Mărturii

Când m-am întors Acasă

de

Am mers mult timp prin lume.  

Şi-n tot acest timp, şi lumea a mers prin mine. Şi într-o zi m-am rătăcit şi eu prin ea, şi s-a rătăcit şi ea prin mine. Am căzut de acord să nu ne mai încurcăm unul pe altul, să o eliberez pe ea din mine, şi lumea să mă elibereze din ea. Ca orice rătăcit, am simţit nevoia să mă întorc acasă. Instinctiv, am plonjat în adâncul fiinţei mele. Ştiam că trebuie să parcurg drumul cel mai lung: cel de la minte la inimă. A trebuit să-mi iau inima-n dinţi şi să-mi înfig adânc colţii rugăciunii în ea, strângându-o ca într-o menghină, ca să-i aud, printre ultimele horcăituri, ultimele bătăi defecte: „EU-EU! Eu-Eu! Eu-eu! eu-eee…..!”. Am slăbit puţin strânsoarea şi i-am şoptit, pe impulsuri de resuscitare, să cheme numele Domnului pentru a o salva şi pentru a da sens bătăilor ei şi pentru a deveni o nicovală pe care Marele Meşter să bată timpul forjat, prefăcându-l în veşnicie oţelită.

În această încleştare pe viaţă şi pe moarte, au intervenit de urgenţă patimile, aparent într-o acţiune salvatoare, revendicând cămări din inima mea în care depozitaseră, ca în seifurile unei bănci, lingouri de pofte, tezaure de ambiţii, grămezi de planuri şi mormane de amintiri. Au început să se vaite şi să verse râuri de lacrimi, implorându-mă să am milă de mine, să mă cruţ, să nu mă lepăd de mine, să nu le declar război, să le ofer măcar un armistiţiu…  Şi eu, ca un general nepriceput şi corupt, măgulit de atenţia pe care mi-o acordau şi plin de milă faţă de mine şi de ele, în numele unor false raţiuni şi dreptăţi, am slăbit atacul şi am eliberat inima, lăsând-o să alerge ca un armăsar sălbatic, apoi odihnind-o la umbra unei false păci, ce pulsa mincinos în carnea mea.

Am crezut că, în liniştea acestui armistiţiu, dorm şi patimile odată cu mine, dar ele săpau meticulos, pe ascuns, tranşee şi tuneluri în inima mea, pentru a-şi consolida poziţiile, cărând zi şi noapte provizii şi muniţii pentru asediul final, din care să nu mai pot scăpa. Pentru a nu-mi trezi atenţia şi bănuielile, îmi injectau constant sedative dulci, visuri şi deşertăciuni, mă făceau să visez că sunt treaz şi că mă plimb ţanţoş în uniforma de general convins că are totul sub control, cu ochii fixaţi, plini de încântare şi satisfacţie, pe medaliile şi decoraţiile din plastic, carton şi tinichele colorate pe care viaţa mi le agăţase parşiv pe piept, deasupra inimii, pentru a prelua şi amplifica, prin vibraţiile lor, bătăile defecte ale inimii mele, care umpleau văzduhul: „EU-EU! EU-EU! EU-EU!”.  

Am dus în tot acest timp o politică spirituală duplicitară şi josnică, în care credeam că pot folosi în avantajul meu şi patimile, şi pe Hristos ‒ cu ele ocupându-mi timpul, iar cu Hristos, veșnicia! Am înţeles treptat că sunt ceea ce aleg, că mă modelez şi mă identific cu ceea ce fac, nu cu ceea ce aş vrea sau ar trebui să fac, și m-am privit în oglinda spovedaniei – Hristos – şi mi-am văzut starea reală şi deplorabilă de viclenie patologică şi de retard spiritual! Dar am văzut şi mâhnirea Domnului pentru starea mea şi iubirea cu care a întins mâna spre mine şi mi-a cerut, ca şi cum ar fi avut neapărată nevoie de ea:

„Fiule, dă-mi inima ta!” Plide 23:36

Şi eu, cu o surprindere care l-ar fi făcut invidios şi pe Shakespeare, am răspuns iscariotean:

„Inima mea, Doamne?… La ce-Ți poate fi de folos? Inima mea e cuib de viespi, de şerpi şi scorpioni, lac de păcură şi smoală, hăţiş de mărăcini şi de urzici, deşert arzător şi ostil! Doamne, inima mea e cruce şi golgotă pentru Tine! Fugi! Nu veni aici!”.

Nu era nimic exagerat sau stilizat în ceea ce declarasem. Era adevărul pur! Dar adevărului îi piere orice valoare dacă nu este prezentat cu iubire. Nu aveam nici cea mai mică intenţie de a-L proteja pe Domnul şi de a-I purta de grijă. Nu era nici cea mai mică inflexiune de pocăinţă şi nici cea mai vagă urmă de ruşine în ceea ce spuneam.

Dar Domnul vedea iţele cu care patimile mă mişcau ca pe-o paiaţă şi cum strigau din spatele cortinei replicile lor ca să pară ale mele, şi mi-a redat vederea şi înţelegerea, ca să pot discerne efemerul de veşnicie. Şi mi-a cerut acordul de-a alunga şi de-a smulge patimile din mine cu mâinile mele. Nu făcea asta pentru că-mi respecta din punct de vedere „tehnic” libertatea şi că avea neapărată nevoie de implicarea mea conştientă, constantă, totală, ci pentru a-mi induce sentimentul că fac şi eu ceva, că sunt util şi însemnat, pentru că, de fapt, El făcea totul în timp ce mă ţinea de mâinile sufletului, transmiţându-mi, prin acest contact necesar, harul Său, cuvintele Sale, Trupul şi Sângele Său, Dumnezeirea Sa! Totul!

De-abia acum am ajuns Acasă! Mare bucurie de neîntristat! Pentru mine, Acasă este Hristos.

George OlteanuSchitu-Golești, Argeș

Premiul I la concursul de eseuri al lunii septembrie 2019


Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 168 (ianuarie 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trackbacks and Pingbacks