„Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta!”

Andrei Tarkovski, poate cel mai mare scenarist şi regizor de film al tuturor timpurilor, are o temă predilectă în opera sa, care este mai mult pictată decât filmată. Cel mai bine este exprimată în capodopera sa, Călăuza, un film pe care lumea de astăzi nu mai poate nici măcar să-l vizioneze, cu atât mai puțin să-l înțeleagă. Filmul este o călătorie iniţiatică plină de primejdii către un loc aflat undeva în adâncul unei lumi părăsite aflate oarecum în descompunere, o lume interzisă, situată la marginea urbei locuite. Aici, în „Zonă”, se întâmplau lucruri foarte ciudate, și totuşi unii îşi asumau riscul acestei călătorii, căci „Zona” era locul unde ţi se îndeplinea orice dorinţă. Surpriza cea mare însă era că, deşi ţi se îndeplinea orice dorinţă, ea nu era neapărat cea care te aducea până acolo, ci dorinţa cea mai adâncă a inimii tale. Astfel că unul dintre cei care ajunseseră în „Zonă” cu dorința să i se vindece fratele s-a trezit putred de bogat, pentru că cea mai adâncă aspiraţie a inimii sale erau banii.

De fapt, regizat într-o lume comunistă, filmul lui Tarkovski nu e altceva decât o metaforă a călătoriei către inima noastră, unde s-ar putea să descoperim cu totul altceva decât ne imaginăm noi că suntem. De aceea, când cerem ceva de la Dumnezeu şi nu primim, este pentru că inima noastră nu este în acord cu mintea, iar Domnul nu se poate face slujitorul patimilor noastre.

De când e lumea și pământul, cu ochii sau auzul, cu limba sau cu pipăitul cucerite de cele ale materiei, omul a fost ispitit să uite că mai are şi un suflet, că mai are şi o inimă, un centru al fiinţei – locul unde se desfăşoară în adânc adevărata dramă a vieţii sale. Aceasta era ispita în care au căzut mulţi creştini de-a lungul timpului, deşi Mântuitorul şi întreaga Evanghelie aproape că numai despre inimă ne vorbesc. Doar parabolele Lui nu sunt altceva decât un îndemn de a vedea prin cele materiale pe cele nemateriale, prin cele trupeşti pe cele inteligibile, la capătul cărora este însuşi sensul cel mai adânc al existenţei omului: unirea lui cu Hristos în inima sa. Căzând în păcate, oamenii se spovedeau şi se mai eliberau de chingile, de strânsura materiei înfăşurată în jurul sufletului cu lanţurile patimilor. Şi astfel, pas cu pas, cei care căutau izbăvirea şi se luptau pentru ea puteau câştiga pacea, pe care mintea o găsea numai în adâncul ei, în inimă.

Astăzi însă lucrurile s-au schimbat. Căci viaţa omului în societatea tehnologică, media şi de consum este atât de saturată de mijloace, de cele ale trupului, de cele care ţin mintea în afara ei, încât nici nu mai putem vorbi de o ispitire, ci de un adevărat mod de viaţă foarte departe de ceea ce înseamnă lăuntrul sufletului omului, foarte departe de inima noastră.

„Smogul” care ne acoperă inima

În primul rând, viaţa de azi are un ritm extrem de alert, unic în istoria lumii, încât nu mai avem timp nici să ne tragem sufletul. Și asta, pentru cei care încă mai realizează că au un suflet. Ni se cer decizii rapide, sarcinile ne supraîncarcă până la declanşarea nevrozei. Maşinile circulă care încotro şi trebuie să stai ore întregi încarcerat într-un automobil în haosul stradal. Telefonul sună tot timpul, iar când în sfârșit tace, rămân mesajele de pe WhatsApp, Facebook sau pur şi simplu dependenţa de a şti ce se mai întâmplă în lume, aşa că, de voie, de nevoie, intri pe internet.

Mai sunt și grijile. Pentru că acum îți permiți mai multe lucruri, trebuie să cheltuieşti mult mai multă energie pentru obţinerea lor, de la alegere până la munca istovitoare sub presiunea ameninţării ratelor bancare, mai ales când ROBOR-ul e în creştere. Pe urmă, trebuie să ai grija lor, să nu se strice, să nu se piardă, să nu se fure. Mai avem şi patimile consumiste, cultivate vizual din primii ani de viaţă: fie compulsivitatea consumului de dulciuri, fie fumatul, fie sentimentul că eşti buricul pământului, fie ecranul, sub orice modalitate pătrunde în viaţa ta şi nu mai poţi trăi fără el. Toate nu sunt altceva decât ancore aruncate în pământul cleios al materiei, al trupului.

Şi asta n-ar fi nimic, dacă ne gândim la ştirile mondene sau sportive, la toate veştile proaste – că e criză economică, pandemie sau război, dar şi alte mii și milioane de informaţii cu care mai ales media vizuală ne umple mintea. De fapt, cred că aceasta este cea mai mare problemă a omului modern, asaltat din toate părţile până la epuizare, nevroză, anxietate şi depresie: văzduhul minţii ajunge atât de populat de miliarde de fantasme, încât prin acest „smog”, adâncul inimii nu mai poate fi nicidecum aflat. Iar omul modern, dacă este neatent cu războiul informaţional prin care trece, ajunge să nu mai aibă decât teoretic suflet. Căci, practic, el nu-l mai poate conştientiza şi simţi în nici un fel.

Aceasta a ajuns să fie drama omului zilelor noastre, chiar şi ‒ sau mai ales ‒ a creştinului care, deşi Îl caută pe Dumnezeu, nu-L găseşte. Cu toate că „bate” şi „cere”, nu primeşte, pentru că Dumnezeu ascultă inima omului, nu gura sa. Pentru că Domnul nu poate fi găsit în afara noastră, ci doar în inimă, iar dacă accesul către ea este blocat, omul rămâne condamnat la a trăi într-un permanent exil al minţii, surghiunită într-o lume a fantasmelor descrise de patimi.

Câţi dintre noi nu merg la biserică pentru a fi doar cu trupul acolo, căci mintea nu poate părăsi uşor cele obişnuite ale lumii ca să se adune în inimă, cu care să se aducă împreună înaintea Domnului! De aceea ne şi rugăm fără a ne ruga în realitate, căci mintea noastră nu poate să mai urmărească sensul adânc al cuvintelor, fugărită de o grijă sau de alta. Acesta este şi motivul pentru care mulţi se numesc credincioşi, dar după fapte nu au nimic în comun cu Evanghelia lui Hristos, ba uneori se comportă mai rău decât păgânii de demult, aprobând desfrânările sau cele împotriva firii, ca şi cum ar fi fost rânduite de Dumnezeu. Dar „dumnezeul” la care ei au ajuns să se închine în realitate, prin alipirea minţii de aceste ideologii, nu este Hristos. Și nu pentru că s-ar fi lepădat de Dumnezeul cel adevărat, ci pentru că, pas cu pas, duhul lumii le-a luat în stăpânire mintea şi i-a pus să se închine, prin fapte şi prin gânduri, prin împrăştiere şi patimi, la dumnezeii făcuţi de mâna omului ‒ şi, în fond, la înşelarea duhului celui viclean.

Astăzi, aproape întregul mod de viaţă, prin împrăştierea şi îndepărtarea omului de Dumnezeu, a ajuns unul cu o vădită alunecare către cele ale lui antihrist. Acesta este motivul pentru care, trăind într-o societate care ne asediază şi ne saturează câmpul atenţiei, văzduhul minţii cu nimicul, devine atât de greu să ne aducem mintea acasă, către inimă, vatra fiinţei noastre!

Să ne regăsim inima

Soluţia nu e alta decât să redescoperim, pe cât se poate, simplitatea vieţii. Nu este ușor, dar nici imposibil, atâta timp cât există ajutorul harului Duhului Sfânt. Căci dacă suntem asaltaţi, putem încerca măcar să spunem „nu”. Trebuie să învăţăm igiena unei vieţi potrivite Evangheliei înainte de oricare altă igienă, căci Însuşi Domnul ne spune că „nu se poate şi cu Dumnezeu, şi cu Mamona”.

Numai faptul că am ajuns să credem că nu ne putem schimba viaţa prin renunțarea la toate mijloacele pe care cultura de consum ni le-a băgat pe gât este cea mai mare capcană. De noi depinde să izbutim, cerând cu sinceritate ajutorul lui Dumnezeu, vrând să ne eliberăm de patimi şi nu hrănindu-ne cu voluptate mintea cu nălucirile lor, stând cu ochii alipiţi de ecrane. Să nu ne imaginăm însă că, atâta timp cât suntem dependenţi de internet, avem vreo şansă să ne găsim inima! Nu poţi să-ţi scalzi mintea în scursurile minţilor pătimaşe ale altora şi să ajungi la vreun rezultat. Spunea Sfântul Paisie Aghioritul că, dacă vrei un ecran, alege-l pe cel duhovnicesc. Acolo, pe câmpul de luptă al minţii, poţi duce propriul război cu şanse foarte mari de a birui împreună cu Hristos. Dar în celelalte războaie ale lumii nu vei putea birui, căci nu sunt ale tale, chiar dacă ţi se pare că-ți aduc puţin mai mult confort. De războaiele virtuale, nici nu mai vorbim!

Devenim, aşadar, noi înşine prin tot ceea ce am adunat bun în inima noastră întru Hristos. Dacă însă acolo, înlăuntrul nostru, vor guverna fantasmele ca năluciri ale dorinţei de cele materiale şi ale slavei deşarte, atunci nimicul este cel cu care ne putem identifica cel mai uşor. Dacă vrem să fim însă cu adevărat cineva, iar pacea să ne stăpânească mintea, şi căldura credinţei să ne încălzească inimile, atunci trebuie să ieşim din mijlocul lumii, osebindu-ne de ea ^{cf. II Corinteni 6:17}, ca să fim cu Hristos.

Atunci, tot ceea ce vom cere de la Domnul vom primi ‒ aici însutit, iar dincolo, viaţă veşnică!

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 168 (ianuarie 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

• la revista în format digital online, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI