Fără suferință nu există biruință
Copiii, ultima resursă a României (III)
Părintele Valentin, greu încercat ca stareţ care şi-a văzut mănăstirea distrusă de foc, ne vorbeşte despre voia lui Dumnezeu. Aceasta ni se arată adesea, ne încredințează Părintele, în necazurile şi supărările pe care încercăm să le ocolim pentru a ne fi mai bine în viaţă. Și totuși, prin aceste situaţii grele Dumnezeu ne curăţește sufletul, dacă înţelegem să le primim pe toate ca din mâna Lui, cu mulţumire şi cu pace, ba chiar cu bucurie pentru harul ce va să vină peste noi, după cum învaţă Părintele Arsenie Papacioc.
De fapt, Părintele Valentin ne arată, din proprie experienţă, că a te lăsa în mâna lui Dumnezeu este cea mai sigură şi simplă cale către mântuire. (G.F.)
– Părinte Valentin, în rugăciunea „Tatăl nostru” spunem: „Facă-se voia Ta”. Cum să facem voia lui Dumnezeu şi să ne lăsăm în mâinile Lui, când noi avem atâtea dorinţe şi planuri personale?
– La începutul călugăriei mele, încercam şi eu să înţeleg ce înseamnă voia lui Dumnezeu şi cum să o împlinesc în viața mea. Şi, în nebunia mea, când treceam prin diverse situaţii, spuneam aşa: „Aş face voia lui Dumnezeu dacă aş şti care este!”. Tot încercam să caut soluţii, până când, într-un final, mi-am dat seama că voia lui Dumnezeu era ceea ce se întâmpla atunci cu mine, adică situaţia prin care treceam, încercarea care venea, boala, durerea, amărăciunea, întristarea, toate erau prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Doar eu trebuia să mă liniştesc, să le primesc şi să răspund duhovniceşte: la boală cu rugăciune, la întristare cu nădejde, la ocări cu răbdare ‒ într-un cuvânt, trebuia să lucrez virtutea contrară încercării prin care treceam. Numai că am făcut-o de prea puţine ori, din păcate.
Ştiu că odată m-a învăţat duhovnicul ce să fac să scap de mânie. Dar depinde foarte mult de caracterul fiecăruia şi de cât de mult îşi pune încrederea în sfătuirea faţă de duhovnic, şi de cât de mult se apropie de duhovnic, încât să poată să lucreze Dumnezeu prin el. Atunci tăierea voii devine o cunoaştere, o înţelepţire şi, din acest moment, luptându-ne, vărsându-ne sângele, de-abia de aici încolo începem să ne liniştim. De aceea eu cred că voia lui Dumnezeu înseamnă în primul rând liniştea pe care trebuie să o avem, detaşarea de toate frământările, indiferent prin ce situaţie trecem. Şi totodată răbdarea de care trebuie să dăm dovadă; să nu cerem să scăpăm de încercarea respectivă, ci să avem încredinţarea că Dumnezeu, dacă îngăduie toată viaţa să trec prin ea, atunci înseamnă că-mi este spre mântuire.
Stau şi mă gândesc de multe ori la Sfântul Apostol Ioan, deci un apostol care a fost lângă Mântuitorul în toate clipele dificile: răstignire, judecată, condamnare și, cu toate acestea, la un moment dat, acest mare apostol ajunge sclavul unei femei! Trebuia să spele o baie publică ‒ el, care trebuia să răspândească cuvântul lui Dumnezeu, erau popoare întregi care îi aşteptau cuvântul! Și, cu toate acestea, vreme de un an şi jumătate, dacă nu greşesc, a spălat baia; nu s-a revoltat, ci a avut răbdare. Iată un exemplu de tăierea voii! Nu s-a rugat la Dumnezeu, să spună: „Doamne, ştii, eu sunt apostol, aş putea să propovăduiesc în toată lumea și să aduc oamenii la credință…”. Nu! A făcut răbdare un an şi jumătate cu femeia aceea, care se spune că era aşa de rea şi îl chinuia, până când, văzând minunile pe care le făcea apostolul, până la urmă s-a botezat.
– Da, dar noi nu avem răbdare. Cum să dobândim răbdarea de care avem atâta nevoie?
– Dobândirea răbdării este un lucru destul de simplu. Să zicem că mă scol dimineaţa, mă rog şi-mi propun ca, în tot ceea ce fac, să lucrez la mântuirea sufletului. Şi atunci, orice necaz mi s-ar întâmpla, încerc să-l primesc aşa cum este. Dacă mă gândesc că tot ceea ce mi se întâmplă rău, de obicei, este din îngăduinţa lui Dumnezeu, așa cum spun marii sfinţi, atunci nu cer să-mi rânduiască Dumnezeu altceva. Sunt convins că, prin tot ceea ce vine asupra mea, Dumnezeu lucrează la mântuirea mea, la modelarea caracterului meu, dacă vreţi, la îmblânzirea, la îndepărtarea de mânie şi de mândrie ‒ şi, dacă gândesc aşa şi cer ajutorul lui Dumnezeu, atunci n-am cum să nu am răbdare. Pentru că, dacă înţeleg că trebuie să mă rog lui Dumnezeu, atunci ceea ce se întâmplă nu mai are putere asupra mea.
De aceea, dacă ne gândim la doamna Aspazia Oțel sau la Părintele Iustin Pârvu sau la Părintele Arsenie Papacioc, care au făcut atâția ani de puşcărie, ei mereu spuneau că rugăciunea şi cultura îi înălţau sufleteşte, îi ridicau din starea în care se aflau, de foamete, de bătaie, de teroare, de lipsire de libertate, și îi făceau să se simtă în Rai. Şi atunci ei nu-şi puneau problema că nu mai au răbdare sau că trebuie să se elibereze de acolo, ci trăiau în lumea lui Dumnezeu, în lumea Raiului, în Împărăția cerurilor încă din lumea aceasta. Noi, de obicei, suntem prea lumeşti şi nu ne gândim ca tot ce ni se întâmplă să transformăm în lucrare duhovnicească, de aceea apare și voia aceasta a mea, care este diferită de tot ce-mi este bun şi de folos, este total străină de voia lui Dumnezeu. Pentru că, mă uit la mine: ce-mi doresc eu, de fapt? Îmi doresc ca mănăstirea să fie foarte bogată, chipurile ca să ajutăm oamenii… E adevărat că sunt mulţi săraci şi sunt multe boli în ţara asta, dar dacă Dumnezeu nu a îngăduit să găsesc eu comoara dacilor, peste care să fiu stăpân și să o împart, înseamnă că are alte planuri cu mine. Și atunci e foarte bine să accept şi să înţeleg că nu-mi este de folos pentru mântuirea mea altceva decât ceea ce mi se întâmplă.
Am remarcat de cele mai multe ori că sărăcia, întristarea, amărăciunea mă trimit către Dumnezeu. Şi cred că într-adevăr aceasta este calea, pentru că, aşa cum spunea şi Petre Ţuţea, „Suferinţa asumată fără să ne revoltăm, cerându-I ajutorul lui Dumnezeu, naşte iubire”. Iar iubirea este Hristos. Şi dacă în inima mea este iubire, am de toate. Sunt cel mai sărac om de pe pământ, dar nu-mi lipseşte nimic. Sunt cel mai sărac om de pe pământ, dar am totul, Îl am pe Hristos.
„Sărăcia înseamnă libertate”
– De curând, Mănăstirea Turnu a trecut printr-un incendiu cumplit. Cum aţi întâmpinat această ispită?
– Încă nu am reuşit să trag nişte concluzii foarte clare. Cert este că e o minune a lui Dumnezeu faptul că suntem încă în viaţă. E o îngăduinţă a lui Dumnezeu, pentru că probabil n-am fost vrednici de Raiul Lui şi ne-a mai dat o şansă.
Am discutat de curând cu arhitectul Daniel Hoinărescu, fiul domnului Călin Hoinărescu, care a făcut primul proiect de restaurare a Mănăstirii Turnu – închipuiţi-vă, în anii ’80, în plină perioadă comunistă! Şi am avut o discuţie cu fiul dumnealui, care ne spunea că, din păcate, mănăstirea, deși aţi văzut, a fost frumoasă, impozantă, era pe cea mai de jos clasă când era vorba de incendii. Totul din lemn, şindrilă ‒ a fost de-ajuns doar o scânteie… Acum, dacă ne-o ajuta Dumnezeu, o să proiectăm ceva nou. Este a treia oară în viaţă când pornesc de la zero. Am rămas, la vremea respectivă, doar cu hainele de pe mine. Și am descoperit că sărăcia, faptul de a avea cât mai puţine lucruri înseamnă libertate, foarte multă libertate! Era prima oară când nu mă mai îngrijeam unde să-mi pun hainele la uscat, nu mă îngrijeam cu care să mă îmbrac, cu care să mă încalţ. Aveam o singură haină, pe care o luam în spate şi gata! Necazul acesta are şi farmecul lui; eu zic că, dacă învăţăm ceea ce trebuie din toată povestea asta, e folositoare.
Mai înainte de-a trece prin această încercare, am aflat de durerea unor tineri cărora le arsese casa şi am încercat şi noi, pe cât ne-a fost cu putinţă, să-i ajutăm un pic. Şi cred că gândul acesta de a-i ajuta a declanşat apoi un val de simpatie în favoarea noastră, așa cred. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar avem până acum vreo două mii cinci sute de donatori, ceea ce mă surprinde extraordinar! Ne‑au donat de la cinci lei, zece lei, până la sume mai mari. Şi mi-am adus aminte că există un blestem în istoricul mănăstirii, şi tot încercam să descopăr ce înseamnă efectiv ‒ pentru că am văzut că primul care cade sub incidenţa lui este stareţul mănăstirii. Şi sper să nu uit ce mi-am propus, am vorbit şi cu Părinţii și toți au fost de acord să încercăm, măcar o dată la doi ani, să ajutăm o familie să-şi facă o casă.
Cam asta am înţeles eu, că sunt dator cu foarte multă dragoste acestui popor, foarte multă dragoste… Tot spun şi repet: „Nu uita! Nu te păcăli! Nu fi rău! Fii bun, blând cu toată lumea, că uite câţi s-au gândit să te ajute şi câţi, probabil, ar fi vrut, dar n-au avut posibilitatea…”. Cel mai frumos lucru a fost că, a doua zi sau a treia zi după incendiu, ne-a sunat un român din Elveţia, care şi-a cerut scuze că trece printr-o situaţie financiară destul de proastă, dar a spus aşa: „Părinte, cum mă redresez, vă fac şi eu o donaţie!”. Şi mi s-a părut extraordinar! Fără să-l ştiu, îşi cerea scuze că nu ne poate ajuta. După aceea, mi-am dat seama că am fost destul de marcat de ceea ce s-a întâmplat, dar nu în sensul de durere şi de suferinţă. S-a întâmplat ceva, în adâncul sufletului, îmi renumăram viaţa, îmi făceam un calcul, să vedem unde sunt, dacă intru în Rai sau nu. Și a mai fost un moment care m-a marcat, atunci când a venit o mamă cu un prichindel blond ‒ cred că avea până în şapte ani ‒ care mi-a întins un plic şi mi-a spus că tocmai îşi spărsese puşculiţa, să ne dea nouă banii, ca să cumpărăm ceva pentru mănăstire. De aceea am spus că ar trebui să nu uit niciodată dragostea oamenilor, ci să încercăm, la rândul nostru, cumva, nu neapărat să le întoarcem, ci să găsească la noi ceea ce, de fapt, aşteaptă.
Eu cred ce spunea odată Sfântul Calinic, în momentul când s-a dărâmat o biserică și el s-a rugat la Dumnezeu să-l ierte, crezând că de la păcatele lui s-a întâmplat nenorocirea ‒ bine, nu e cazul la mine, cu siguranţă că sunt şi păcatele mele aici! Și atunci i s-a arătat Sfântul Nicolae şi i-a spus că a fost din îngăduința lui Dumnezeu, Care voia să se schimbe ctitorii, ca să se mântuiască şi alţii. Şi mă gândeam eu că la noi sunt două mii şi ceva de donatori, deci mi se pare că avem cam mulţi ctitori acum, pe lângă Vlad Ţepeş, Neagoe Basarab şi Constantin Brâncoveanu!
„Cu cât te lupţi, cu atât harul vine mai puternic!”
– Cu siguranţă, aţi cunoscut oameni care s-au lăsat cu totul în voia lui Dumnezeu. Puteţi să ne exemplificaţi astfel de vieţi?
– Da, o am în minte pe sora Maria… În locul unde m-am născut eu, în Munţii Vrancei, erau câteva familii care fuseseră prin „Oastea Domnului”, oameni deosebiţi, şi femeia aceasta venea de multe ori la noi acasă şi o învăţa pe mama. Sunt convins că erau nişte mari rugători, dar în acelaşi timp era și lucrarea lui Dumnezeu, pentru că veneau şi o învăţau pe mama, iar în felul acesta auzeam şi eu.
Partea interesantă este că, în tot ceea ce vorbeau, puneau accentul foarte mult pe rugăciune și pe iertare – mama era atunci necăjită pe cineva, şi mi-a rămas în minte cum îi spunea sora Maria: „Iart-o! Uită! Roagă-te la Dumnezeu s-o ierte!”. Apoi, femeia aceasta o îndemna întotdeauna pe mama să facă milostenie. Ştiu că a trimis-o la o familie din sat, şi mama zicea: „Lelea Maria, nu mă pot duce, că ei sunt oameni care au, şi or să se simtă jigniți…”. Iar dumneaei a zis aşa: „Du-te şi spune-i că eu te-am trimis!”. Şi am ţinut minte că vorbea mama cu tata şi-i spunea: „N-am crezut că oamenii ăştia sunt atât de săraci, fără să spună nimic, fără să ştie nimeni!”. Nu ştiu ce se întâmplase de ajunseseră aşa de săraci, dar ştiu că îi spunea tatei: „Când le-am zis că m-a trimis lelea Maria, n-au mai spus nimic, au luat liniştiți”. Şi atunci a intrat în casa lor şi a văzut că erau cumplit de săraci, dar erau de o delicateţe incredibilă, nu se plângeau și, prin lucrarea lui Dumnezeu, sora Maria îi descoperise.
Iar dintre Părinţi, ce să vă spun! Am avut acum o surpriză de proporţii. Mi-a adus cineva o carte cu o viaţă mai detaliată a Părintelui Arsenie Papacioc, şi aşa am aflat că Părintele avusese pe viu o operaţie de hemoroizi. L-am întrebat pe Părintele Pavel, care este medic, ce înseamnă asta, și mi-a spus că e cumplit, nu ne putem închipui ce înseamnă o asemenea operaţie fără anestezie! Şi-mi aduc aminte că l-am vizitat pe Părintele Arsenie într-o perioadă în care nu mai aveam nimic la mănăstire şi mă luaseră gândurile de deznădejde. Şi m-am dus şi i-am spus: „Părinte, sunt fără viaţă!”. Şi Părintele, care de-abia mai respira, mi-aduc aminte, şi avea un chip atât de luminos, a izbucnit dintr-odată şi a zis: „Minunat! Ce grozav! Acum s-a retras harul lui Dumnezeu! Luptă-te!”. Strângea pumnii şi dădea aşa, ca şi cum ar fi pornit la război. Îmi zicea: „Luptă-te! Acum, cu cât te lupţi, cu atât harul va veni mai puternic! Nu rata ocazia asta!”. Eu eram mort, şi el îmi spunea să nu ratez ocazia!
După ce am plecat de acolo mi-am dat seama că sunt alt om. Am stat şi m-am gândit: ce s-a întâmplat? Şi după aceea mi-am adus aminte că Părintele a izbucnit pur şi simplu într-o bucurie imensă când i-am spus că sunt un om mort. Şi de-atunci îmi aduc aminte mereu şi-mi spun: „Doamne!”. Îmi mai spunea Părintele că numai optimiştii reuşesc în viaţă. Şi acum, ori de câte ori am ocazia, le spun tuturor: „Măi, uite, Părintele Arsenie, care avea douăzeci de ani de puşcărie, trecuse prin chinurile acestei operaţii și, cum am zice noi, nu se putea bucura de viaţă, pentru că după operaţie rămăsese cu dureri şi, cu toate acestea, Părintele avea o bucurie şi o poftă de viaţă, în timp ce eu, un om tânăr şi sănătos, care ar fi trebuit să nu mă plâng, eram mort!”.
(fragment)
Interviu realizat de
Mihaela-Raluca Tănăseanu
Fragment din articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 175 (august 2023)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks