Cuvântul duhovnicului

„Să-I cerem lui Dumnezeu imposibilul!”

de

PS Atanasie de Bogdania

A vedea binele și frumosul în ziua de azi a devenit un adevărat mers pe sârmă pentru creștini. Iar pentru părinții care și-au crescut copiii în Biserică, un adevărat mers pe valuri. Totul ne stă împotrivă, tehnologia înghite sufletele tinerilor, consumerismul ne-a devenit o a doua natură, iar secularismul ne este deja religie. Nu ne mai miră întrebarea lui Hristos: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credință pe pământ?” Luca 18:8, pentru că adulmecăm răspunsul. Și totuși, în această atmosferă sumbră, cuvântul Preasfințitului Atanasie se ridică luminos, echilibrat, însuflat, dătător de nădejde și, mai ales, dătător de soluții clare, concrete, fără umbre sau vinovății.

A face biserică din cărămizile iadului lumii acesteia, transformând-o instant în Rai, se pare că ne stă în putere. Iar unde se termină puterea noastră, începe puterea lui Dumnezeu. Să nu-I cerem mai puțin decât imposibilul! (A.S.)

– Preasfinţia Voastră, care consideraţi că sunt provocările tinerilor de azi, comparativ cu cele ale tine­rilor din generaţia voastră?

– Ştiţi care este problema cea mai mare a tinerilor din ziua de azi? Că, având de toate, parcă nu mai au ce să-și dorească. Având de toate din punct de vedere material, au o lacună foarte mare sufletească și duhovnicească ‒ dar şi umană, pentru că aici nu este vorba neapărat doar de credinţă. Până la urmă, câţi oare dintre tinerii lumii acesteia au avut posibilitatea să-L cunoască pe Domnul? Şi totuşi, deși le au pe toate, văd tineri foarte nefericiţi ‒ și mai ales cei din Occident, cu care lucrăm noi şi unde ne aflăm, au foarte mari probleme. Cumva, laitmotivul generaţiei actuale este nefericirea. Având de toate, parcă nu ai nimic, în timp ce generaţia noastră era generaţia care ştia să se bucure din nimic. Noi nu aveam nimic şi eram fericiţi, eram „generaţia cu cheia la gât”; singurul lucru de care ne era frică era să n-o pierdem, ca să ne putem întoarce acasă. În rest, ne aveam unii pe alţii ‒ și, până la urmă, acesta este lucrul care-ţi aduce cea mai mare bucurie: să ai pe cineva.

Ne avem unii pe alţii, chiar dacă n-am fost crescuţi în credinţă – generaţia noastră a prins ultimele frânturi din comunism şi ne-am trezit că trebuia să învăţăm credinţa de la zero. Şi lucrul acesta ne-a adus foarte mult har şi am simţit foarte multă bucurie de la Domnul. În schimb, în ziua de astăzi avem foarte, foarte multe cărţi, dar foarte, foarte puţine per­soane care le citesc. Pe timpul când am început eu să fac primii paşi în credinţă, erau foarte puţine cărţi, iar oamenii erau însetaţi de tot ceea ce în­seamnă lucru duhovnicesc, de tot ceea ce înseamnă rugăciune, de tot ceea ce înseamnă a-L sluji pe Dom­nul, a-L căuta pe Domnul, a găsi această oază duhov­nicească într-un ocean în care erai foarte lovit din toate părţile. Și, până la urmă, greutăţile acestea s-au transformat într-un izvor de har şi de binecuvântare.

Tinerii de astăzi, având de toate, mai ales din punct de vedere material, nu reuşesc să-şi împlinească nişte idealuri care sunt duhovniceşti, care sunt spirituale, şi au un gol, din cauză că tot ceea ce înseamnă lucruri exterioare, de care ei nu duc lipsă, îi depărtează de relaţiile umane. De aceea, ei păstrează această amprentă de nefericire, această amprentă de neîmplinire. Până la urmă, taina cea mare ştiţi care este? Când nu ai nimic, ai totul. Şi când ai totul, îţi dai seama că nu ai nimic. Deci, ca să realizezi ceva în viaţă, trebuie să porneşti de la nimic, şi atunci dai valoare la tot lucrul.

„Stând lângă oameni cu har, te umpli de har”

Mai mult decât atât, în ziua de astăzi, tinerii au migrat în mediul virtual şi acolo se întâlnesc. Dar nu se întâlnesc în mod autentic, ci punându-şi o mască, iar masca aceea, până la urmă, îi reprezintă mai degrabă în felul în care ar dori ei să fie, nu în cel real. Noi, neavând această posibilitate, ne aveam unii pe alţii – şi de aceea am spus că aceasta este valoarea cea mai mare.

Îmi aduc aminte, când ne întor­ceam de la şcoală, cea mai mare bucurie era să lăsăm ghiozdanele acasă şi să ne întâlnim unii cu alții, ceea ce tinerii nu mai fac în ziua de astăzi. Adică tinerii, în clipa în care-şi lasă ghiozdanul, primul lucru pe care-l fac este să deschidă reţelele de socializare şi să petreacă foarte mult timp într-un mediu virtual, care de multe ori este și foarte nociv. Noi petreceam foarte mult timp unii cu alţii şi, când înnopta afară, mama trebuia să ne caute și să ne aducă acasă, pentru că noi nu mai voiam să ne despărţim unii de alţii. Aveam o minge pe care o băteam până se uza atât de tare, încât nu mai era bună de nimic, şi noi tot mai jucam ceva cu ea! Acest timp de calitate ne-a adus foarte mult har, și am realizat după aceea, în Biserică fiind, că harul funcţionează după principiul vaselor comuni­cante. Atunci când petreci mult timp cu oameni de calitate, cumva te împrospătezi şi tu de har, şi dacă petreci mult timp cu oameni care au o bucurie, te împrospătezi şi tu cu bucurie. Dacă petreci mult timp cu oameni care sunt plini de viaţă, oameni care ştiu să împărtăşească din inima lor tot ce este mai bun şi mai frumos, în această frumuseţe a vieţii şi în această bucurie a harului, vrând-nevrând, te împrospătezi și tu.

Lucrul acesta mi-a folosit mult şi în viaţa de Biserică, şi în greutăţile prin care am trecut, pentru că viaţa, fără să te întrebe, îţi rezervă multe greutăţi. Şi în aceste greutăţi contează să ai persoane pe care ştii că le iubeşti şi de la care ştii că te poţi aştepta la acelaşi lucru. Asta în­seamnă o relaţie de calitate, care nu poate fi schim­bată cu una virtuală, cum sunt cele de pe internet, chiar dacă aduce oarece beneficii într-o lume atât de schimbată, cum a fost lumea aceasta mai ales în ultimii doi ani. Însă nu poate fi o replică a ceea ce înseamnă relaţie faţă către faţă: zâmbetul pe care-l vezi, bucuria de a îmbrăţişa pe cineva drag, bucuria de a petrece timp de calitate…

De fapt, şi în relaţia părinţi-tineri, dar și tineri între ei, cea mai mare criză este timpul ‒ timpul este cel care ne lipsește, timpul este cel pe care am vrea să-l avem, timpul este cel pe care-l irosim în lucruri care aduc cel mai puţin randament. Ca să obţii mult har, trebuie să ai oarece randament, şi noi nu ştim să aducem randament, noi îl irosim în tot felul de lucruri care nu aduc absolut nici un folos, şi irosit rămâne. Până la urmă, cred că taina este cum să găseşti această oportunitate care să-ţi aducă mult har, din care să te hrăneşti și tu, şi cu care să-i hrăneşti şi pe ceilalţi ‒ pentru că, având har, poţi să dai har. Stând lângă oameni cu har, te umpli de har, te umpli de bucurie, şi viaţa cu adevărat prinde sens, şi o vezi din cu totul şi cu totul altă perspectivă.

„Să ieşim din propria cochilie”

– Ne puteţi da câteva sfaturi cum să-i  ajutăm pe tineri să guste din această bucurie de a trăi alături de ceilalţi în mod real, nu în mod virtual?

– Să aibă curajul să iasă din propria cochilie, ăsta-i secretul! Pentru că oamenii, chiar şi cei mai puțin tineri – aşa am observat în Occident, în orice caz, unde am petrecut ultimii 22 de ani –, au tendinţa să fie foarte închişi, ceea ce creează adevărate probleme sociale, sufleteşti şi medicale, şi alimentează şi o stare de tensiune în familie, un conflict între generaţii. Dintotdeauna a existat un conflict între generaţii: toate generaţiile tinere spun că nu sunt înţelese de cele care păşesc pe o altă cale a vârstei, iar cei care sunt un pic mai vârstnici spun că pe timpul lor era altfel, și tinerii din ziua de azi nu mai ştiu să facă nimic. Deci lucrul acesta e universal valabil ‒ fiecare generaţie s-a considerat cea mai bună, iar pe cea care vine din spate a considerat-o mult mai slabă.

Este o taină aici, să ştiţi, că timpurile grele formează generaţii cu adevărat puternice, care aduc timpuri bune. Iar timpurile bune, cu exces de bunăstare, creează generaţii foarte slabe atât din punct de vedere sufletesc, cât şi din punct de vedere duhovnicesc. Excesul de bunăstare aduce o pagubă sufletească foarte, foarte mare, mai ales pentru tineri, din cauză că tânărul nu ştie să se protejeze de prea multă bunăstare și, când răspunsul la toate este „da”, iar tot ceea ce-ţi doreşti este la îndemână, unica stare care te poate împânzi este starea de tristeţe, de deprimare, de îngândurare, de a te rupe de societate, de a petrece mai mult timp singur, de a nu putea fi în comuniune cu cei din jurul tău, de a crede că, în esenţă, doar ceea ce eşti tu şi ce reprezinţi tu este adevărat, iar ceilalţi nu reuşesc niciodată să vadă lucrurile din perspectiva ta – şi asta ne duce la soluţie, de fapt.

Soluţia care este? Soluţia este să ieşi din propria cochilie şi să petreci mai mult timp cu ceilalţi. Petrecând timp cu ceilalţi şi încer­când să pui între paranteze ceea ce crezi tu, propriile tale opinii, păreri, viziuni, şi încercând să te hrăneşti din ce au şi ceilalţi să spună, îţi dai seama că poţi să te reechilibrezi. Şi roţile la maşină, dacă mergi prea mult cu ele, la un moment dat trebuie să le duci la un mecanic, ca să le reechi­libreze. Orice lucru are nevoie de o mică ajustare, de o repunere pe axa cea bună – iar aici mă refer la axa duhovnicească. De aceea, Părinţii Bisericii considerau că una dintre cele mai mari virtuţi, pe lângă discernământ, este cu­noaşterea de sine. Discernământul este cea mai mare virtute, dar cunoaşterea de sine este mai mare decât cunoaşterea intelectuală, cunoaşterea acade­mică şi cu­noaşterea a tot ce credem noi. Căci omul care s-a cunoscut cu adevărat pe sine poate să-L cunoască şi pe Dumnezeu. Dar dacă nu reuşeşti să te cunoşti pe tine însuţi, niciodată nu vei reuşi să înţelegi lucrurile din exterior şi să le vezi în profunzime, într-un autentic al lor.

Şi cum faci să te cunoşti pe tine însuţi? Petrecând mai mult timp cu ceilalţi – mai ales în cazul tinerilor. Bineînţeles că lucrul acesta poate fi foarte uşor inter­pre­tabil, pentru că, dacă petreci mult timp cu persoane care te influenţează negativ, pleci cu ideile tale şi te întorci cu ideile lor, şi n-ai câştigat mare lucru. Dar spun cercetătorii moderni că omul este o medie aritmetică a tot ceea ce citeşte, a tot ceea ce trăieşte, a prietenilor ‒ a cinci dintre cei mai apropiaţi prieteni cu care se întâlneşte şi petrece timp ‒, a ceea ce priveşte la televizor… De aceea, până la urmă, noi suntem ceea ce trăim. Asta o spun nu doar medicii, o spun şi Părinţii Bisericii. Şi ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că, dacă te hrăneşti cu lucruri de calitate, devii şi te formezi, spiritual şi du­hovniceşte, o persoană de calitate. Şi dacă te hrăneşti cu lucruri nocive, la un moment dat, chiar dacă in­tenţiile interioare sunt foarte bune, tot ce este nociv îşi pune amprenta asupra ta şi reuşeşte să te doboare. Nu poţi să te mai opui. Dar dacă stai pe lângă cinci persoane care sunt cu adevărat înduhovnicite, la un moment dat, fără să-ți dai seama, te înduhovniceşti şi tu.

„Aceasta este taina comuniunii”

Aceasta este taina obştilor călugăreşti, aceasta este taina comuniunii, pentru că, stând unii cu alţii şi stând în ru­găciune, petrecând mult timp în slujbe şi petrecând timp de calitate împreună, reuşeşti să-ți armonizezi viaţa în aşa fel, încât să devină una cu adevărat duhovni­ceas­că. Iată, Bernoulli, un savant elvețian, a descoperit legea vaselor comunicante, lege care se aplică foarte bine și în viaţa duhovnicească – harul este cel care „se aliniază” într-o comunitate bi­necuvântată! De aceea, când te simţi sleit de puterile sufleteşti şi duhovniceşti, primul lucru pe care tre­buie să-l faci este să te apropii cât mai mult de un om duhovnicesc, să faci ca acel frate din Pateric, care s-a dus la Bătrân şi toţi îi puneau întrebări, şi-i zice Bătrânul: „Dar tu nu pui nici o întrebare?”, şi răspunde fratele: „Dar mie destul îmi este să te văd, Avva!”. Adică şi timpul petrecut lângă cineva care cu adevărat poate să-ţi dea har te încarcă foarte mult duhovniceşte.

Aici, în Italia, facem foarte multe pelerinaje cu tinerii, şi am văzut nişte rezultate extraordinare! Tineri care par posomorâţi, trişti, îngânduraţi, supăraţi pe viaţă, merg în pelerinaj și, încă din autocar, după câteva sute de kilometri, se leagă nişte relaţii de prietenie extraordinare şi se întorc înapoi cu o faţă lumi­noasă, cântând şi bucurându-se. La un moment dat, i-am dus în Calabria, în sudul Italiei, la 700 de kilometri de Roma, unde până aproape de secolul XV au mai dăinuit comunităţi orto­doxe. Ei, şi i-am dus acolo pe tineri, să viziteze peşteri unde au stat sfinţii sihaştri, mănăstiri, dar și locuri care nu au neapărat legătură cu biserica: lacuri, cascade; am făcut și drumeţii, dar am îmbinat un pic rugăciunea cu drumeţiile, un picnic cu statul la slujbă. Și, când s-au întors, dacă au plecat aşa, cum îs tinerii în ziua de astăzi, privind mai mult în jos decât în sus, când s-au întors au făcut o mică grevă, că nu mai voiau să iasă din autocar și să plece pe la casele lor. Pur şi simplu, nu mai voiau să se despartă! Au stat aşa vreo jumătate de oră, până când, cu lacrimi în ochi, au fost nevoiți să plece.

Vedeţi, asta schimbă viaţa tinerilor ‒ şi asta schimbă viaţa omului, în general ‒ de aceea este atât de benefic pentru sănătatea sufletească şi sănătatea duhovnicească să putem să ne hrănim din ceea ce ne-au lăsat Sfinţii. Pentru că Sfinţii au fost mari purtători de har, iar cei care au ştiut să adune mult har, din surplusul lor ne-au lăsat şi nouă har, până în ziua de astăzi.

„Avem puterea de a forma o ge­ne­raţie”

– Cum să ne pregătim copiii, pe care i-am crescut şase-şapte ani într-un mediu ortodox foarte ocrotitor, să intre în atmosfera şcolilor, care propovăduiesc anumite idei smintitoare?

– Până la urmă, soluţia nu cred că este să-i as­cun­dem, nici să le ascundem adevărul ‒ pentru că tinerii oricum află asemenea lucruri, şi mai bine să le afle dintr-o per­spec­tivă sănătoasă şi să poată să discute cu părinţii şi să fie pregătiţi să înfrunte realitatea aşa cum este. Fuga de problemă nu rezolvă problema în sine, ci mai degrabă trebuie înfruntată. Important e să fim cât mai mulţi care încercăm să aducem soluţii, să fim cât mai mulţi care gândim într-o perspectivă sănă­toasă, să fim cât mai mulţi care încercăm să dăm un răspuns duhovnicesc. Dacă toţi închidem uşa faţă de lume şi ne retragem, atunci bineînţeles că în societate va rămâne doar vocea smintitoare despre care vorbeaţi înainte, şi atunci nu va mai fi nimeni care să dea şi o altă perspectivă. Şi e foarte important să fie cineva care să aducă un alt glas.

O să vă spun o povestioară interesantă din copilăria mea, în legătură cu discuţiile acestea mai sensibile cu părinţii. La un moment dat, eram şi eu foarte curios cum se nasc copiii. Mi-era ruşine să o întreb pe mama, şi atunci l-am întrebat pe tata. Şi zic: „Tată, dar… până la urmă, cum se nasc copiii?”. Tata era foarte autentic în felul lui, şi zice: „Să ştii că din dragoste. Oamenilor care se iubesc, Dumnezeu le dăruieşte copii”. Foarte profund răspunsul. Şi eu l-am întrebat: „Bine, dar cum adică din dragoste?”. Zice: „Uite, eu o iubesc pe mama, iar Dumnezeu ni te-a dăruit nouă pe tine. Şi este un lucru minunat, pentru care Îi mulţumim lui Dumnezeu”. La care eu m-am gândit: „Măi, dar eu am atâţia prieteni şi iubesc atâta lume… Acuma o să mă trezesc mâine dimineaţă cu copilul?”. Și m-am gândit aşa, în felul meu: „Trebuie să fiu foarte atent pe cine iubesc, că cine ştie câţi copii o să-mi trimită Dumnezeu!”.

Ce vreau să zic? Contează foarte mult, până la urmă, să nu ne ascundem de copii. Să încercăm să discutăm cu ei şi să le prezentăm perspectiva sănătoasă, pentru că ei au o putere pe care noi, cei care ne despărţim de-o vârstă şi trecem în alta, nu o mai avem. Puterea noastră ştiţi în ce stă? În a forma o generaţie. Dar nu mai stă în a schimba lumea ‒ vedeți că nici pro­pria noastră generaţie noi nu mai reuşim s-o schimbăm. În schimb, avem puterea să formăm o altă ge­ne­raţie, care va aduce schimbări. Şi aici este respon­sa­bilitatea cea mare: să ştim să formăm generaţia aceasta într-un mod autentic şi într-o gândire sănătoasă, într-o gândire creştin-ortodoxă şi aducătoare de soluţii, una care nu se descurajează la prima piedică pe care o întâlnește.

Mă tem că, de multe ori, privirea asupra atâtor probleme care sunt în ziua de astăzi ne face să cădem în ispita de a acoperi totul cu o nuanţă prea apocaliptică, a ne descuraja şi a prefera soluţia retragerii. Or, nu cred că aceasta este soluţia; cred că soluţia este să rămân până la capăt acolo unde a binecuvântat Domnul să fiu. Şi dacă Domnul a binecuvântat să fiu în locul pe care alţii îl numesc „iad”, atunci rămân în iad, dar fac ca în acea povestioară – ştiţi că a ajuns un monah în iad. Dracii râdeau de el. Şi el, sărmanul, a zis: „Păi, dacă tot am ajuns în iad, măcar să mă apuc să construiesc o bisericuţă!”. Şi zic dracii: „Cum să construieşti o bisericuţă? Aici e iadul, nu se poate!”. Şi zice el: „Păi, nu, dar eu, dacă tot n-am făcut prea multe fapte bune în viaţă, măcar să mă apuc să fac o bisericuţă aici, în iad”. Şi a început să ardă cărămizi, că avea mult foc acolo, în iad, şi a început să construiască o bisericuţă. Și, când au văzut dracii că nu se lasă, nu l-au mai suportat şi l-au dat afară din iad. I-au zis: „Du-te în Rai, cu biserica ta cu tot, că aici nu avem nevoie de tine!”.

Adică soluţia nu este să fugi de iad, soluţia este să construieşti biserică în iadul lumii acesteia, în toate situaţiile care îţi aduc o descurajare foarte mare. Soluţia este să construieşti frumosul. „Frumosul”, spunea Dostoievski, „este cel care va mântuilumea”. Filocalia chiar asta înseamnă: „dragoste față de frumos” ‒ dar nu faţă de orice frumos, ci de frumosul pe care Dumnezeu l-a adus în lume. Lumea pe care a făcut-o Domnul este una frumoasă, şi aşa ar trebui să o vedem și noi.

„Putem schimba lumea începând cu noi înșine”

– În aceste condiţii, ce reco­mandaţi părinţilor: să facă homeschooling cu copiii, să-i du­că la şcoli creştine sau la alte şcoli unde au posibilitatea, chiar dacă nu sunt creştine?

– Toate soluţiile în sine reprezintă o ieşire din situaţie. Nu cred că există un răspuns universal valabil, dar aş putea da câteva principii. Dacă facem cu toţii homeschooling, niciodată nu vom reuşi să schimbăm societatea. Și dacă toţi copiii ar face home­schooling, la un moment dat, când trebuie să revină în societate, după ani şi ani petrecuţi acasă, vor avea o foarte mare dificultate în integrare. Pe de altă parte, dacă lăsăm tot ceea ce înseamnă educaţie doar pe seama statului şi nu ne mai implicăm deloc, riscăm să pierdem o întreagă generaţie de tineri. Până la urmă, soluţia este de a găsi un echilibru. Trebuie, cred eu, să ne implicăm şi ca Biserică, şi ca părinţi, şi ca familie, şi ca societate, şi ca cetăţeni, în tot ceea ce înseamnă viitorul tinerilor noştri. Trebuie să ne spunem cuvântul şi în învăţământul de stat, trebuie să ne luptăm pentru ora de Religie, trebuie să ne luptăm prin toate elementele care ne sunt puse la dispoziţie și să facem absolut tot ce ne stă în putere, ca să schimbăm în favoarea noastră sistemul de învăţământ, încât el să corespundă cu viziunea noastră, care este o viziune creştină, până la urmă, şi o viziune sănătoasă.

Avem posibilitatea să facem lucrul acesta şi avem la îndemână foarte multe elemente democratice. Putem să votăm, putem să ne exprimăm, putem, fiecare pe părticica lui, fiecare în meseria pe care o face, să aducem ceva bun, în aşa fel încât să schimbăm societatea. Ştiţi cum spunea Sfântul Sofronie de la Essex: „Voiam să schimb o lume întreagă, şi mi-am dat seama că ar trebui să schimb un singur om ‒ pe mine însumi”. Parafrazându-l, fiecare ar putea să facă o schimbare în lume începând cu sine însuși.

Bineînţeles că sunt și copii sensibili, pentru care este mult mai bine să facă homeschooling. Sunt și copii care sunt foarte sociabili, şi copii care au un potenţial extraordinar şi cred că ar trebui trimişi la şcolile corespunzătoare, ca să poată schimba, creşte şi, în acelaşi timp, lăsa o amprentă pozitivă în acele şcoli. Fiecare caz e unic şi fiecare persoană e unică în faţa lui Dumnezeu şi fiecare suflet îşi are propria valoare în faţa lui Dumnezeu. Dar, în esenţă, soluţia, aşa cum o văd eu, nu este să ne retragem din societate, ci să schimbăm societatea în care ne aflăm. Să nu fugim de probleme, ci să le transformăm în oportunităţi care să schimbe lumea în bine, adică să rămânem la acea biserică pe care încercăm s-o construim de fiecare dată şi în sufletele, şi în inimile noastre, dar şi în societate – şi la propriu, şi la figurat. Şi, acolo unde sunt toate aceste mari, mari dificultăţi, să dăm un răspuns. Pentru că Domnul nu degeaba ne-a lăsat pe fiecare dintre noi într-un anumit timp, într-un anumit loc ‒ şi taina aceasta este taină mare, că puteam să ne naştem în cu totul alt secol, în alte circumstanţe, în altă ţară, până la urmă şi în altă credinţă. Şi, dacă ne-am născut aici, în aceste timpuri, înseamnă că putem să dăm un răspuns pe măsură.

„Imposibilul este calea”

A ascuns Domnul o taină în inima fiecăruia dintre noi şi trebuie să o facem lucrătoare. De aceea aici, câţi suntem în diaspora şi cât a îngăduit Domnul să fim în ea, încercăm să nu ne lăsăm descurajaţi, nici pe departe! Ci încercăm să fim până la capăt unde ne-a lăsat Domnul, să facem misiune şi să fim alături de tinerii aceştia, să fim alături de cei care sunt în dificultăţi, alături şi de cei care sunt în spitale, şi de cei care sunt în închisoare… Aici, în Italia, de exemplu, sunt şi închisori de adolescenţi, în care sunt închiși foarte mulţi adolescenţi români. Dacă eşti preot, când intri prima dată într-o închisoare de minori, eşti înjurat, scuipat, şi trebuie să ai o putere duhovnicească foarte mare ca să poţi măcar să deschizi un dialog cu ei. Nu să-i schimbi, doar să deschizi un dialog.

Şi facem lucrul acesta, de la înjurătură să-l treci pe om prin iadul vieţii lui şi să-l scoţi din iadul acesta şi să poţi apoi să stai de vorbă cu el. Adică să restaurezi chipul lui Hristos din el. Omul e făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu ‒ asemănarea o are, dar cum să-i redai chipul acesta care a fost şters de dureri, de familia pe care nu şi-a ales-o şi în care, de multe ori, a văzut doar violenţă, doar înjurături, doar bătăi, doar lucruri urâte, care l‑au marcat foarte mult? Și, până la urmă, toate acestea i-au deschis nu uşa Raiului, ci uşa închisorii, unde întâlneşte alte zeci şi sute de persoane care sunt în aceeaşi situaţie şi de la care nu are nimic bun de învăţat. Are de învăţat doar lucruri rele. Ei, şi până şi acolo mergem, că ne ducem la închisorile de adolescenţi. Mergem şi la închisorile clasice, unde poate e mai simplu, dar închisoarea de minori să ştiţi că e cel mai greu loc din misiune, e aproape imposibil… Adică iadul chiar există şi aici, în lumea aceasta, să ştiţi, nu trebuie să-l aşteptăm pe cel de dincolo, că-l avem deja pe acesta ‒ numai trebuie să-l schimbăm.

– Și, dacă tot l-ați pomenit pe Sfântul Sofronie, noi cum am putea să schimbăm lumea aceasta schimbându-ne în primul rând pe noi?

– Având curajul să pornim pe cale şi să-L cunoaş­tem pe Domnul. Că Domnul, după aceea, are o mie de posibilităţi să ne ducă acolo unde doreşte. Noi trebuie să avem doar acest curaj de a spune „da” Domnului, şi El le va rândui pe toate.

Nenumărate sunt căile Domnului, şi atât de adânci… Toate le vede prin prismă dumneze­iască; noi le vedem prin prismă omenească, care e foarte limitată. De multe ori, şi Domnului, în rugăciune, Îi cerem nişte lucruri atât de mici, uitând că ar trebui să-I cerem imposibilul. Că Domnul este Cel care ştie să facă imposibilul. Cu posibilul ne mai descurcăm şi noi, pe când acel imposibil niciodată nu avem curajul să-l cerem de la Dumnezeu, ceea ce arată slaba noastră credinţă, până la urmă. Dar El atât de mult S-ar bucura să-L punem la încercare și să-I cerem imposibilul! Ştiţi că Gheorghe Florovski, mare teolog al secolului XX, spunea: „Nu calea este imposibilă, ci imposibilul este calea”. Acesta este lucrul care ar trebui pe noi, toți, să ne ghideze în viață. Să îndrăznim să pășim spre imposibil.

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu


Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 165 (octombrie 2022)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *