„Binecuvântată este Împărăția…” (I)

Biserica ne cheamă pe toți să luăm parte zi de zi la taina cea mare săvârșită în Dumnezeiasca Liturghie și să pătrundem sensul adânc al acestei preasfinte slujbe. Părinții Bisericii spun că lumea va dăinui cât timp se va sluji Dumnezeiasca Liturghie. Și așa cum Liturghia este cel mai mare eveniment din viața întregii lumi, participarea noastră la Liturghie poate fi numită cel mai mare eveniment din viața noastră.

Când spun „participare”, nu mă refer doar la a sta în biserică, a asculta, a privi, a observa ce se întâmplă la slujbă. Nu, mă refer la participarea noastră reală la evenimentul central al Liturghiei: împărtășirea cu Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos. Este de neconceput să consideri creștin pe cineva care nu se împărtășește cu Dumnezeiescul Trup și Sânge. Există chiar un canon potrivit căruia, dacă un creștin lipsește de la Liturghie trei duminici la rând, trebuie exclus din comunitate, fiind primit înapoi în sânul Bisericii numai după ce face pocăință.

De ce a stabilit Biserica o astfel de regulă? De ce este atât de important să ne împărtășim? Pentru că, prin împărtășire, devenim una cu Hristos. De la protopărinții noștri am moștenit toate slăbiciunile firii omenești căzute. Atenție, nu am moștenit vina păcatului săvârșit de Adam cu atâtea mii de ani în urmă, ci neputințele firii deformate de păcat, consecințele Căderii protopărinților noștri: patima, amestecarea cu păcatul, întunecarea minții, pierderea neîncetatei pomeniri a lui Dumnezeu. Acum trebuie să devenim copii ai Noului Adam – Hristos. Acest lucru se realizează prin Botez și prin participarea noastră continuă la Taina Euharistiei. Cu toate acestea, pentru a lua parte la Euharistie, trebuie să ne pregătim într-un mod specific. Nu ne putem împărtăși dacă există piedici la Împărtășire cum ar fi păcatele nemărturisite sau comportamentul răutăcios și cu ură față de alții.

Pentru a fi părtași Sfintelor Taine, trebuie să mergem la Liturghie (cel puțin la Liturghie, ca să nu mai vorbim de celelalte slujbe!) – și să mergem nu ca spectatori, ca simpli ascultători, ci ca participanți la evenimentul central al venirii lui Hristos. Devenim părtași ai harului care umple biserica la Liturghie. Dacă am putea vedea cu ochii sufletului nostru de cât har se umple biserica în timpul săvârșirii Liturghiei, am alerga mereu la biserică și nimic nu ne-ar împiedica să luăm parte la slujbe!

„Ce îi poate oferi omul lui Dumnezeu?”

Liturghia începe cu exclamația diaconului: Binecuvântează, Stăpâne! – în numele întregului popor adunat, diaconul îl îndeamnă pe preot să înceapă slujirea Sfintei Liturghii. Preotul rostește apoi cuvintele: Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Cu alte cuvinte: să fie preaslăvită împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh – atât în clipa de acum, cât și mereu, în veacurile cele nesfârșite.

Dumnezeiasca Liturghie se săvârșește în afara timpului și a spațiului, purtându-ne într-o realitate diferită. Ea ne duce nemijlocit la Dumnezeu-Tatăl. Prin urmare, începem această slujbă binecuvântând și preaslăvind Împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh – Împărăția Sfintei Treimi.

Ce îi poate spune omul lui Dumnezeu? Ce îi poate oferi? Nimic. Din tot ceea ce avem, nimic nu este al nostru. Iar Dumnezeu nu are nevoie de nimic din ce avem noi. Ce îi poți aduce tu lui Dumnezeu? O lumânare? O candelă? O prescură? Tămâie? Dumnezeu nu are nevoie de nimic din toate acestea. Tot ceea ce facem nu este cu adevărat pentru Dumnezeu, ci pentru noi înșine. Când ridicăm o biserică, când o împodobim cu fresce, când pictăm icoane, când săvârșim Liturghia, nu o facem pentru Dumnezeu, ci pentru noi înșine, pentru că nu Dumnezeu, ci noi avem nevoie de toate acestea.

Există, totuși, un lucru pe care îl putem aduce lui Dumnezeu, chiar dacă nu are nevoie de el. Care este acesta? Este dispoziția sufletului nostru de a-L preaslăvi, de a-I mulțumi, de a binecuvânta numele Său întru toți vecii, potrivit Psalmistului: Binecuvânta-voi numele Tău în veac și în veacul veacului ^{Psalmul 144:1}. Nu există nimic mai măreț pentru om decât să binecuvânteze numele lui Dumnezeu. Fiind liber, omul are, din păcate, posibilitatea tragică nu numai de a nu binecuvânta numele lui Dumnezeu, ci și de a huli numele Său. Totul ține de voia omenească, de ceea ce alege omul pentru sine.

Dumnezeu ne-a zidit din iubirea Sa nemărginită, dorind să ne bucurăm de iubirea Sa. Și cum ne putem bucura de iubirea Sa? Prin preaslăvirea numelui Său cel sfânt. Dumnezeu ne-a dat, astfel, un mare privilegiu. Nu degeaba Liturghia se mai numește și Euharistie, ceea ce înseamnă în greacă „mulțumire”. Putem spune că avem o atitudine dreaptă față de Dumnezeu nu numai atunci când Îl rugăm să ne miluiască, văzându-ne afundați în adâncurile răutății, dar și când Îl slăvim și Îi mulțumim ca Ziditor al nostru. Lăudarea neîncetată a numelui lui Dumnezeu este ceea ce ne slobozește cu adevărat din stăpânirea păcatului, ducându-ne treptat spre desăvârșire, o expresie a maturității noastre duhovnicești.

Lauda lui Dumnezeu este deosebit de importantă pentru oamenii de astăzi, într-o epocă în care omenirea suferă de flagelul depresiei și al neuropatiei. Suntem cu toții hipernervoși, strigând din nimic: „Nu mă atinge!”, „Lasă-mă-n pace!”. Vreau să știți că până și oamenii de știință contemporani au confirmat realitatea duhovnicească că dacă un om rostește constant: „Slavă Ție, Dumnezeule! Slavă Ție, Dumnezeule!”, viața i se schimbă radical, chiar dacă are mii de probleme, supărări și necazuri. Expresia „Slavă Ție, Dumnezeule!” acționează asupra sufletului ca un balsam tămăduitor, transformând amărăciunea și acreala care ne umplu sufletul într-o dulceață de negrăit. Oțetul cel acru se preschimbă în vin dulce. Și invers: cârtirea, nemulțumirea, deprimarea și tristețea, când spunem: „O, ce groaznice sunt toate! Nu mai pot! Nu mai am putere! Mai bine mor decât să trăiesc așa!”, duc la transformarea, în scurt timp, a puținului „vin dulce” pe care l-am avea în sufletul nostru în „oțet”. De aceea, este foarte important ca omul să fie capabil să-L laude pe Dumnezeu.

Tipicul Bisericii rânduiește ca Dumnezeiasca Liturghie să fie slujită stând în picioare – atât preotul, cât și poporul cel binecredincios. Nu ne prosternăm la pământ, ca în alte credințe, ci stăm drepți și căutăm spre Dumnezeu-Tatăl față către față, asemenea unor fii. Dumnezeu vrea ca noi să fim fiii Săi, nu robii Săi; de aceea, ne rugăm în picioare pe tot parcursul Liturghiei, plecându-ne genunchii doar în anumite momente speciale.

Noi Îl preaslăvim pe Dumnezeu, iar El răspunde laudei noastre cu harul Său. O spun încă odată: noi, creștinii, avem uriașul privilegiu de a binecuvânta numele lui Dumnezeu, de a binecuvânta Împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. O astfel de laudă ne scoate din sânul acestei lumi și ne duce la o altă realitate: realitatea lui Dumnezeu.

„Dumnezeu împărățește peste toate ale noastre”

Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. De ce se vorbește despre Împărăție și de ce Dumnezeu este numit împărat? În Antichitate, când un ocârmuitor domnea într-o cetate, o făcea peste toate cele de acolo. Tot ce se găsea în cetate îi aparținea, toți locuitorii erau supușii săi. Tot așa, atunci când Hristos împărățește în sufletele noastre, toate cele ale noastre – mintea, inima, trupul, întreaga noastră ființă – sunt ale Sale. Toate se sfințesc atunci când Dumnezeu împărățește în sufletul omului. Nu ar trebui să existe nimic în viața mea care să rămână în afara porților Împărăției Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt. Trebuie să ne asigurăm cu luare-aminte că toate din viața noastră, de la început până la sfârșit, strălucesc de lumina acestei Împărății. Conștiința noastră trebuie să dea mărturie că Hristos împărățește peste noi, că suntem în Împărăția Sa.

Îmi amintesc o întâmplare din viața noastră monahală. Pururea-pomenitul nostru Stareț, Părintele Iosif Vatopedinul, ne-a povestit că pe vremea când era frate începător sub oblăduirea Sfântului Iosif Isihastul, se cerceta pe sine în fiecare seară, după ce frații se duceau la chiliile lor pentru a-și face pravila: „Oare tot ce am gândit, ce am spus și ce am făcut astăzi a fost pecetluit cu binecuvântarea lui Dumnezeu? Am eu binecuvântarea Starețului meu? I-am ascuns oare ceva Starețului, chiar și fără de voie?”. Dacă conștiința îi dădea mărturie că nu ascunsese nimic față de Stareț, că făcuse toate cu binecuvântarea Starețului, abia atunci putea să se roage în pace. Dacă conștiința îl mustra pentru vreun lucru făcut din voia proprie, atunci se ducea îndată și îi spunea totul Starețului, așa încât să nu rămână nimic care să împiedice venirea harului în timpul pravilei de rugăciune. În general, toți Părinții Bisericii au fost extrem de atenți și de stricți cu privire la curăția conștiinței.

Am să vă spun două întâmplări din viața unui mare nevoitor contemporan, fratele duhovnicesc al Starețului nostru. E vorba de Sfântul Efrem Katunakiotul, acel uriaș al Duhului cunoscut pentru păzirea cu mare amănunțime a curăției conștiinței. Nu accepta nici cel mai mic compromis, nu și-a îngăduit să se abată câtuși de puțin de la legea conștiinței; a respectat-o atât în duh, cât și în literă. Și, pentru aceasta, a primit din belșug har de la Dumnezeu.

Într-o zi, Părintele Efrem a venit din Katunakia la Nea Skiti, unde viețuiam noi. A stat de vorbă cu Starețul nostru și, înainte să plece, a vrut să-și noteze ceva. Starețul i-a dat un pix obișnuit, un Bic. La acea vreme, pixurile abia apăruseră. Părintele Efrem a scris ce avea de însemnat și, dând pixul înapoi, a exclamat: „Părinte Iosif, ce condei minunat ai!”. Starețul i-a răspuns imediat: „Păstrează-l, Părinte! Eu mai am unul. Și, când o să ies în lume cu treabă, voi cumpăra altul”. (Ar trebui să adaug că Părintele Efrem nu ieșea niciodată din Sfântul Munte). Părintele Efrem a păstrat pixul, și-a luat rămas-bun de la noi și s-a întors la chilia sa din Katunakia. Se întunecase deja când a plecat. E o distanță considerabilă de la Nea Skiti la Katunakia, un traseu dificil, numai urcușuri și coborâșuri pe cărări de munte. Cu vreme bună și un pas iute, drumul dura cel puțin o oră și jumătate, chiar două ore. S-a lăsat noaptea. Ne făceam pravila de seară potrivit rânduielii noastre, cu șiragul de metanii. Pe la miezul nopții s-a auzit o bătaie la ușa colibei noastre. Cine să fi fost? Am deschis ușa, iar în prag se afla Părintele Efrem. A intrat și i-a spus Starețului: „Părinte Iosif, ia-ți condeiul înapoi. Nu-l vreau!” „Ce s-a întâmplat?” „Te rog, ia-l înapoi. L-am luat fără binecuvântare. Și, pentru că mi-am făcut voia, nu mai pot liturghisi. Simt o piedică la slujire”. Așa l-a convins pe Părintele Iosif să ia pixul înapoi. Gândiți-vă cât timp a petrecut Părintele Efrem pe drum – practic, toată noaptea. I-a explicat Părintelui Iosif că nu primise binecuvântarea Starețului său pentru a lua pixul (la acea vreme, Starețul său, Părintele Nichifor, era bolnav de Alzheimer). Părintele Efrem a fost un ucenic desăvârșit și un mare sfânt al vremurilor noastre!

Prin astfel de exemple, vreau să arăt că oamenii lui Dumnezeu doresc mereu un singur lucru: ca Dumnezeu să împărățească peste tot ceea ce fac în viața lor, peste însăși ființa lor. Ei nu tolerează ca nimic din viața lor să fie în afara porților Împărăției lui Dumnezeu. Iar noi, care trăim în lume, trebuie să fim deosebit de atenți la acest lucru. De pe OrthoChristian.com.

Traducere de Mihai Cristea

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 193 (februarie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI