Cu noi este Dumnezeu

Fără suferință nu există biruință

de

Viața doamnei Maria este cât se poate de simplă, plină de minuni. Ascultându-i povestea depănată molcom, începem a pricepe cuvântul Domnului: „Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară” Matei 11:30. Cu Dumnezeu, orice povară, necaz, durere, pierdere se face câștig duhovnicesc și plată cerească. „Și cine nu adună cu Mine risipește” Matei 12:30. Nu trebuie decât să transformi suferința în rugăciune, tristețea în psalm și păcatul în pocăință. Și astfel, aducând Evanghelia în viața noastră de zi cu zi, ne pomenim contemporani cu Hristos, după cuvântul Domnului: „unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea” Ioan 17:24. (A.S.)

– Doamna Maria, pentru început, vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre copilăria dumneavoastră.

– Am 86 de ani curând, peste două luni. Au trecut anii fără să ştiu, vorba unui mare scriitor: „Ca să fii fericit, trebuie să n-ai timp să te gândeşti la nefericire”. Şi n-am avut timp, pentru că întotdeauna am muncit şi mi-am găsit un rost în viață. Abia târziu am realizat, la 80 de ani când, în noua comunitate de români din care fac parte aici, în Anglia, Părintele a anunțat că „Tanti Maria împlineşte opt anişori”. Toți s-au mirat: „Ooo!”, pentru că aveau impresia că sunt mult mai tânără. Şi eu parcă m-am mirat, că nu-mi dădeam seama că am ajuns la anii aceştia. Au trecut anii pe lângă mine muncind și căutând să fac şi eu ce face fiecare om care vrea să fie bun creştin.

În legătură cu copilăria mea, m-am născut într-o garsonieră a unei fabrici care se afla la întâlnirea şoselei Vitan cu Dristorul de altădată, în apropiere de râul Dâmboviţa, la ieșirea din București. Garsoniera i-a fost dată tatălui meu de către fabrica unde era angajat. Tata venise în Bucureşti la 16 ani, a făcut Şcoala de Arte şi Meserii şi lucra în fier forjat. Având o minte ageră, a reuşit să fie un maistru foarte apreciat la fabrica unde lucra și, pentru că a făcut o anumită inovaţie, la un moment dat francezii i-au pictat portretul, căci graţie acestei inovaţii fabrica a avut o producţie mai bună.

Rememorând, mulţumesc Domnului că am avut o copilărie diferită de a celor care trăiesc acum. Adică am fost foarte fericită, în sensul că noi nu aveam jucării, dar aveam copaci în care ne căţăram; seara ne adunam la o troiţă şi ne jucam de-a v-aţi ascunselea şi alte jocuri, până târziu. Cam asta a fost până la înce­perea adolescenţei. În copilările am avut-o pe bunica lângă mine ‒ o femeie deosebită, isteaţă şi care făcea versuri ad‑hoc! Ne povestea vieţi de sfinţi, dar fără să le spună numele. Abia după aceea, când am crescut și am citit, mi-am dat seama că ne povestea viaţa Sfintei Filofteia, a Sfântului Spiridon, a Sfântului Mina… Și avea un talent aşa de mare, încât ne cucerea!

Ne mai spunea cât de mult contează să fii aşa cum Dumnezeu te vrea: curat, să nu minţi, pentru că Dumnezeu este şi vede orice. Deci în sufletul meu era sădit faptul că, oriunde te-ai ascunde, nu poţi să faci un lucru nelalocul lui, pentru că Dumnezeu te vede. Dar fără teamă! Pentru că tu, dacă-I placi lui Dumnezeu în orice împrejurare, El este alături de tine şi te ajută. Nu ne făcea teorie; ne spunea numai asta şi să nu uităm să ne facem rugăciunile.

Așa au trecut anii. Apoi, mergând la şcoală, am avut duhovnic un Părinte care ne luase la cor şi ne ţinea aproape. Când am terminat clasele elementare eram cucerită de chimie şi voiam să mă fac chimistă, împreună cu colega mea de bancă. Dar duhovnicul ne-a zis: „Nu! Voi să vă faceţi dăscăliţe!”. Şi mărturisesc că l-am ascultat şi bine am făcut, pentru că mi-am găsit vocaţia şi am lucrat toată viaţa cu pasiune şi cu suflet. Am iubit copiii, mi-a fost milă de mulţi care nu aveau posibilitatea să aibă o viaţă cât de cât normală şi am căutat, cu micile mele posibilităţi, să-i ajut. Așa s-au legat de mine mulţi copii.

M-a impresionat că, peste ani, m-a căutat o fostă elevă ca să-mi pună o întrebare. Pentru că am greşit şi eu, ca orice om: am crezut că pot să fac din toţi copiii elevi de nota zece şi eram foarte exigentă, dar, în acelaşi timp, ştiam să fac şi glume cu ei, să mi-i apropii, şi ei mă iubeau. Oricum, eram severă, și această fată m-a întrebat: „Sunt foarte curioasă de ce pe mine nu m-aţi certat şi niciodată n‑am fost pedepsită. De ce?”. Atunci, fiind mare, i-am mărturisit. Îi ştiam istoria, avea o viață grea şi mi-era milă de ea. Ce să-i mai cer? Ce putea să mai facă şi ea la şcoală? Aşa au trecut alţi ani.

„Doamne, n-o lua pe mămica mea!”

– Când aţi fost conştientă de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa dumneavoastră?

– Am fost dintotdeauna. Asta a rămas pe veci în sufletul meu. Nu împlinisem opt ani când mama a fost adusă de la spital, pentru că nu mai aveau ce să-i facă. Era foarte tânără, dar și foarte bolnavă. Au chemat preotul, cum se chema pe atunci, şi toţi erau amărâţi. Aşteptam momentul, pentru că ne-au zis că nu mai are mult de trăit. Atunci mama s-a spovedit Părintelui. După ce s-a spovedit şi s-a împărtăşit, m-a chemat la dânsa și mi-a zis: „Mia, te rog să-mi promiţi ceva. Uite, eu o să plec la Doamne-Doamne, dar tu, pentru că eşti mai mare, te rog să ai grijă de surorile tale”. Aveam două surori mai mici, una de patru şi alta de un an. Probabil că am zis „Da”, nu mai reţin. Dar știu că după aceea am ieşit afară.

Era seară, un cer albastru, luminos, şi o lună plină. Ştiam de la bunica cum se pun mâinile la rugăciune şi, cum am început ‒ şi acum, vă rog să mă credeţi, când mi-aduc aminte, îmi dau lacrimile! ‒, am izbucnit în plâns şi am zis: „Doamne, Te rog, n-o lua pe mămica mea, că eu sunt prea mică şi nu pot să am grijă de surorile mele! Doamne, Doamne, te rog ajută-mă!”. Şi atâta am plâns, şi atâta m-am rugat, şi lacrimile mi se adunau în barbă… După aceea, târziu, mi-am dat seama că am stat prea mult şi ceilalţi poate că mă aşteaptă. Mi-am şters lacrimile şi m-am dus lângă ei. Toţi erau supăraţi, trişti, amărâţi. Clipa asta eu am uitat-o, însă când credeţi că mi-am adus aminte de ea?

– Când?

– A venit revoluţia. Şi eu, care eram învățătoare, mi-am amintit cum era pe timpuri la şcoală: aveam icoane şi începeam orele cu „Tatăl nostru”. La sfârşit iar aveam rugăciune, și parcă-ţi dădeau putere, parcă-ţi dădeau energie toate rugăciunile acestea. Atunci mi-am dus şi eu icoana în clasă, fără să cer permisiunea nimănui, și i-am învăţat pe copii „Tatăl nostru”. Și, într-o zi, când spuneam „Tatăl nostru” ca de obicei, privind la copii, văd că unii erau foarte concentraţi, cu capul plecat, dar erau și câţiva care se cam uitau peste tot, deci nu erau atenţi la rugăciune. Şi-n clipa aceea mi-am amintit de rugăciunea mea din copilărie, și am realizat că după aceea mama s-a făcut bine şi a început să muncească la fel ca înainte ‒ pentru că aveam gospodărie mare, cu păsări, cu animale, cu grădină, cu de toate. Ei, cum se face că tocmai atunci, când îi priveam, mi-am amintit și, sub impulsul acestei amintiri, le-am povestit şi copiilor minunea! Rezultatul, vă mărturisesc: de câte ori se furau lucruri în clasă sau se fă­ceau, ştiu eu, greşeli mari, nu puteam să aflăm ade­vărul sau hoţul. Iar după aceea, copiii mei ştiau că nu se poate să iei de la altul.

Chiar s-a întâmplat cu un băieţel care venise de la orfelinat. Era așezat în ultima bancă, spre geam. Eu l-am observat aşa, cam trist, și am aflat despre el. Avea un bileţel acolo: „Mamă, vino să mă iei!”. M-am topit când am citit. Şi, după istorioara pe care v-am spus-o, au dispărut nişte mănuşi. Cine le-a luat? Cine le-a luat? Eu n-am zis nimic, ca altădată ‒ ce nu inventam ca să desco­pe­rim pe cel care a furat! Am zis doar: „Nu-i nimic, Doamne-Doamne o să ne arate cumva”. A doua zi, a venit băiatul să-mi spună la ureche: „Doamnă, să mă iertaţi, dar să ştiţi că eu am luat mănuşile!”. N-am spus la nimeni, le-am dat proprietarului, dar, cu ocazia Crăciunului, am făcut un pachet mare şi i l-am dăruit lui de la Doamne-Doamne. Că Dumnezeu, pentru că el a spus adevărul, uite, i-a trimis mănuşi şi căciulă şi fular… Şi era foarte fericit. Acesta a fost un episod.

Un alt episod, care s-a întâmplat după povestea asta, a fost într-un moment când, având eu un necaz şi fiind şi singură, am început să mă frământ: ce să fac, cum să fac? Cineva mă sfătuise să mă duc să dau pomelnice pe la mai multe biserici. Și unde pot să mă duc, decât în centru, unde sunt mai multe biserici în apropiere? Zis şi făcut! Mi-am făcut planul, m-am dus în centru şi am ajuns şi la biserica „Sfântul Gheorghe Vechi” care, de obi­cei, de câte ori treceam pe lângă ea, era închisă. De data aceasta am găsit-o deschisă. Era foarte devreme. Cu pomelnicul în mână, am stat în faţa altarului, aşteptând ca Părintele să iasă. Dar, fără să vreau, am trăit atunci o minune și am înţeles adevărul adevărat. Pentru că, până în clipa aceea, pentru mine slujba era un fel de spectacol. Dar acum am înţeles că e o rugăciune. Iar între timp, venind mereu la biserică, mi se părea o veşnicie până se termina slujba, mă dureau picioarele că stăteam prea mult. Şi, la un moment dat, mi-am adus aminte de rugăciunea acelui tată din Evanghelie, care şi-a dus copilul la Iisus să-l vindece. Şi am zis și eu ca el: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” Marcu 9:24. Am zis întruna lucrul acesta şi… minunea s-a întâmplat!

Dar minunea cea mai mare am trăit-o într-o Vinere Mare când, în urma slujbei deosebite a Prohodului, am înţeles cât a suferit Domnul Iisus Hristos: durerea, chinul şi tragedia… Și atunci am căzut în genunchi şi am început să plâng şi să-mi pară rău de tot ce am făcut rău. Atunci a fost adevărata mea schimbare! Ştiu numai că, după ce s-a terminat slujba, am trecut pe lângă epitaf, unde Părintele ne dădea tuturor câte o floare. Când am ajuns acolo, parcă ar fi citit ce s-a întâmplat în sufle­tul meu și a căutat o floare mai deosebită să mi-o dăru­ias­că. Bineînţeles că acesta a fost un moment de trezire, ceva care nu se poate povesti în cuvinte. Mai sunt câteva momente pe care le-am trăit aşa şi am înţeles ajutorul lui Dumnezeu în clipele grele. De multe ori am fost salvată graţie acestei credinţe, pentru că, la rugăciune puternică, Dumnezeu vine şi-ţi dă o mână de ajutor.

„Putem să recucerim ceea ce am pierdut”

– Care sunt rugăciunile care vă sunt cele mai dragi?

– Acum dau slavă lui Dumnezeu că, aşa cum zice Psalmistul, mă consider ca un pustnic. Am ce-mi trebuie, dar sunt chiar izolată în ultimul timp, din pricina aşezării. N-aş vrea să mă mai mut de aici, din Anglia, mai ales că acasă, adică în România, nu mai pot veni, pentru că nu mai am nimic.

Mă trezesc în fiecare dimineață și încep pravila cu rugăciunile dimineții. După aceea, acatistul zilei sau acatistul sfântului care este în ziua respectivă. Apoi îmi văd de treburile casei şi fac Psaltirea – aşa am apucat de la o creştină de la biserica „Sfântul Gheorghe Vechi”. Psaltirea îmi este cea mai dragă, mă linişteşte. În loc să iau o tabletă, dacă m-am neliniştit, pun mâna pe Psaltire şi treptat, treptat, îmi revin. Și, de cele mai multe ori, când reuşesc să duc o astfel de zi liniştită, cu rugăciuni, şi visele mele sunt mai frumoase.

– Sunt anumite pasaje din Psaltire care vă apropie mai mult de Dumnezeu?

– Da, sunt multe. Psalmul 50, pe care îl zic mereu, Psalmii 142, 102… Într-un timp, când am avut o încercare mare, cineva mi-a spus de psalmii vindecători. Am început să-i citesc de mai multe ori pe zi şi, cu pomelnicele date pe la mai multe mănăstiri, Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea. Fata mea a avut o operaţie la cap, iar şansele ei de supravieţuire erau de 11%. Pentru că era un loc foarte dificil, toţi refuzau să facă operaţia. Atunci am zis: „Doamne, să nu dai nimănui necazul ăsta pe care l-am avut noi!”. Am suferit şi m-am rugat mult. Şi, ca o minune, fata mea şi-a revenit după operaţie.

Mai apoi a plecat cu un grup de englezi într-un pelerinaj la Mănăstirea Sinai. A intrat întâi grupul de ruşi să se roage la moaştele Sfin­tei Ecaterina. Au mers apoi şi grecii, dar pe englezi, nu știu de ce, nu i-au primit. În schimb, fata mea s-a dus în faţă şi le-a spus: „Eu sunt ortodoxă, tata a fost ortodox, mama la fel, şi am suferit o opera­ţie majoră. Aş vrea să merg să le mulţumesc sfinţilor”. Atunci călugărul respectiv i-a dat voie, iar ea a intrat şi, culmea, în timp ce se uita la iconostas, aproape a leşinat. A izbucnit în plâns, pentru că imediat după operație i-a apărut un sfânt care a încredinţat-o că va scăpa, și ea l-a recunoscut pe sfântul acela pe iconostasul din Sinai.

Eu niciodată nu i-am spus ce făceam eu – mă duceam la biserica de lângă noi, unde pe iconostas erau Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, toți pictați de Sfântul Sofronie de la Essex. Şi eu acolo stăteam şi mă rugam la Sfântul Mihail, căci fata mea poartă numele Sfântului, dar ea nu știa lucrul acesta, şi asta m-a mirat că, atunci când au întrebat-o ce s-a întâmplat, ea a răspuns: „Da, acuma ştiu cine m-a ajutat: mama s-a rugat la Sfântul Mihail!”. Dar eu niciodată nu i-am spus. De ce? Pentru că se schimbă omul când pleacă din cuibul lui şi din obiceiurile lui. O deranja puţin că mergeam toată ziua la biserică, dar acesta era dorul meu şi locul meu de odihnă şi de bucurie.

– Cum s-a schimbat lumea în ultimele decenii, faţă de vremea când eraţi dumneavoastră copil?

– Foarte mult! În primul rând, le mai spun eu co­piilor de aici ‒ pentru că sunt copii faţă de mine ‒, când vin cu copiii lor la biserică şi fac „spectacol” în timpul slujbei. Pentru că ei vin așa, ca să ne vedem, ca să ne întâlnim, dar nu le spun nimic copiilor şi-i lasă să facă ce vor ei. Or, nu aşa trebuie să procedăm! Chiar le-am zis odată: „Sunt tristă pentru că voi nu-i pregătiţi pe copii să vină la biserică. Să le spuneţi de acasă: noi mergem în Casa Domnului. Noi acolo nu putem să facem orice. Noi trebuie să ne rugăm. El ne vede, noi nu-L vedem pe El”. Şi, nu ştiu, poate greşesc, poate nu, dar ştiu că aşa a fost crescut nepotul meu şi acum merge pe drumul cel bun.

Dar copiii din ziua de azi s‑au schimbat, în primul rând pentru că nici părinţii nu ştiu rânduiala. Și nu o ştiu pentru că nu s-a făcut nici în şcoală, nici acasă, nici părinţii lor, care au trăit pe vremea comunismului, nu i-au învățat. Și, dacă mai nimereşti și vreun preot tânăr care e mai îngăduitor, în sensul că: „Bine că vin la biserică!”, atunci se perpetuează ceva care nu e bine. Dar, Dumnezeu cu mila! Cred că El va lucra cu timpul.

(fragment)

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu


Fragment din articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 175 (august 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trackbacks and Pingbacks