Și de-o fi să mor…

Începutul verii anului 1990. Soarele strălucea, mângâind într-o îmbrăţişare toată făptura. Prin grădini cireşele se pârguiau, iar căpşunele râdeau rubinii în iarbă; parfum de tei şi caprifoi înmiresma văzduhul. Nu bănuiam că vara aceea avea să-mi aducă atâta durere!… Pe atunci eu eram stagiară în Târgu-Jiu şi mi-am luat concediu, ca să vin la părinţi, într-o comună din judeţul Olt, şi să-l sprijin pe fratele meu care urma să susţină examenul de admitere la facultate.

Am ajuns cu elan şi cu bucurie, dar bucuria mea a pălit când l-am văzut pe fratele meu că era slăbit, nu avea poftă de mâncare şi mai ales când a vomitat sânge. Noi, cei din familie, ne-am îngrijorat, dar n-am bănuit gravitatea situaţiei; în timp ce fratele afla de la medicul din sat că are o bronşită asmatiformă care necesita un tratament injectabil, noi ne ocupam de treburile unei gospodării nu tocmai mici. Fratele meu s-a internat la spitalul din oraş pentru tratament, iar noi ne-am continuat muncile de peste zi, cu toate că lipsa lui aducea peste noi o undă de întristare.

Într-o zi, pe când noi legam via, a venit la noi un verișor care era medic la spital și a vorbit încetișor cu tatăl meu. Când l-am privit pe tata, am observat că pe față i se rostogoleau lacrimi mari și devenise, dintr-odată, o statuie a durerii. Așa am înțeles ceea ce nouă ni se părea incredibil, că diagnosticul fratelui meu era unul grav. Atunci am aflat că fratele meu avea niște pete pe plămâni și urma să fie trimis urgent la Spitalul de Pneumoftiziologie din Bucureşti cu o ambulanță.

La Bucureşti, medicul fratelui meu m-a întrebat, cu un zâmbet trist, dacă mai am fraţi, ceea ce a făcut să-mi îngheţe sângele în vine, şi mi-a spus că ei încearcă să facă tot ce pot. Fratele meu avea o tumoare mediastinală şi limfom malign Hodgkin. Încercarea de a-i face o rezecţie a eșuat, bronhoscopia arătând că tumoarea se infiltrase prin bronhii şi exista o uşoară metatastază pe plămânul stâng. Deznădejdea mea nu mai avea margini; simţeam, ca femeia oarbă dintr-o scriere a lui Cioran, că apasă pe mine cerul şi mă striveşte; când mergeam pe stradă, cu capul plecat, mi se părea că asfaltul naşte cruci… La întrebarea mea disperată dacă se mai poate face ceva, medicul şi asistentele îmi răspundeau că numai Dumnezeu mai poate face ceva, că după explozia de la Cernobîl apăruseră multe cazuri de neoplasm.

* * *

Dacă într-un moment al copilăriei găsisem în rugăciune mângâiere şi răspuns la micile mele întristări, în timp mă îndepărtasem de Dumnezeu. Asta se întâmplase de când Îl ispitisem pe Dumnezeu, cerând un semn palpabil al existenţei Lui şi ameninţându-L că, în lipsa acestui semn, nu voi mai crede. Şi, deşi fusese un şantaj naiv, o  îndrăzneală necugetată a unei fetiţe de 12 ani, cu minte necoaptă, de atunci m-am înstrăinat de Dumnezeu şi nu m-am mai rugat. Aşa cum, în temnițele comuniste, Dumitru Bordeianu spusese formal, ca să scape de anchetator, că nu se mai roagă, şi de atunci nu s-a mai putut ruga, nici eu nu m-am mai putut ruga după ce am cerut acest semn şi nu l-am primit.

A urmat o perioadă a adolescenţei departe de Dumnezeu, într-o lume dezordonată şi străină, care nu mă împlinea şi-n care nu-mi găseam locul. Momentele de deznădejde şi descurajare m-au făcut să caut răspunsuri frământărilor mele la psiholog, neurolog, endocrinolog. La un temperament melancolic şi astenic aş fi vrut să găsesc o soluţie facilă, din afară, aş fi vrut o infuzie ca la câinii melancolici din experimentele lui Pavlov. Consideram că am un tip de temperament slab, neperformant, şi nu-mi mai doream să trăiesc aşa; mai exact, nu-mi doream o existenţă mediocră, limitată genetic, dar nici nu găseam nici o soluţie. Şi, atunci când fratele meu s-a îmbolnăvit, am văzut ce înseamnă să lupţi cu disperare pentru viaţa cuiva şi să nu poţi face nimic. Am primit o lecţie teribilă ‒ eu, care nu apreciasem darul vieţii! Aveam să înţeleg în timp că adevărata însufleţire, adevărata „infuzie” de energie o primeşte omul prin har, dar eu de har mă îndepărtasem. Şi iată că, la 25 de ani, aveam să aflu că singura şansă ca fratele meu să trăiască era la Dumnezeu şi, pentru că mi se repeta că numai Dumnezeu mai poate face ceva, m-am rugat cu durere, I-am cerut iertare şi I-am promis Domnului că mă voi întoarce la El dacă fratele meu va trăi. Şi Dumnezeu, Care doreşte întoarcerea omului păcătos, Păstorul cel bun, Care lasă cele nouăzeci și nouă de oi pentru a o salva pe cea rătăcită, nu a întârziat să-mi răspundă.

* * *

Momentele au fost grele şi dureroase. În salon cu fratele meu erau oameni mai în vârstă care nu aveau probleme atât de grave şi cărora le era foarte milă de fratele meu; acesta slăbise vreo zece kilograme şi aşa, străveziu la faţă, cu ochii albaştri şi o claie de păr ondulat, părea „un miel spre junghiere” ^{Isaia 53:7}. Un vecin de pat l-a chemat să se bărbierească amândoi: „Hai, băiete, să ne facem frumoşi!”, i-a spus, dar fratele meu i-a răspuns că vrea să rămână urât, că așa poate se sperie moartea de el şi nu mai vine să-l ia.

De la Pneumoftiziologie, fratele meu a fost transferat la Institutul Oncologic, unde a început chimioterapia şi radioterapia. După o săptămână de tratament a început să-i cadă părul din cap, extremităţile degetelor i-au amorţit şi devenise irascibil. Disperaţi, eu şi fratele mai mare citeam prin toate revistele şi căutam orice articol despre cancer. Auzisem de vindecări prin tratamente naturiste şi ne-am agăţat de asta. Din tot ceea ce am citit, am înțeles că medicina naturistă încearcă să trateze corpul ca pe un întreg, să realizeze o detoxifiere, să întărească ficatul ca laborator antitoxic, în timp ce chimioterapia şi radioterapia slăbesc organele, atacând şi celulele sănătoase, şi pe cele bolnave.

Ne-am agăţat de această medicină naturistă şi am ales, cu destulă teamă, să cerem externarea fratelui meu. Pe biletul de ieşire scria că este „externat la cererea familiei pentru începerea tratamentului naturist”.

Odată externat, fratele meu a început să se întremeze şi să se relaxeze uşor. A fost înconjurat de noi cu multă dragoste şi a început să ţină un regim alimentar cu multe fructe crude, grâu încolţit, miere de albine, sucuri de morcov, varză, sfeclă roşie, toate ecologice, cultivate cu grijă şi cu dragoste de părinţii mei. O dată pe săptămână îşi făcea o clismă puternică, cu mai mulţi litri de ceaiuri de plante, foarte des dormea înfăşurat în foi de varză bătute cu sucitorul sau îşi punea cataplasme cu argilă şi bea apă cu tărâţe, cu argilă, cu enzime şi ceaiuri de tătăneasă şi gălbenele.

Deşi realiza că diagnosticul lui era înfricoşător, fratele meu îşi purta suferinţa cu demnitate, nu se lamenta, nu se victimiza. „Şi de-o fi să mor”, spunea el, încercând să-şi facă curaj, „nu am ce regreta. Nu am fost prea fericit aici, nu am avut multe bucurii… Am fost bolnăvicios de mic, răceam des, mă durea capul… Nădăjduiesc în mila şi bunătatea lui Dumnezeu şi că, prin răbdarea acestei boli crunte, mi se vor ierta păcatele…”. Alteori învăţa la geografie şi-şi făcea planuri pentru momentul când va fi student, iar eu şi mama plângeam pe ascuns.

La vreo şapte luni de la externare am avut impresia că starea sănătăţii fratelui meu s-a înrăutăţit, pentru că ganglionii păreau măriţi şi el zicea că-i simte la palpare. Atunci tatăl meu a mers cu fratele bolnav la Institutul Oncologic din Bucureşti, dar medicul nu l-a primit, poate şi pentru că era atunci ziua onomastică a medicului, dar mai ales pentru că refuzase tratamentul alopat. Disperată, am apelat la un medic român care locuia în Franţa şi activa în organizaţia „Medicii fără frontiere”. Doctorul Andrei Paladian, un om generos, mi-a trimis o scrisoare adresată medicului de la Institutul Oncologic, în care solicita o evaluare a sănătăţii fratelui meu, pentru ca, în urma rezultatelor, să trimită medicamentele necesare; solicita, de asemenea, o colaborare cu medicul de la Institut pentru ameliorarea sănătăţii fratelui meu.

Uimirea medicilor a fost mare când, la investigaţiile făcute fratelui meu, s-a constatat că tumoarea mediastinală era „în remisie biologică şi clinică”; 70% din tumoarea iniţială dispăruse, iar unii medici, mai tineri, spuneau, mai în glumă, mai în serios, că ar trebui să-şi dea demisia, şi-l întrebau pe fratele meu cărui fapt se datora această remisie miraculoasă. Recomandarea medicilor nu a mai fost să urmeze un tratament alopat, ci să se întoarcă acasă şi să facă în continuare ceea ce făcuse până atunci, adică să urmeze acelaşi stil de viaţă. În toată această perioadă, valoarea VSH-ului de 80mm/h confirma o infecţie. Fratele meu s-a întors acasă plin de speranţă şi „cu bucurie mare” ^{Luca 24:52}, iar eu nu-mi puteam reveni din uimire; nu ştiam cum să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest dar minunat, pentru acest „semn” pe care l-am recunoscut ca venind de la El spre întoarcerea mea, cea nevrednică de orice semn, plină de necredinţă şi de îndoieli.

Peste o lună, revenind la control, tumoarea aproape că nu se mai vedea la radiografie, iar VSH-ul coborâse spectaculos la 5mm/h. În această lună, luna martie, pentru că apăruseră urzicile, fratele meu mâncase în fiecare zi un bol de urzici crude, mărunţite şi amestecate cu brânză sau cu smântână. O viteză atât de bună de sedimentare a sângelui nu aveam nici eu, şi nici el nu avusese înainte de îmbolnăvire şi nu are nici astăzi.

* * *

De-atunci au trecut peste trei decenii, iar fratele meu a absolvit o facultate, s-a căsătorit şi are un copil.

Dar eu am ales să povestesc această experienţă dureroasă datorită urmărilor pe care le-a lăsat în sufletul meu. Această vindecare minunată a fratelui meu m-a făcut să nu mai cer „semne” ale existenţei lui Dumnezeu. De-atunci Îl caut, şi ştiu pe Cine caut şi, chiar dacă am făcut şi fac greşeli, ştiu că ţinta mea este mântuirea. Nu-mi doresc o boală grea ‒ eu sunt un om slab, sensibil ‒, dar ştiu că Dumnezeu ne face puternici şi cred cuvântului apostolului care spune că nu am primit un „duh al robiei, spre temere”, ci am primit „duhul înfierii” ^{Romani 8:15}, iar „pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” ^{Romani 8:18}.

Sfântul Domnitor Neagoe Basarab nu ştia „rai mai dulce decât faţa lui Hristos”. Și de-o fi să mor, mult mi-aş dori să mă ierte Dumnezeu şi să mă învrednicească să văd şi eu acest „rai dulce”.

                                                    Mariana P., Slatina

Premiul I la concursul de eseuri al lunii septembrie 2021

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 175 (august 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

• la revista în format digital online, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI