim. Am ajuns să considerăm firesc să ne întrerupem unii pe alții în orice moment al zilei și al nopții și să pretindem, explicit sau implicit, disponibilitate permanentă. Dreptul la răgaz, la liniște și la intimitate pare să se retragă tot mai mult din viața noastră.

La toate acestea se adaugă un alt factor major de stres: îndepărtarea de natură. Chiar și în concedii sau în timpul liber rămânem înconjurați de sticlă, asfalt și beton. Ne-am obișnuit să mergem pe plajă cu căștile în urechi, să urcăm pe munte în zgomotul muzicii și să petrecem până și cele mai frumoase momente ale vacanței privind ecrane. Rareori mai ascultăm vântul, valurile, păsările sau liniștea.

Poate că nici nu înțelegem pe deplin cât de costisitoare este pentru sănătatea noastră această ruptură de lumea naturală. Omul a trăit milenii întregi în contact direct cu pământul, cu pădurile, cu apele și cu ritmurile firești ale creației. Astăzi, petrecem cea mai mare parte a vieții în spații artificiale, între ziduri, ecrane și suprafețe pavate, asemenea unor furnici care nu mai părăsesc niciodată mușuroiul.

Lipsa de planificare și incapacitatea de a ne prioritiza corect obiectivele ne fac să trăim permanent măcinați de griji, cu mintea împrăștiată în zeci de direcții. Uităm că unul dintre cele mai simple și mai eficiente moduri de a ne odihni creierul, de a-l readuce la starea sa firească de echilibru, este să nu facem nimic. Să contemplăm cerul. Să privim fără să urmărim ceva anume. Să lăsăm gândurile să vină și să plece fără a ne agăța de ele, asemenea norilor care traversează tăcuți întinderea albastră.

Conectarea permanentă la internet, mai ales prin intermediul telefonului mobil, ne răpește ore prețioase din viață. Acest furt de timp se traduce, aproape inevitabil, prin sacrificarea lucrurilor pe care le considerăm mai ușor de amânat: timpul de somn, mesele luate în liniște, conversațiile cu prietenii, cu copiii sau cu partenerul de viață, timpul petrecut jucându-ne cu câinele ori cu pisica de acasă, timpul dedicat lecturii, reflecției sau simplei odihne.

Platformele de streaming, care ne țin tot mai departe de cinematograf, de teatru, de concerte și de alte forme de petrecere a timpului liber ce presupun ieșirea din casă, un efort suplimentar și, adesea, o cheltuială mai mare, amplifică izolarea în care ne afundă deja rețelele digitale. Trăim tot mai mult în lumi virtuale, în care fiecare își expune fragmente din existența sa cotidiană, iar noi consumăm aceste imagini fără să ne îmbogățim cu adevărat viața interioară.

Până și albumele de fotografii, pe care altădată le răsfoiam din când în când pentru a retrăi momente importante, s-au transformat în fișiere digitale stocate undeva în „nori”. Avem mii de fotografii din vacanțe, aniversări, întâlniri și momente aparent importante. Și totuși, paradoxal, nu mai avem timp să le privim. Nu mai avem răgazul de a ne opri asupra lor, de a ne aminti oamenii, locurile și emoțiile pe care le surprind.

În încercarea de a păstra totul, riscăm să nu mai păstrăm nimic cu adevărat

Înregistrăm fiecare clipă, dar o trăim tot mai puțin. Adunăm imagini, însă pierdem memoria vie a experiențelor. Stocăm amintiri, dar uităm să ne întoarcem la ele și să le lăsăm să ne vorbească.

Poate că una dintre cele mai mari sărăcii ale omului contemporan nu este lipsa de informație, ci lipsa de răgaz. Nu lipsa imaginilor, ci lipsa contemplației. Nu lipsa experiențelor, ci incapacitatea de a le așeza în suflet și de a le transforma în înțelepciune.

Nu este de mirare că tulburarea de anxietate generalizată, depresia, burnout-ul, bolile cardiovasculare și chiar diverse forme de cancer apărute la vârste tot mai tinere sunt astăzi atât de răspândite. În această lume frământată de informație, de nevoia de productivitate, de succes și de atenție, nu mai avem timp să ne odihnim, să reflectăm, să ne reconectăm la natură și la noi înșine.

Trăim într-un ritm care pare să excludă orice răgaz. Alergăm permanent după ceva: după rezultate, după bani, după validare, după experiențe. Și, în această goană continuă, riscăm să pierdem tocmai viața pe care încercăm să o îmbunătățim.

Vorba aceea: trăim ca și cum nu am muri niciodată și murim ca și cum nici nu am fi trăit.

Ce este de făcut?

1. Să prioritizăm ceea ce este cu adevărat important pentru noi.

Nu ceea ce ni se spune că ar trebui să fie important, ci ceea ce prețuim cu adevărat. Pentru unii, acestea sunt sănătatea, familia și timpul petrecut cu cei dragi. Pentru alții, hobbyurile, activitatea fizică, contactul cu natura sau dezvoltarea profesională. Important este să știm ce contează cu adevărat și să ne organizăm viața în jurul acestor valori.

2. Să armonizăm prioritățile în interiorul familiei.

Într-o familie, obiectivele individuale trebuie puse în dialog și integrate într-un proiect comun. În caz contrar, fiecare merge într-o altă direcție, iar cuplul sau familia se fragmentează treptat. Un lucru este cert: nu le putem face pe toate în același timp.

3. Să ne planificăm cu grijă timpul și să reducem activitățile cronofage legate de ecrane.

Pe lângă faptul că ne consumă ore prețioase, acestea ne izolează de ceilalți și ne îndepărtează de obiectivele cu adevărat importante. Timpul petrecut în fața ecranelor are tendința de a se dilata și de a ocupa spații pe care le-am putea dedica odihnei, relațiilor sau activităților care ne hrănesc sufletește.

4. Să ne acordăm în mod regulat timp pentru reflecție și viață interioară.

Avem nevoie de momente în care să ne înțelegem mai bine pe noi înșine, să ne evaluăm alegerile și să ne corectăm direcția atunci când este nevoie. Avem nevoie de timp pentru suflet, pentru rugăciune, pentru viața spirituală și pentru relația cu Dumnezeu. Nu întâmplător Evanghelia ne amintește: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă”.

Să ne acordăm în mod regulat timp în care să nu facem nimic, pentru a permite creierului nostru, ca organ, să revină la „setările din fabrică” și, astfel, să se odihnească. Toate aceste activități sunt adevărate măsuri de wellbeing.

5. Să petrecem cât mai mult timp în natură.

Chiar și o plimbare scurtă poate avea efecte benefice asupra sănătății fizice și psihice. Natura vindecă în toate anotimpurile sale. Nu este nevoie de peisaje spectaculoase sau de excursii costisitoare. Uneori, o jumătate de oră petrecută la marginea unui lan de grâu, ascultând foșnetul spicelor și zumzetul insectelor, poate face mai mult pentru sufletul nostru decât multe ore petrecute în fața unui ecran.

6. Să alegem zilnic un interval generos de timp în care să fim complet deconectați.

Să închidem telefonul mobil, tableta, laptopul și televizorul. Să redescoperim bucuria de a fi prezenți acolo unde suntem, fără întreruperi și fără notificări.

7. Să citim, să ascultăm muzică și să petrecem timp cu cei dragi.

Să cultivăm întâlnirile reale, conversațiile față către față și activitățile care creează amintiri. Poate că merită să stabilim măcar o seară pe săptămână în care să jucăm jocuri de societate cu familia sau cu prietenii, să stăm de vorbă și să ne bucurăm unii de alții fără intermedierea vreunui ecran.

Viața trece mult prea repede, dragilor. Timpul ni se scurge printre degete cu o repeziciune care uneori ne înspăimântă. Iar ceea ce a fost pierdut rămâne pierdut. Timpul nu este o resursă regenerabilă. Dacă noi, ca părinți și adulți, le oferim copiilor un model de viață echilibrată și îi învățăm să își planifice timpul, să își stabilească prioritățile și să trăiască în acord cu propriile valori, în armonie cu ei înșiși, cu ceilalți și cu lumea din jur, le oferim unul dintre cele mai prețioase daruri. Copiii vin pe lume cu o înțelepciune firească. Ei știu să se bucure, să se oprească, să se joace, să contemple. Dar adesea noi suntem cei care le alterăm acest program sănătos prin propriul nostru exemplu.

Ne dorim tot ceea ce este mai bun pentru ei. Și totuși, uneori, fără să ne dăm seama, îi conducem exact spre ceea ce le face rău. Îi învățăm să alerge înainte de a-i învăța să se oprească. Îi învățăm să performeze înainte de a-i învăța să trăiască. Îi învățăm să reușească înainte de a-i învăța să fie fericiți.

Poate că vă amintiți povestea Crăiasa Zăpezii. Micul Karl primește în ochi un ciob din oglinda Marelui Vrăjitor, iar din acel moment tot ceea ce era frumos începe să i se pară urât. Nu-i mai plac trandafirii, nu-i mai place prietena lui de joacă, nu-i mai place casa sa, nici orașul său, nici propria familie. Fuge de tot ceea ce iubise cândva, atras de strălucirea rece a palatului Crăiesei Zăpezii. Acolo trăiește izolat de lume, cu inima înghețată și cu mintea prinsă într-un joc fără sfârșit, încercând să rezolve un puzzle din cuburi de gheață. În tot acest timp, Gerda îl caută neobosită, străbătând lumea pentru a-l găsi și a-l salva.

Povestea lui Andersen vorbește, poate, mai mult despre noi decât ne place să credem. Și noi putem ajunge să privim lumea printr-un ciob care deformează totul. Putem pierde gustul pentru lucrurile simple și frumoase, pentru familie, prietenie, natură, credință și iubire. Putem ajunge să alergăm după himere, convinși că acolo se află fericirea, în timp ce inimile noastre se răcesc încet. În cele din urmă, Karl este salvat nu prin putere, nici prin inteligență, ci prin lacrimile și dragostea Gerdei. Iubirea este cea care topește gheața și scoate din el ciobul care îi schimonosise privirea.

Metafora acestui basm, scris acum mai bine de o sută de ani, este ușor de descifrat și incredibil de actuală. Ne scriem singuri povestea de viață, dragilor, dar trebuie să fim atenți să nu ne-o scriem după scenariile altora. În plus, avem datoria de a ne învăța copiii să își scrie singuri propria poveste de viață, nu să le-o scriem noi.

Psiholog Dr. Irina Petrea-Sullivan

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 211 (august 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI