Liturgica

Cum să înțelegem în chip drept limbajul Bisericii?

de

„Complicat, inactual, de neînțeles!”, va obiecta adesea omul contemporan, ascultând sau citind textele cântărilor liturgice. „Trebuie adecvat, simplificat!”, își va găsi tot el soluția. Care sunt însă roadele acestui demers de continuă adaptare? Aparenta accesibilizare a limbajului liturgic ne face mai accesibilă și Împărăția lui Dumnezeu?

Teologul și traducătorul Radu Hagiu ne provoacă la niște problematizări: de ce ne așteptăm ca limbajul care exprimă Tainele Împărăției și ne descrie harta ajungerii la ea să fie ceva facil? De ce suntem dispuși să studiem și să aprofundăm ani și ani la rând limbajele diferitelor științe și arte care, nici una, nu depășește orizontul lumii acesteia și nici răstimpul vremelniciei, dar nu vrem să investim timp și efort pentru a cerceta și a cultiva graiul care ne deschide orizontul „nelumescului” și al „veșnicului”. (T.P.)

Poate că v-ați întrebat într-un moment sau altul, mai mult sau mai puțin, mai profund sau mai superficial, care este relevanța felului în care vorbim cu Dumnezeu și despre Dumnezeu. Unii, poate, au auzit de acea teorie occidentală, acum abandonată, a „limbilor sacre”.

Deși s-a manifestat într-un context iudeo-creștin, conceptul de limbă sacră definește de fapt o raportare principială la un text socotit revelat, însuflat de Sus, latentă de-a lungul întregii istorii omenești și care se regăsește în cadrul diferitor religii cu vechime, cum ar fi hinduismul și buddhismul (și limba sanscrită) sau islamismul (și araba coranică). Acest concept a fost dus uneori la extrem în cadrul unor religii ca iudaismul, în care s-a ajuns la absolutizarea unor forme fonetice (limba ebraică este numită de unii evrei chiar lașon hakodeș, „limbajul sfințeniei”); exemplul cel mai cunoscut este înlocuirea de către rabini, încă dinainte de Hristos, pentru a nu încălca cumva porunca neluării Numelui lui Dumnezeu în deșert, a tetragramei sacre YHWH/Yahveh (numele cu care Dumnezeu i Se descoperă Prorocului Moise pe muntele Horev), care se traduce „Cel Ce Este”, cu termenul oarecum generic Adonái, „Domnul” – o discuție foarte interesantă în sine, dar în care nu vom intra acum, deși voi încerca să revin cu câteva aspecte despre problematica Numelui lui Dumnezeu, care are o legătură strânsă cu Rugăciunea isihastă.

Ce aș vrea să punctez în privința așa-ziselor „limbi sacre” (care, în cadru iudeo-creștin, se referă la latină, greacă și ebraică) este că, pe de o parte, Biserica a respins ca eretic acest concept în forma sa absolutizantă încă din secolul al IX-lea, când, în contextul evanghelizării populațiilor slave, Sfinții Chiril și Methodie au tradus Evanghelia și Liturghia în limba acestora (cunoscută astăzi sub numele de slavonă bisericească), în ciuda protestelor unor clerici din Roma. Pe de altă parte, însă, așa cum remarca la începutul secolului trecut eruditul arhimandrit Iuliu Scriban, odată cu traducerea (în română, dar și în orice altă limbă) a principalelor texte liturgice ale Bisericii, limbajul acela s-a îmbisericit, a căpătat într-o măsură un caracter iconic, arhetipal, reprezentând un „trecut [care] aduce cu sine și rânduieli sănătoase și închegări vrednice”, căci „limba […] este legată de sufletul nostru din însăși copilăria noastră. Din pricina aceasta, vorbirea în graiurile ei este mai adâncă decât toate cataplasmele și plasturii din alte limbi pe care le-am așterne peste vorbirea noastră din vechime” – iar adoptarea arbitrară a unui lexic străin de acest ethos ne pune în primejdia de a „fi luați la vale de șuvoiul înnoirilor primejdioase”[1].

Între aceste două extreme, cea a absolutizării conservatoare a unor lecțiuni arhaice și cea a modernizării neologizante cu orice preț, încearcă „graiul liturgic”[2] al Bisericii să găsească echilibrul căii împărătești.

1. Cuvântul – energie purtătoare de viață

Aș vrea însă, înainte să trec la niște problematici mai punctuale, să definesc un concept esențial pentru discuția noastră: ce este cuvântul.

Știm de la Sfântul Apostol Ioan, pe care Biserica l-a cinstit cu titlul (acordat cu parcimonie) de „Cuvântător-de-Dumnezeu”, că în sens esențial Cuvântul (în greacă, o Lógos) este unul dintre numele lui Dumnezeu, prin care „toate s-au făcut, și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” Ioan 1:3. Mai știm și că omul este făcut după chipul lui Dumnezeu și spre asemănarea cu El cf. Facere 1:26, iar acest „chip”, această imagine dumnezeiască din om include capacitatea (la măsură omenească) creatoare a cuvintelor.

„Cuvântul omenesc”, zice Cuviosul Sofronie Athonitul, „este chip al Cuvântului celui mai înainte de veci al Tatălui: «Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit… Că El a zis, și s-a făcut; El a poruncit, și s-a zidit» Psalm 32: 6 şi 9. Și cuvântul nostru poartă o putere făcătoare. «Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac» Isaia 40:8; și cuvântul nostru atinge veșnicia, dacă este rostit în căile voii Sale”[3].

„Cuvântul lui Dumnezeu”, dezvoltă acest gând Părintele Rafail Noica, în contextul creației universului, „putem să înțelegem că este, în limbajul nostru, aș zice, energie, energie creatoare. Dar cuvântul omului ce este? Dacă omul este chipul lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu care poate să ajungă până la asemănarea lui Dumnezeu, și cuvântul omului este o energie (…) – energie care trăiește în Însuși Dumnezeu”[4]. De aceea Adam primește de la Dumnezeu și răspunderea de „dătător-de-nume”, punând nume „tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice” Facere 2:20, de aceea „Hristos ne grăiește cuvinte nu ale unei etici superioare, ci ca Dumnezeu, «ale vieții vecinice». (…) În măsura în care omul se lasă împărtășit de cuvântul lui Dumnezeu, găsește în acest cuvânt pe Dumnezeu, energie de viață”[5].

În aceeași cheie trebuie înțelese și disputele dogmatice din primele veacuri creștine (dar și din cele de mai apoi), în cadrul cărora s-au definit o serie de termeni fundamentali în privința înțelegerii tainei Dumnezeului celui Întreit în Una și a relației Sale cu lumea, cum ar fi de-o-ființă, ipostas, fire, purcedere, dumnezeu-omenitate, împreună-lucrare, energie nezidită etc.

Terminologia bisericească între convenție și analogie

Voi face acum o mică paranteză, pentru a adresa o problemă cât se poate de actuală – cea a naturii conceptelor, afirmațiilor, cuvintelor prin care se exprimă adevărurile dumnezeiești.

Fiindcă în cazul lui Dumnezeu este vorba de o cunoaștere antinomică, mai presus de rațiunea omenească, Sfinții Părinți au accentuat pe de o parte diz-analogia dintre Dumnezeu și om (pentru a evita antropomorfizarea Dumnezeirii), dar pe de altă parte nu au eliminat complet analogia dintre Dumnezeu și om (pentru a evita considerarea numirilor revelate ca unele arbitrare).

În zilele noastre, acest concept de arbitraritate se regăsește îndeobște în curentele filosofice și teologice care reduc cuvintele la simple convenții, negând adecvarea lor ontologică cu o realitate suprainteligibilă – de exemplu, în cadrul anumitor grupări neoprotestante se susține că numele de Tată acordat lui Dumnezeu reprezintă o convenție tributară unui context social-istoric specific și că dumnezeirea are un caracter androgin; prin urmare, lui Dumnezeu i S-ar putea zice la o adică și Mamă. Adecvarea numelor și atributelor dumnezeiești este însă determinată și confirmată de folosirea lor de către Hristos, Dumnezeul întrupat ca om. Numirile de Tată și Fiu nu sunt arbitrare, ci tot ce este dumnezeiesc reprezintă arhetipuri pentru om și cosmos/creație: paternitatea divină este model pentru paternitatea umană, fără a se epuiza în cea umană, iar paternitatea umană are valoare (desigur, limitată) de simbol/imagine pentru cea divină.

În Ortodoxie, problematica aceasta a provocat, pe un plan diferit, dar similar, controversa onomatodoxă de la începutului secolului XX din Sfântul Munte în privința naturii Numelui lui Iisus Hristos, folosit în practica rugăciunii inimii (controversă finalizată prin concluzia că numele lui Dumnezeu-Fiul nu este de esență divină, dar nici simplă convenție omenească; este uman, dar legat ontologic de Persoana Sa) – problematică asupra căreia voi reveni.

2. Natura „graiului liturgic”

Revenind acum la firul roșu al discuției noastre, aș vrea să merg mai departe prin a defini conceptul de limbaj al Bisericii, de „grai liturgic”, strâns legat de înțelegerea capacității cuvintelor de a fi purtătoare de energie și de a exprima în mod cât mai vrednic și mai drept o anumită realitate (în cazul limbajului liturgic, realitățile din „planul și graiul Dumnezeieștii Descoperiri, al rugăciunii, al cuvântării-de-Dumnezeu și al celorlalte legături dintre Dumnezeu și oameni – al Liturghiei”[6]).

Fiecare limbaj, spune Cuviosul Sofronie, își are specializarea sa, provenită din scopul căruia i se adresează: unul este limbajul cotidian, altul cel al politicii, altul cel științific, filozofic sau poetic. Orice limbaj, prin natura sa „condițional-reflexivă”, are menirea de a-l transpune în domeniul respectiv pe cel căruia i se adresează; din acest motiv, și Biserica este îndreptățită să-și aibă propriul limbaj specializat, care are cea mai înaltă funcție dintre toate formele de limbaj: cea „de a naște în mințile și în inimile celor ce se roagă simțământul unei alte lumi, al celei de sus; (…) îi ajută pe credincioși a petrece în simțământul Celui Desăvârșit și contribuie la o mai deplină a lor părtășie cu El”[7].

Începând cu a doua jumătate a secolului XX s-a pus tot mai pregnant problema actualizării, înnoirii sau chiar simplificării limbajului bisericesc în întreaga lume creștină. În acest sens, Cuviosul Sofronie cunoscuse la prima mână tragica experiență a „schimbării graiului liturgic în Biserica Anglicană: Astfel, introducerea limbajului celui mai simplu în cadrul slujbelor bisericii pomenite a stins într-o măsură trăirea rugăciunii, ducând la împuținarea considerabilă a numărului de credincioși”[8].

În fața argumentului adus de susținătorii adoptării limbajului cotidian în slujbele Bisericii, cum că oamenii zilelor noastre nu mai înțeleg terminologia eclesială, Cuviosul Sofronie atrăgea atenția asupra faptului că, pe bună dreptate, aproape toți post-modernii au astăzi parte de educație, nivelul teoretic al învățământului actual fiind unul dintre cele mai înalte din istorie; în condițiile în care mulți oameni se străduiesc din răsputeri să-și însușească limbajul de specialitate din domeniul științific, juridic, tehnic, ba chiar filosofic și poetic, ar fi cât se poate de firesc să facem un minim efort de a încerca să deprindem cât putem mai bine „graiul liturgic”, „care în chip minunat corespunde marilor taine ale Dumnezeieștii slujiri”, exprimând „cele mai înalte forme ale cuvântării de Dumnezeu sau ale experiențelor duhovnicești proprii ei”[9].

Mai mult, particularitățile limbajului bisericesc contribuie la cultivarea nelumescului în viața noastră, la îndepărtarea de tot ce înseamnă preocupări care nu au legătură cu planul dumnezeirii. „Cuvintele Liturghiei, și îndeobște ale rugăciunilor, nu sunt numai omenești, ci și date de Sus. Graiul Bisericesc ține de tărâmul Ființării Dumnezeiești; el trebuie să exprime Descoperirea Duhului și viziunile minții născute de acea Descoperire”. Căci, conchide Cuviosul Sofronie, „prin «auzul graiului lui Dumnezeu» cf. Romani 10:17, se însuflă omul întru a crede, iar credința este cea care «biruiește lumea» 1 Ioan 5:4; cf. 1 Thessaloniceni 2:13[10].

(va urma)

Radu Hagiu

Prelegere susținută la Parohia Sf. Ioan Botezătorul și Sf. Mucenic Alban din Luton, Marea Britanie – 20 septembrie 2022


[1] Arhimandrit Iuliu Scriban, Datoria preotului către limba bisericească (Sibiu: Editura Revistei Teologice, 1938). Tot el se referă la „graiul vechilor Cazanii” ca la „darul frumos pe care Biserica îl are în limba cu care ea a lucrat până acum în sânul neamului. […] În limba cărților bisericești, noi avem o comoară pe care trebuie s-o prețuim și din care să ne îmboldim”.

[2] Expresia aparține Cuviosului Sofronie Athonitul: Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. Ierom. Rafail (Noica) (București: Editura Sophia, 2004), p. 362.

[3] Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 362.

[4] Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului (Alba-Iulia: Editura Reîntregirea, 2006), p. 9.

[5] Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului, p. 12.

[6] Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 359.

[7] Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 360.

[8] Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 360, n. 1.

[9] Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 361.

[10] Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 362


Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 180 (ianuarie 2024)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trackbacks and Pingbacks