„Numai împreună putem răzbi!”

Dragoste și jertfă pentru aproapele, viețuirea în comuniune cu frații tăi, bucuria de a avea mereu casa plină, folosul rugăciunilor în comun ‒ iată doar câteva imagini desprinse din viața unui preot român stabilit în America. Părintele Teodor Anăstăsoaie  de la Biserica Învierii Allston din Bostonși prezbitera Vera sunt nu numai părinții a șase copii minunați, ci și niște creștini care permanent au știut să adune în jurul lor oameni convinși că bine este și frumos să trăiești cu și pentru Hristos. Povestea lor despre mediul în care au crescut, dar și despre felul în care văd lumea ne arată ceea ce știm, dar din păcate nu aplicăm: singura modalitate de a birui duhovnicește în aceste vremuri atât de grele este să fim uniți în jurul lui Hristos. (R.T.)

– Părinte Teodor şi doamnă Vera, pentru început vă rugăm să ne povestiți câte ceva despre familiile în care ați crescut.

Pr. Teodor: Am crescut într-o familie cu şase copii, eu fiind al doilea dintre frați. Tatăl meu este preot și, la începutul preoţiei, avea parohia în Teliucul inferior, aproape de Cinciş, unde era Părintele Crăciun Opre ‒ care, de altfel, i-a fost şi duhovnic. Atunci când am împlinit eu cinci ani, prin ’85, familia s-a mutat din Transilvania în Moldova, de unde era de loc tatăl meu. Au fost nevoiți să vină aici ca să-și ajute părinții, pentru că bunicul era invalid de război, îşi pierduse mâna stângă în al Doilea Război Mondial şi, înaintând în vârstă, a ieşit la pensie. Și, uite-aşa, tata a revenit în locurile natale, ca preot în parohia Goioasa din judeţul Bacău.

Ceea ce este definitoriu a fost contextul credinţei, mai mult decât locaţia, pentru că şi în Transilvania, şi în Moldova, comunitatea de credinţă a făcut diferenţa. Se vede şi în viaţa mea: cele mai frumoase amintiri sunt legate de viaţa în biserică. În perioada Crăciunului, de exemplu, parohia din Transilvania avea un pronunţat caracter misionar, pentru că acolo erau comunităţi mai vechi, unele reformate, altele catolice, şi fiecare venea cu atracţia ei pentru tineri. Bineînțeles, ortodocşii trebuiau să facă şi ei misiune, şi atunci invitau tinerii din parohie la nişte seri de practică de colinde, care erau nişte adunări foarte plăcute, cu cântări și dulciuri.

Copil fiind, viaţa noastră se învârtea în jurul bisericii, în jurul comunităţii – deci era familia mică, în care eram deja mulți frați, şi familia extinsă, care cuprindea toţi tinerii parohiei. Era un „trafic” foarte interesant, pentru că veneau mulţi în vizită, dar mergeam şi noi în vizită. Îmi aduc aminte că mama ne gătea tot felul de mâncăruri și, ca orice mamă, încerca să introducă în dieta copiilor „opţiuni sănătoase”. Dar noi eram rezistenţi! Şi atunci lua salata de vinete, să spunem, și o ducea la una din vecine, care avea şi ea copii, iar după aceea noi mergeam în vizită la ei şi vecina ne servea cu salată de vinete, ca şi cum ar fi gătit-o ea. Iar noi mâncam şi-i recomandam mamei: „Să faci şi tu aşa, mamă! Uite, vezi ce ştie vecina să facă? Salată de vinete!”. Întotdeauna ce are altul e mai bun.

– Cum erau oamenii pe atunci? Se ajutau mai mult unii pe alții?

– Da. Vedeți, când ai de-a face cu greutăţi şi ai o inimă bună, îţi dai seama că numai împreună poţi răzbi, numai împreună poţi ieşi la capăt. Pe vremea aceea, regimul comunist era destul de represiv, în sensul că adunările cu caracter religios erau foarte monitori­zate. Exista o presiune, şi orice vizită cu caracter misionar a tatei trebuia într-un fel camuflată. Niciodată nu mergea în vizită numai de dragul de-a se vedea cu cineva. Se întâlnea cu oamenii, vorbea din Scriptură, se mai ajutau unul cu altul. Alţii veneau pe la casa parohială să vorbească cu preotul, dar îi aduceau, să spunem, un coş cu ouă. Dacă omul era oprit și întrebat pe drum: „Unde te duci?”, „A, mă duc la Părintele, să-i duc nişte ouă!” – chiar dacă în realitate mergea la spovedit.

„O altfel de sărbătoare”

– Doamna preoteasă, vă rugăm să ne spuneți și dumneavoastră câteva cuvinte despre familia în care ați crescut.

Prezb. Vera: Părinţii mei erau amândoi evrei, au crescut în familii evreiești, iar pe la 20 de ani s-au convertit la o formă de creştinism nedenomina­ţional, într-o comunitate care punea accent pe frățietate, misiune şi întrajutorare. La vremea aceea, locuiau în San Francisco, California, unde s-au și căsătorit în jurul vârstei de 30 ani.

Acolo m-a născut și eu, în San Francisco, înainte de-a deveni ortodoxă. Când am ajuns la vârsta de cinci ani, ne‑am mutat în Boston, pentru că tata a fost desemnat să fie pastorul unei comunităţi de aici. În perioada respectivă, cei din frăţia aceasta au început să descopere Ortodoxia prin intermediul Părintelui Serafim Rose şi a altor ortodocşi de la Mănăstirea Platina, California. În 1986, când ne-am mutat în Boston, s-a născut și fratele meu, singurul meu frate şi, la scurt timp după aceea, am primit cu toții botezul ortodox, iar tatăl meu a fost hirotonit preot ortodox.

De-atunci şi până acum am locuit în Boston. O vreme, părinții au făcut homeschooling cu noi, apoi, cu vreo 30 de ani în urmă, tata împreună cu câţiva prieteni au fondat o şcoală creştină, „Sfântul Gherman din Alaska”, școală care funcționează până în ziua de azi. Tot aici, în Boston, am mers şi la facultate, am studiat Filosofia, iar la scurtă vreme după absolvire l-am întâlnit pe Părintele Teodor şi ne-am căsătorit în 2006.

– Care sunt cele mai frumoase amintiri din copilărie pe care le aveți?

– Am o mulțime de amintiri cu părinții și fratele meu! Crescând într-un oraş mare și foarte secularizat, am avut o viață mai altfel: mergeam adesea în drumeţii, cu cortul, făceam multe activități împreună cu familia sau cu comunitatea. De exemplu, când toată lumea sărbătorea Halloween-ul, comunitatea noastră avea o altfel de serbare, la biserică, Sărbătoarea recoltei. Lumea venea şi aducea tot felul de produse la care lucrase în timpul anului. Dacă locuieşti la oraş, desigur că nu poţi să aduci fasole şi cartofi, dar, având tot felul de hobby-uri, poți aduce altfel de roade.

Pr. Teodor: Și acum are loc Sărbătoarea aceasta a recoltei, pe care noi o găzduim în parohie. Fetele care merg şi iau lecţii de chitară sau băieţii care învaţă să lucreze în lemn aduc la Sărbătoarea recoltei roadele muncii lor de peste an: care un ştergar împletit, care nişte maşinuțe de lemn, care nişte cântece pe care au învăţat să le cânte la chitară, care niște picturi. Este un fel de-a aduce prinos în mijlocul comunităţii din roadele muncii tale, ca reacţie la ceea ce se întâmplă în societatea laicizată.

Sărbătoarea începe cu câteva scenete de teatru, pe vârste. De exemplu, copiii mai mici au povestea cu „Ridichea uriaşă”, în timp ce copiii mai mari au povestea „Ciorbă de bolovani”, pe care o știți, scrisă de Vasile Voiculescu. După care încep tot felul de jocuri ale recoltei – să rostogoleşti cu mătura un bostan, să faci o cursă cu picioarele într-un sac de cartofi, deci jocuri sportive care au de-a face cu recolta.

– Cum a ajuns un teolog român preot în America?

– Am terminat seminarul la Roman, în judeţul Neamţ, iar la facultate am mers la Bucureşti. Duhovnicul meu, la vremea respectivă, era stareţul Mănăstirii „Radu Vodă”, care acum este una din cele mai importante mănăstiri din ţară, dar atunci de-abia fusese redeschisă de Patriarhul Teoctist. Pentru că ea funcţiona ca un seminar, nu ca mănăstire. După ce am terminat facultatea, am început un master, tot la Bucureşti, şi în perioada aceea am vizitat America împreună cu un cor de copii de la seminar, ca să cântăm de Paşte într-o parohie românească din zona Philadelphiei.

Cu prilejul acesta am ajuns până la Boston şi am vizitat Şcoala de teologie „Holly Cross”, care a fost o experienţă impresionantă. Era ceva oarecum exotic să vezi peisajul ortodox american, pentru că nu este cel tradiţional românesc sau rusesc, să zicem. Şi la fel de interesant a fost să văd ce fel de şcoală se face aici. După o vreme, Mitropolitul Nicolae Condrea a fost ales să-l înlocuiască pe vrednicul de pomenire Victorin, care fusese arhiepiscopul Americii, și Preasfințitul Nicolae a vorbit cu duhovnicul meu, întrebându-l dacă nu știe vreun student care vrea să studieze la „Holly Cross”. Și atunci eu împreună cu un prieten am aplicat şi am venit la „Holly Cross” cu o bursă pe care mi-au acordat-o grecii. Așa am ajuns aici, la Boston: din curiozitate, pe de o parte, şi pe de alta, din ascultare, că aşa îmi spusese duhovnicul, cu gândul că, după ce termin studiile, să mă întorc în ţară. Fratele meu era deja monah la Mănăstirea „Radu Vodă”.

Eu nu eram hotărât ce să fac, dacă să mă căsătoresc sau să devin monah, dar părea că pasul cel mai potrivit în viaţă, cu ascultare, este să vin la studii. Şi aşa am ajuns la Boston, aşa mi-am cunoscut viitoarea soție ‒ nu a fost nimic planificat.

„Casa a fost plină, inima a fost mare”

– Doamnă preoteasă, ce ați apreciat cel mai mult la Părintele Teodor?

Prezb. Vera: Crescând în familia unui preot ortodox, deci într-o familie foarte conservatoare, a fost bine pentru mine să întâlnesc pe cineva, chiar și de la celălalt capăt al pământului, care să aibă aceeaşi temelie, acelaşi stil de viaţă, aceleaşi preocupări. Nu mulți oameni din jurul nostru trăiau la fel ca noi, și a fost important să cunosc pe cineva cu un stil de viață asemănător.

– Cum împăcaţi „meseria” de mamă cu meseria dumneavoastră?

– Înainte de căsătorie nu mi-am închipuit niciodată că voi fi mamă a şase copii. Poate trei, patru… Şase, nu! Eu lucrez la spitalul de copii, în cercetare ‒ e ceva cu care sunt obişnuită, pentru că întotdeauna a trebuit să muncesc, încă din liceu. Iar copiii, din fericire, au venit unul câte unul, așa că am învățat să ne adaptăm și, cu ajutor din partea familiei, am scos-o la capăt.

– Părinte, cum e să fiți tată de şase copii?

Pr. Teodor: Nu foarte diferit de felul cum am crescut eu, în sensul că și la noi acasă eram tot şase copii. Dar aici avem mai mult de şase copii! Primul nostru copil a fost, de fapt, un copilaş din parohie care avea anumite nevoi emoţionale, dar nu i se dădea suficientă atenţie în familie, așa că-l luam cu noi acasă. De-abia ne căsătorisem, şi era copilaşul acesta de vreo trei anişori, care acum este un munte de om, pe care-l aduceam la noi. Deci noi am avut mereu copii în viaţa noastră, doar că nu erau ai noştri.

Ca să depăn un pic din amintiri, după ce ne-am căsătorit, în viaţa noastră s-au deschis nişte drumuri, s-au ivit nişte oportunităţi. Fratele Verei, care este preot la ora actuală, mergea la o facultate protestantă, care avea un program în care puteai studia teologie ortodoxă. Şi foarte mulţi dintre colegii lui, protestanţi, au devenit interesați de credinţa ortodoxă, iar noi ne-am pus casa la dispoziţie – la momentul respectiv, locuiam în suburbia oraşu­lui Boston într-o casă veche, victoriană, cu un şemi­neu foarte plăcut ‒ și, deşi apartamentul nostru era mic, totuşi era deschis acestor studenţi, colegii fra­telui Verei, care veneau şi petreceau sâmbătă seara la noi. Mergeam împreună la vecernie, după care fă­ceam un fel de adunare cu tinerii, aşa cum am văzut eu că se făcea când eram mic – cu chitară, cu cântări, cu foc, cu acele marshmallow ‒ un desert care se bagă în foc, se înmoaie, un fel de sport național aici, în America. În felul acesta, în casa noastră intrau foarte mulţi stu­denţi care, cu timpul, majoritatea au devenit ortodocşi. Aşa m‑am pricopsit eu cu un număr de fini, care au venit la început ca nişte cunoş­tinţe ale fratelui Verei, şi acum unii dintre ei sunt chiar la seminar, unul este dirijor de cor la biserică, alta este preoteasă în Indianapolis… Şi, în felul acesta, ceea ce apăruse ca un fel de ocazie socială de adu­nare, de recreere, de petrecere a timpului împreună, s-a dezvoltat într-o misiune pe termen lung, de care niciunul dintre noi nu puteam să ne dăm seama la vremea respectivă. Așa că noi eram deja obişnuiţi să avem casa plină înainte de-a se naşte copiii.

O vreme, după ce mi-am terminat studiile, eram nelămurit care ar fi planul nostru ca familie: să ne întoarcem în România sau să rămânem aici și să predau la şcoala noastră, „Sfântul Gherman din Alaska”? Școala aceasta, fiind în aceeași clădire cu biserica, ne-a dat iarăși posibilitatea să-i invităm la noi acasă pe copiii care veneau la şcoală, și făceam tot felul de adunări, făceam pizza, mergeam împreună la cules de mere… Deci casa a fost plină, inima a fost mare şi nu a părut ceva straniu să fii parte dintr-o comunitate de oameni care sunt strânşi în jurul bisericii şi îşi desfăşoară şi viaţa lor normală, de zi cu zi.

– Faptul că aveţi o şcoală a bisericii îi apropie mai mult pe oameni de biserică?

– Da, da! Cel mai interesant lucru: biserica nu este niciodată goală, având copii în permanență acolo! Şcoala este, de fapt, în incinta bisericii, la demisol; avem clase de la grădiniţă până la clasa a opta. Şi, în felul acesta, vin părinţii cu copiii mici la biserică, după care, văzând programul nostru educaţional ‒ care este unul de metodă clasică, cu latină şi greacă, geometrie şi filosofie ‒, văzând copiii mai mari cum cântă la cor, acești părinți zic: „Măi, mi-ar plăcea şi copilul meu să fie educat în felul ăsta!”. Aşa a devenit şcoala o atracţie pentru multe familii, care căutau o modalitate de a-şi educa copiii nu după cum educă lumea, ci după alte valori. … (fragment)

Interviu realizat de Mihaela-Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 168 (ianuarie 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

• la revista în format digital online, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI