Răbdarea nu înseamnă capitulare

Este o adevărată artă să te miști cu grație între răbdare și prezența de spirit a celui care adulmecă suflarea Duhului. Între răbdare și mergerea cu intenție pe propria-ți cale, împlinind chemarea sădită în tine de Dumnezeu. Între răbdare și trezvia de a așeza limite „programelor de viață” cu care ne sufocă lumea, oricine ar fi ea, și care vin uneori în contradicție cu menirea noastră.

Inspirat și încercat în multe, Părintele Arsenie Papacioc spune undeva că „între timp și veșnicie nu e decât un pas, dar teribil – formarea noastră”. Și în acest pas de-o viață cât o clipă avem marele prilej și șansa unică „de a intra în construcția propriei vieți” – sau de a rămâne o „scândură care putrezește” răzleață pe aiurea.

Carevasăzică, câtă răbdare și cât avânt cuceritor să punem în mișcarea acestui „pas”? O răbdare avântată, plină de discernământ, parcă-l aud răspunzând pe Părintele, în stilul lui paradoxal și poetic. Numai că această grație se dobândește teribil de greu, după câte ratări, căderi și înfrângeri! Și rareori fără ajutorul unei călăuziri încercate. E ca și cum ai merge pe o sârmă întinsă între doi zgârie-nori. Un pas greșit și răbdarea devine resemnare. Încă unul, și avântul se preface în nesăbuință.

Răbdarea nu înseamnă să te lași învins

Trăim în epoca nerăbdării. Nu mai avem răgaz să citim o carte până la capăt, să ascultăm un om care gândește altfel decât noi sau să construim, zi după zi, ani la rândul, o relație care merită sacrificii și mult lucru cu tine însuți. Nu mai răbdăm să zidim ceva cu adevărat valoros care să dăinuiască. Dimpotrivă, ne enervează un răspuns care întârzie câteva minute, o pagină care se încarcă prea greu, un rezultat care nu apare imediat. Și totuși, paradoxal, putem avea o răbdare aproape nesfârșită cu lucrurile care ne fac rău.

Suportăm ani întregi situații care ne vatămă, compromisuri care ne macină conștiința și ne îndepărtează de Dumnezeu, nedreptăți pe care le-am putea îndrepta. Ne obișnuim cu minciuna, cu mediocritatea, cu abuzul. Și, uneori, pentru a da acestei resemnări o aură de noblețe, o numim răbdare. Ce stranie răsturnare de valori! Suntem nerăbdători cu binele, care are nevoie de timp pentru a rodi, și uimitor de răbdători cu răul, care crește nestingherit sub ochii noștri.

În tradiția creștină, răbdarea este una dintre marile virtuți ale vieții duhovnicești. Mântuitorul ne spune că „cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” ^{Matei 24:13}. Dar ce anume suntem chemați să răbdăm? Și, mai ales, în numele cui?

Adevărata răbdare nu este simpla capacitate de a suporta cu dinții încleștați tot ce ni se întâmplă. Nu este docilitate, nici resemnare, nici pasivitate, nici o formă mai respectabilă de neputință. Este statornicia omului care știe încotro merge și nu se lasă abătut de la bine nici de împrejurări, nici de propriile-i patimi.

Răbdarea nu înseamnă să accepți la nesfârșit ceea ce te distruge, ci să nu renunți la ceea ce te poate împlini. Iar între aceste două atitudini se află o întreagă înțelepciune de viață. Un pas „teribil”.

Să privim la Hristos! Mântuitorul rabdă batjocura, trădarea și moartea pe Cruce. Dar Același Hristos îi alungă pe negustori din Templu, îi mustră pe farisei și, atunci când este lovit peste obraz, întreabă: „Dacă am vorbit rău, dovedește că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați?” ^{Ioan 18:23}. Hristos nu răspunde răului cu rău, dar nici nu îl legitimează prin tăcere. Nu caută răzbunarea, însă nu renunță la adevăr. Nu confundă smerenia cu anularea demnității.

La fel, Sfântul Apostol Pavel, care ne îndeamnă la îndelungă-răbdare, își invocă drepturile de cetățean roman atunci când este supus unor nedreptăți. Nu consideră că apărarea dreptății ar fi incompatibilă cu viața în Hristos. Există, așadar, o răbdare care ne face mai liberi și una, falsă, care ne transformă în prizonierii propriilor temeri.

Sfântul Marcu Ascetul formulează o distincție surprinzător de actuală: atunci când răul săvârșit de cineva îi vatămă pe mulți, nu trebuie să urmărim doar propria noastră îndelungă-răbdare, ci binele celor vătămați. Cu alte cuvinte, nu putem transforma „nevoința” personală într-o scuză pentru a-i abandona pe ceilalți în fața răului.

Uneori, tocmai dragostea ne cere să spunem „nu”. Să punem limite, să apărăm pe cineva, să rostim adevărul chiar și atunci când deranjează. Poate mai ales atunci! Iertarea nu înseamnă să încurajezi răul, după cum blândețea nu presupune să renunți la fermitate.

Și, poate cel mai important, răbdarea creștină începe cu lupta împotriva propriilor patimi. Nu cu încercarea de a controla lumea, ci cu dobândirea acelei libertăți lăuntrice care ne îngăduie să acționăm fără să fim conduși de frică, mânie sau resentiment.

Răbdarea de a nu abandona binele

Fără doar și poate, există încercări pe care nu le putem înlătura printr-o decizie inteligentă sau printr-un efort suplimentar. Boala, pierderea cuiva drag, neputințele trupului, unele nedreptăți pe care nu le putem îndrepta. În asemenea împrejurări, răbdarea devine una dintre cele mai profunde lucrări ale credinței: să nu ne pierdem nădejdea, să nu lăsăm durerea să se transforme în amărăciune și să rămânem în legătură cu Dumnezeu chiar și atunci când nu mai înțelegem nimic din ceea ce ni se întâmplă.

Dar a primi cu credință ceea ce nu putem schimba este cu totul altceva decât a refuza să schimbăm ceea ce depinde de noi. Părinții pustiei, care au lucrat o viață la virtutea răbdării, nu erau niște resemnați. Viețile lor mărturisesc o extraordinară forță lăuntrică, o voință neclintită și o tenacitate pe care omul contemporan, obișnuit cu satisfacții imediate, cu greu și-o poate imagina.

Ei nu așteptau pasiv să devină sfinți. Se luptau zi de zi cu egoismul, cu mânia, cu slava deșartă, cu descurajarea. Răbdarea lor era o lucrare neîncetată, nu o suspendare a voinței, ci o supunere asumată față de voia lui Dumnezeu. Nu suferința în sine ne schimbă, ci ceea ce alegem să facem cu ea.

Dar să coborâm din cărți în viața de fiecare zi!

Ești într-un context în care ai ajuns să fii manipulat, mințit, umilit în numele unor mize străine de rostul pe care Dumnezeu l-a pus în tine. Îți spui că trebuie să ai răbdare, că lucrurile se vor schimba. Poate că da. Dar dacă, după ani în șir, singurul lucru care s-a schimbat este capacitatea ta de a suporta tot mai mult rău?

Sau lucrezi într-un mediu în care abuzul a devenit regulă. Te plângi, suferi, dar nu încerci să-ți aperi drepturile, să cauți o alternativă sau măcar să construiești o strategie de ieșire. Numești răbdare această inerție, această complacere, deși, poate, adevărata răbdare ar însemna să începi astăzi un drum dificil, al cărui rezultat îl vei vedea abia peste câțiva ani.

Aceeași confuzie se poate instala și în viața cetății. Ne indignăm în fața nedreptății, a corupției sau a abuzurilor de putere, apoi ne întoarcem la ale noastre, convinși că oricum nu se poate schimba nimic. Dar binele comun nu se construiește doar din indignare și nici din așteptarea sine die a unor salvatori providențiali. Are nevoie de oameni dispuși să se informeze, să-și asume responsabilități, să apere dreptatea și să construiască pas cu pas ceea ce nu poate fi schimbat peste noapte – cu stăruință, fiecare în parte, în dreptul lui.

O societate are nevoie nu doar de oameni capabili să suporte dificultățile, ci și de oameni care nu renunță la responsabilitatea lor față de ceilalți. Și poate că tocmai aici se vede cel mai limpede diferența dintre resemnare și răbdare: prima ne convinge că nu merită să încercăm; cea de-a doua ne dă puterea să continuăm chiar și atunci când rezultatele întârzie.

Poate că întrebarea esențială nu este cât de mult putem suporta, ci ce se întâmplă cu noi în timp ce răbdăm. Devenim mai liberi, mai curajoși, mai aproape de Dumnezeu? Sau doar ne obișnuim să trăim cu frica, cu nedreptatea și cu sentimentul neputinței? Nu orice suferință este o cruce pe care Dumnezeu ne cere să o purtăm în forma în care ne-a fost impusă. Și nu orice renunțare la luptă este un gest de smerenie.

Răbdarea adevărată nu este capacitatea de a suporta orice, ci tenacitatea de a nu abandona binele care ne conduce către veșnicia cea bună. Pentru că nu orice om care îndură este răbdător. Dar orice om care rămâne statornic pe Calea lui Hristos, fără să se lase biruit de rău, a început să înțeleagă ce înseamnă răbdarea.

Tatiana Petrache

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 214 (noiembrie 2026)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI