Copiii, ultima resursă a României (I)
Mintea carcinogenă (I)
Adeseori, gândirea în termeni duali sau binari riscă să ne lipsească de un teren de mijloc, de o cale de negociere care nu neapărat să anuleze opozițiile, cât să le concilieze. E gândirea lui „sau/sau”.
Așa, de pildă, perechea „om lumesc vs. om duhovnicesc”, cu toate că apare frecvent în scrieri și are o relevanță teologică indiscutabilă, abordată superficial sau în fugă tinde să ascundă uneori o problemă și să încremenească voința. Și asta deoarece pentru noi, oamenii zilelor de azi, idealurile și înălțimile vieții duhovnicești par mai degrabă niște versete de mult uitate, greu de recitat cu toată inima, asta dacă le-am știut vreodată. Nemaivorbind de a le pune cu adevărat în aplicare.
Să-l luăm în această privință drept călăuză și exemplu pe Sfântul Ioan de Kronstadt. „Să crezi și să îți amintești cu tărie că în tine sunt doi oameni. Pe de o parte, omul vechi, trupesc, bolnav de patimi, cedând ispitelor diavolului, umblând după cele trupești și viețuind doar în trup; acestuia să nu-i facem pe plac, să rezistăm pornirilor sale păcătoase, să-l lăsăm să moară, încetul cu încetul; pe de altă parte, omul duhovnicesc, omul lui Hristos, care nu cedează poftelor lumești și care găsește în Hristos pace și viață; care vrea să-L aibă pe Hristos în această viață și nu râvnește la niciuna din bucuriile ei, mulțumindu-se cu cele pe care le primește de la Hristos. Dacă pretențiile omului trupesc nu trebuie luate în seamă, fiindcă a face pofta lor înseamnă moartea sufletului, cerințele omului duhovnicesc trebuie împlinite prin toate mijloacele, fiindcă ele duc la viața cea veșnică și adevărată”.
Cine dintre noi poate spune astăzi, fără mustrări serioase de cunoștință, că „nu râvnește la niciuna din bucuriile” lumii!?
Bineînțeles că Sfântul Ioan nu face figură singulară. Sfântul Teofan Zăvorâtul e la fel de categoric: „Plăcerile din afară, chiar cele nevinovate, rareori duc la bine; pentru rău însă deschid imediat uşile. Ele slăbesc sufletul, îl scot din îngrădirea lui lăuntrică. În urma lor, omul arată ca zdrobit, parcă nu mai este el”.
Sau Sfântul Paisie Aghioritul: „Sufletul ce se minunează de frumuseţile lumii materiale arată că înlăuntrul său trăieşte lumea cea deşartă; de aceea, este atras de făptură şi nu de Făcător, de pământ şi nu de Dumnezeu. Nu are importanţă dacă pământul acesta este curat sau are noroiul păcatului. Atunci când inima este atrasă de frumuseţile lumeşti, care nu sunt păcătoase, dar care nu încetează să fie deşarte, simte bucuria lumească a acelui moment, care nu are mângâierea dumnezeiască, întrariparea lăuntrică cu veselie duhovnicească. Însă când omul iubeşte frumuseţea duhovnicească, atunci sufletul i se umple şi i se înfrumuseţează”.
Cred că e suficient. În fața unui asemenea „nor de mărturii” și a unei ștachete așezată atât de sus, pentru noi, nevrednicii și neputincioșii, ar părea cumva că nu ne mai rămâne decât resemnarea de a ne recunoaște rușinați și descoperiți ca fiind în întregime oameni lumești. Poate, și cel mai probabil, așa și suntem, până în măduva oaselor. Oricum, duhul în care ne mișcăm e indiscutabil lumesc. Doar că ar fi o greșeală suficient de gravă să ne complacem în starea noastră mult prea căzută. Și asta, nu doar pentru că tot Părinții ne îndeamnă să privim mereu cu smerenie la cele de sus, ci și pentru că între omul lumesc și cel duhovnicesc există un intermediar, anume omul sufletesc, care ne poate ajuta să ne acomodăm natural cu cele de sus.
Ce suntem și ce ar trebui să fim
Potrivit Părintelui Serafim Rose, de pildă, principala absență din lumea modernă o reprezenta tocmai dezvoltarea emoțională a sufletului. „Este un lucru nu direct duhovnicesc, dar care adeseori împiedică dezvoltarea duhovnicească. Este starea omului care, crezând că însetează după nevoințe și după o înaltă viață de rugăciune, abia dacă este în stare să răspundă la dragostea și prietenia omenească normală”. În opinia cuviosului de la Platina, această carență ne afectează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe toți cei crescuți în balastul modern. Părintele Serafim mergea până într-acolo încât să afirme că ar fi nevoie, uneori, „să ne smerim impulsurile și nevoințele duhovnicești pentru a le testa prin disponibilitatea noastră umană și emoțională pentru ele”. Sau, cu alte cuvinte, avem nevoie să ne subțiem și să ne formăm sufletul prin cultivarea creațiilor frumoase, moral și estetic, pentru a-l pregăti mai bine pentru înțelegerea celor duhovnicești, și astfel a face mai ușor urcușul către omul deplin duhovnicesc, cel care trăiește doar în Hristos. Nu fără temei, pe pereții bisericilor ortodoxe apăreau pictați mai în vechime și oameni sufletești, nu doar sfinți. Nu fără temei, sfinți precum Sfântul Ioan Maximovici sau Sfântul Varsanufie de la Optina recomandau, de pildă, muzica clasică.
Totuși, chiar dacă sufletescul este mult prea adesea ignorat, deși firesc omului, nu este firesc ca omul să fie sufletesc, așa cum ne învață Sfântul Teofan. Altfel spus, în om nu trebuie să predomine nici lumescul, nici sufletescul, ci duhovnicescul, așa încât fiecare dispoziție a omului să fie așezată la locul care i se cuvine. „Omul duhovnicesc nu poate să nu dea cele ce se cuvin sufletescului și trupescului, numai că nu le ține în palmă, ci sub stăpânirea duhului. De aici vedem că, după fire, omul trebuie să trăiască în duh, să se supună lui, și cu duh să le înțeleagă pe cele sufletești, la fel și pe cele trupești și tot așa cele exterioare, adică viața de familie și cea socială”, conchide Sfântul Teofan.
Aşadar, emoţiile şi comunicarea sufletească cu aproapele pot fi un pas, necesar mai ales în vremurile noastre, însă lupta rămâne de a „colora” totdeauna cele sufleteşti cu o „tuşă” duhovnicească. A lucra la transparentizarea permanentă a sufletului întru cele ale duhului. E un mesaj ceva mai tonic decât o delimitare strictă și riguroasă, fără rest, care ne poate arunca aparent în deznădejde. Și e, în același timp, un mesaj care ne arată în primul rând spre ce ar trebui să se îndrepte aspirațiile noastre. Trupul fiind neputincios, măcar duhul să fie râvnitor.
Şi, desigur, rămâne smerenia ca distanţă asumată conştient între ceea ce suntem şi ceea ce ar trebui să fim. Restul face Domnul, ca Cel ce pe toate le plineşte cu harul Său.
Ninel Ganea
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 174 (iulie 2023)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks