Este obligatorie vaccinarea copiilor? I
Cum să înțelegem în chip drept limbajul Bisericii?
În cuvântul său la început de an, Preasfinţitul Atanasie, poate puţin surprinzător, ne vorbeşte despre pocăinţă. Aceasta este însă poarta de intrare în taina lucrării mântuirii noastre. Iar pentru a birui, ne învaţă Părintele, trebuie să luptăm în primul rând cu egoismul şi să nu uităm dragostea lui Dumnezeu. Da, aceasta trebuie să se afle la începutul şi sfârşitul vieţii creştine, poarta de intrare în Biserică, dar şi în Împărăţia Cerurilor, căci Domnul nu aşteaptă altceva decât să ne vedem neputinţele şi să cerem de la El harul iertării, pentru a putea deveni cu adevărat ai Săi fii. (V.G.)
– Preasfinția Voastră, suntem la început de an și fiecare dintre noi dorim să punem început bun. Cum și de unde ar trebui să înceapă acest demers?
– Cred că demersul trebuie să pornească din interiorul nostru. Începutul de an se află în taina a două mari praznice: înainte de începutul anului intrăm în taina Nașterii Domnului Iisus Hristos și imediat după începutul Anului Noi civil intrăm într-o altă taină, care este taina Botezului și taina nașterii din nou. Cele două taine ne descoperă taina Nașterii în Hristos și ne duce spre taina pocăinței. Căci imediat în duminica de după Botezul Domnului vorbim despre pocăință. Înaintemergătorul Domnului începe propovăduirea sa cu pocăința, ne cheamă la pocăință, și acest apel la pocăință este preluat de Domnul Însuși: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!” cf. Matei 2:3. Aşadar, cred că taina pentru un început bun stă tocmai în pocăință. Pocăința este cea care dă rost, este taina nașterii din nou, este taina botezului mereu reînnoit, este taina de a fi mereu cu Domnul. Cât trăim, suntem neputincioși și cum facem să reînviem? Prin taina pocăinței.
Nedreapta dreptate a lui Dumnezeu
– Dar ce înseamnă cu adevărat pocăința?
– Ce înseamnă pocăința? Mi-am pus și eu întrebarea aceasta, din cauză că ceea ce înțelegem noi, în limba română, prin pocăință este puțin altfel în greacă. Când a fost scris Noul Testament? Până la urmă, primele manuscrise vin din greacă, așa-i, unde cuvântul este metanoia, care înseamnă o schimbare, o reorientare, o reîntoarcere. Adică schimbă-ți direcția dinspre rău spre bine. Vedeți, sună într-un fel în română, sună în altfel în greacă și altfel în limbile moderne. Până la urmă e vorba de o schimbare interioară. Pentru noi, pocăință ar însemna: am greșit și atunci trebuie să-mi cer iertare, adică are așa, un cadru mai juridic, de regret. Trebuie să regret ceea ce am făcut. Unii ar spune: „N-am făcut nimic rău, atunci de ce ar trebui să mă pocăiesc?”. Dar mai este o altă nuanță: omul care atât de mult a adâncit credința, încât ajunge să spună: „Mie cu adevărat îmi lipsește pocăința!”, sau cum spunea Sfântul Macarie când era pe patul de moarte și ucenicii lui deja vedeau că vin îngerii să-i ia sufletul și ziceau: „Avva, cu adevărat ai biruit! Acum cu adevărat te duci la odihna cea veșnică!”. Și el le răspundea: „Adevărat vă spun vouă: nici măcar n-am pus început bun de pocăință”. Vedeți, până la urmă, taina aceasta, cu cât o adâncești, cu atât se depărtează de tine. Cu cât te apropii de soare și de lumină – adică de Domnul – cu atât vezi mai multă neputință, mai multă cădere, mai multă neașezare. Și până la urmă, taina este că Dumnezeu vrea să facă cumva un schimb, care nu este foarte echitabil. Înaintemergătorul îi și spune Domnului în momentul Botezului: „Eu trebuie să fiu botezat, nu Tu!”, și Domnul ce-i spune? „Lasă așa, că se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea”. Și vă spun că este o nedreaptă dreptate a lui Dumnezeu. Adică de ce nedreaptă dreptate? Din cauză că, într-adevăr, Cel fără de păcat Se botează, ca să ia asupra Sa tot păcatul Și până la urmă taina este că Dumnezeu vrea să facă, așa cum am zis, un schimb neechitabil. Dumnezeu, cumva, și prin Prorocii Vechiului Testament, încerca tot timpul să-i cheme pe oameni la pocăință și citim asta și la Ieremia și la Isaia, și la Ioil, și-n Ezra și-n atât de frumoasa, pot să zic, narațiune despre Iona. Iona chiar se supără pe Dumnezeu, se ceartă cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu mereu Se lasă biruit de propria Sa dragoste. Adică Dumnezeu toate le poate, un singur lucru însă nu poate: să-Și înfrângă propria dragoste. Atunci Dumnezeu promite că-i distruge pe niniviteni, dar după aceea ninivitenii se pocăiesc, Își schimbă părerea. Și atunci Iona se supără și zice: „Păi, Doamne, Tu ești Dumnezeu bun, Tu o să-i ierți și lumea o să zică că sunt un proroc mincinos, că Tu ești Dumnezeu bun. Mie-mi spui că să le zic lor că vor muri, și-n realitate, Tu-i vei ierta”. Și Iona acuma arată neputința omului, în general. Noi am vrea ca Dumnezeu să fie drept până la capăt. Adică, ai greșit, trebuie să-ți primești pedeapsa. Dar Dumnezeu se lasă biruit de dragoste și se face acest schimb. Adică pocăința este cea care-I schimbă gândul lui Dumnezeu. Căci schimbarea gândului meu Îi schimbă și lui Dumnezeu gândul. Dumnezeu pornește cu dreptatea și, dacă eu îmi recunosc neputința, Dumnezeu Își schimbă gândul. Și asta e o taină foarte mare. Până la urmă, metanoia nu e doar schimbarea mea, e și schimbarea lui Dumnezeu. Schimbându-mă pe mine, Îl schimb pe Dumnezeu. Și acesta e un lucru cutremurător, din cauză că Dumnezeu Se lasă schimbat de pocăința omului. Dumnezeu Se lasă influențat de gândul omului. Eu pot să-L influențez pe Dumnezeu, și acesta e un lucru care chiar ne înfricoșează, dacă-l adâncim.
„Asta-i taina biruinței!”
– În dorința noastră de a deveni oameni noi, trebuie să luptăm cu patimile, cu neputințele noastre. Și deseori pierdem această luptă. Cum se explică această neputință și cum putem ca măcar uneori să câștigăm această bătălie?
– Vedeți, taina omului e legată de comuniune, noi nu putem exista singuri. Singurătatea nu este firească omului. Și pe bună dreptate veți pune întrebarea: „Și atunci ce facem cu sihaștrii? Ce facem cu monahii, cu pustnicii?” Ei bine, aceștia sunt uniți cu lumea, prin rugăciune, mai mult decât suntem noi. Că noi, fiind în comuniune cu toată lumea, suntem foarte singuratici, în marile orașe și în marile capitale ale Europei. Și lumea a devenit foarte singuratică, trăim foarte aproape, în niște aglomerații atât de mari și, până la urmă, atât de singuri ne simțim și suntem. Dar, dacă adâncim creștinește acest gând, ne dăm seama că noi nu putem exista singuri. Adică neputința mea este neputința aproapelui, durerea mea este durerea aproapelui, suferința mea este suferința aproapelui. Și de aceea, în timpul vieții, când descoperim asta, și mai ales pe la vârsta maturității, se pornesc mai multe simțiri în noi, mai multe porniri interioare, și ne întrebăm de unde vin aceste porniri, că toată viața am încercat să fiu un om corect, am încercat să fiu în rânduială, am încercat să mă rog, am încercat să postesc, am încercat să fac milostenie și totuși văd atâta neputință în interiorul meu.
Văd supărare, văd mânie, văd ură, văd gelozie, gânduri rele, și așa mai departe. Și atunci ne dăm seama că în spatele nostru purtăm o mare moștenire, înseamnă că suntem fiii lui Adam, prin fire, și purtăm tot materialul acesta genetic, în spate. Generații și generații au purtat căderea și n-au știut s-o împletească cu pocăința, și acest bagaj merge și se răsfrânge asupra mea. Și pe bună dreptate, veți pune întrebarea: „Păi, cumva, Dumnezeu nu este drept! Trebuie să port eu tot acest bagaj de neputințe din spate și să-l văd răbufnind în mine la vârsta maturității?”. De ce se întâmplă acest lucru? Din cauză că Dumnezeu, fiind în afara timpului, lucrează în mod tainic cu noi. Pentru Dumnezeu, și trecutul și prezentul și viitorul nu sunt decât o mare taină a omenirii care-și croiește calea spre mântuire. Și atunci, pentru cei ce n-au putut să se pocăiască, strămoșii noștri, Dumnezeu ne-a dat șansa să ne pocăim noi, ca prin pocăința noastră să-i aducem la lumină și pe cei care au fost în spatele nostru. Și această neputință se oprește în clipa în care am pocăit-o eu. Că asta-i taina biruinței! Tot ce este pocăit este mântuit. Tot ce este asumat este iertat. Tot ceea ce tatăl meu n-a reușit să pocăiască, pot să pocăiesc eu. Tot ceea ce mama mea n-a reușit să pocăiască, pot să pocăiesc eu. Și-n pocăința mea îi îmbrățișez pe ei. Și acesta este un lucru foarte mare, pentru că Dumnezeu nu este un demiurg care a scris o poveste și noi suntem niște actori dintr-o piesă dramatică sau epică, dacă îndrăznesc să spun și așa, jucăm această piesă, foarte frumos, și la urmă totul se termină cu o apocalipsă foarte tragică.
De altfel, Sfântul Porfirie Kavsokalivitul atât de frumos spunea: „Apocalipsa a fost scrisă ca să nu se întâmple”. Adică, până la urmă, Domnul așteaptă cu nerăbdare întoarcerea noastră. Și e un lucru foarte mare. Dacă înțeleg că-l iubesc pe aproapele meu, eu pot schimba lumea. Cu adevărat, fiecare dintre noi poate să fie un erou tainic care poate schimba lumea. Și cum schimbi lumea? Prin pocăință. De multe ori ne lăsăm furați de propriul nostru egoism, încât credem că trebuie să pocăim doar căderile noastre, doar neputințele noastre. Să mă rog doar pentru mine. Și aici ne întoarcem la gândul de la care am pornit: Bine, dar de unde sunt atâtea neputințe în mine? Tocmai din cauză că nu-mi dau seama că sunt ontologic legat de toți ceilalți oameni de pe lumea aceasta. Și durerea lor este durerea mea și păcatul lor este păcatul meu. Și pocăința mea devine pocăința lor. Și Doamne, miluiește! al meu devine Doamne, miluiește! al lor. Și rugăciunea mea, atât de sărăcăcioasă cum este și pocăința mea, atât de mică și de neputincioasă cum este, până la urmă, devine o piatră de temelie, o cărămidă care zidește Biserica tainică a lui Hristos în lumea aceasta. Și fiecare trebuie să aducă câte o cărămidă. Și cât de bine este și cât de încurajator este să știi că poți schimba trecutul. Trecutul este mereu viu și este prezent în noi.
„Dumnezeu vine să-l ierte pe om”
Până la urmă dramatismul constă în faptul că mă rup de ceilalți, adică crezând că m-am rupt de toți ceilalți, și de multe ori ne vine descurajarea aceasta. Adică mă rup, mă duc undeva, îmi iau o căsuță la munte, vreau să fiu singur, vreau să scap de toate aceste probleme, și pe undeva este o iluzie, este o utopie, din cauză că nici pe cel mai înalt munte, nici pe Himalaya dacă mă urc, nu pot să mă rup ontologic de omenire, al cărei bagaj îl port în interiorul meu. Dar pot să fac următorul lucru: pot să vindec în mine. Și Dumnezeu a lăsat un remediu universal pentru vindecare. Acest remediu este iertarea, taina iertării. Pentru că și El, primul lucru pe care îl face, când vine, vine să ne ierte. Dumnezeu nu vine să ne acuze. Mântuitorul Hristos nu vine să prezinte toată istoria și să zică: „Uitați ce ați făcut voi! Hai acuma să judecăm!” Dumnezeu nu vine să se certe cu omul, nu vine la judecată cu omul. Dumnezeu vine să-l ierte pe om. Dumnezeu așteaptă de la noi să iertăm, dar și să cerem iertare. Să cerem iertare, că dacă citim atent în Vechiul Testament, o să vedeți că de la Adam și până la Domnul Hristos, nimeni nu I-a cerut iertare. Că nimeni nu I-a spus: „Doamne, dar iartă-mă pentru păcatul lui Adam! Iartă-mă pentru păcatul Evei! Iartă-mă pentru păcatul lui Cain!” Și atunci, Dumnezeu așteaptă cumva această tainică iertare să prindă viață în noi. Și fiecăruia din noi îi dă această șansă. Adică, când văd în mine neputința, gândul creștinesc ar trebui să fie un gând de bucurie; înseamnă că Dumnezeu mă iubește și Dumnezeu este cu mine, îmi arată cum sunt lucrurile: Uite, acesta ești tu!
Un părinte cu viață deosebită se ruga și Îi spunea lui Dumnezeu: „Doamne, cât sunt eu de păcătos, oare Tu mă vezi? Eu sunt ca un gunoi și Tu totuși mă lași să stau pentru oamenii aceștia? (căci lumea îl iubea, că era un părinte cu viață sfântă). Eu sunt ca un gunoi și mă lași să stau pe lângă oamenii aceștia!” Avea așa, o pocăință interioară, atât de adâncă. Și Dumnezeu atât de frumos răspunde: „Da” – nu-l contrazice, dar zice: „Așa cum cineva pune gunoi într-o vie, ca via să rodească, așa am și Eu nevoie de tine ca să stai printre oamenii ăștia, ca ei să rodească.”
„Suntem fii și fiice ai Împăratului”
– Preasfinția Voastră, cât este lucrarea Duhului Sfânt și cât efortul personal în sporirea noastră duhovnicească?
– Părinții Bisericii spuneau că tot ceea ce reușim să facem este doar din mila lui Dumnezeu. Este și un canon de Sinod Ecumenic, care spune că de va spune cineva că a făcut cu a sa putere ceva și nu de la Domnul, dacă este cleric să fie caterisit și dacă este mirean, să fie afurisit, adică să fie scos din Biserică, îndepărtat de Biserică. Adică, bineînțeles că tot ceea ce facem I se datorează lui Dumnezeu. Dar nuanța întrebării este un pic mai adâncă. În interiorul nostru bat două inimi, bat două destine: unul de fii ai lui Dumnezeu – și asta uităm, uităm că suntem fii de Împărat! Suntem fii și fiice ai Împăratului. Fii și fiice ai lui Dumnezeu, prin har. Dar suntem și fii și fiice ai lui Adam și ai Evei. Și destinele astea toată viața noastră se împletesc. Și tot timpul în unii e mai mult Adam și Eva în inimă, în alții e mai mult Dumnezeu și har în inimă. Și cum faci să lași mai mult loc harului în tine și mai puțin loc vechiului Adam sau vechii Eve? Și asta e o taină foarte mare, că Părinții Filocalici spun: „Ceea ce hrănești, aia crești, în tine”. Adică hrănești omul, hrănești trupul, hrănești patima, hrănești gândurile cele rele, atunci tocmai asta va crește mai mult. Ca într-o grădină. Într-o grădină, acolo unde pui îngrășământul, acolo unde stropești, acolo, până la urmă, va fi și roada de care te vei bucura. Sau poți să hrănești sufletul, poți să hrănești acea suflare pe care am primit-o, că asta e taina omului. Că omul e țărână, dar țărânei acesteia Dumnezeu îi dă suflare, îi dă duh, îi dă har.
Sfântul Serafim din Sarov spunea: „Totul e ca o neguțătorie. În ce investești mai mult, din aia vei avea de câștigat”. Și atunci, bineînțeles că taina cea mare cred că este cum să mă hrănesc mai mult din cele dumnezeiești? Și așa pornim în Liturghie. Hai să pornim la Liturghie. Că multe lucruri poți să faci, dar, cea mai hrănitoare dintre toate cred că este Liturghia. Din cauză că în Liturghie Îl vedem pe Domnul, Îl auzim pe Domnul, Îl simțim pe Domnul. Adică toate simțurile noastre se hrănesc din Domnul și la sfârșit gustăm din Domnul – „Veniți și gustați că bun este Domnul!” – și Domnul începe să trăiască în noi. Intrăm cu o inimă în biserică, la propriu, și ieșim cu alta. Intrăm cu inima noastră căzută și ieșim cu inima lui Dumnezeu care ne hrănește. Intrăm cu neputința noastră și ieșim cu harul lui Dumnezeu. Intrăm cu păcate, dar punând pocăința, ieșim binecuvântați și întăriți. Și atunci ne dăm seama, de ce spunea Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” cf. Galateni 2:20.Și atunci Îi fac loc mai mult lui Dumnezeu și ajung să spun ca și Sfântul Porfirie Kavsokalivitul: „Doamne, nu-Ți spun Ție unde să mă duci, în Rai sau în iad, dar nu mă despărți de dragostea Ta! Dacă dragostea Ta este în iad, acolo vreau să merg pentru veșnicie! Vreau să fiu mereu cu dragostea Ta, vreau să fiu rănit de dragostea Ta și vindecat de dragostea Ta!”. Acesta e paradoxul: dragostea rănește, dar dragostea și vindecă. Dragostea îl îmbrățișează pe om și-l scoate mereu reînnoit din angoasa lumii reci. Și dacă înțelegi lucrul acesta și dacă înțelegi taina aceasta, și-L lași pe Dumnezeu să lucreze foarte mult înăuntrul tău, atunci, acceptându-ți toate neputințele și zicând: „Da, toate sunt ale mele! Tot ce este neputință în mine, asta este al meu, și tot ce este binecuvântare este al lui Dumnezeu. Hristoase al meu, ce Ți-am adus decât păcatele mele și neputințele mele? Și nu doar ale mele, ci și pe cele ale celor care au fost în spatele meu, înaintașii mei”. Și taina aceasta de a-i iubi și pe cei din spate, adică de a nu ne despărți de neputința lor, de păcatul lor, de al tuturor celor care sunt în spatele meu și punându-le în fața lui Dumnezeu, că Domnul este Cel care, spuneam eu mai înainte, face schimbul acesta neechitabil: îl scoate pe Lazăr din mormânt, ca să-i ia locul. Pe fiecare, Domnul îl scoate din mormântul propriei sale inimi, ca să-i ia locul. Eu Îi aduc lui Dumnezeu neputința mea, un mormânt gol. Noi suntem morminte goale. Și-I aduc Domnului mormântul gol și El preia mormântul gol, ca să-i ia locul omului în mormântul gol, ca omul să poată să guste din Înviere și din bucurie. Și acesta e schimbul de care vă spuneam, nedreapta dreptate a lui Dumnezeu. Domnul ia tot ce-i rău de la noi și ne dă tot ce-i bun. Eu Îi dau lui Dumnezeu păcate și El îmi dă viață. Eu Îi dau neputință și El îmi dă har. Eu Îi dau răutatea mea din interior și El mă îmbrățișează în dragostea Sa nemăsurată.
– O altă neputință este faptul că noi vrem să-i schimbăm pe cei din jurul nostru. Vedem cu ușurință păcatele altora și încercăm să-i schimbăm. Cum depășim acest păcat?
– Prin asta ne fură cumva vrăjmașul, că vrăjmașul ne fură, ne schimbă direcția. Și noi, vorbeam înainte de pocăință, care înseamnă a ne pune pe direcția cea bună, când privim la aproapele, am ieșit de pe coordonatele cele bune ale mântuirii. Și cred că unica posibilitate este să privesc spre aproapele cu gândul acesta: să-i îmbrățișez durerea. Nu s-o judec. Tot ce pot să îmbrățișez este tot ce pot mântui cu adevărat și pot vindeca cu adevărat. Și încerc să-l includ pe aproapele prin taina propriei mele pocăințe. Și cum? Prin rugăciune. Și cu cât mă smeresc mai mult și cu cât pun în fața Domnului gândul că eu nu pot schimba nimic și Domnul este singurul care poate schimba cu adevărat o persoană din interior, cu atât vedem mai multe minuni care se întâmplă. Că Domnul este Cel care face minunea, Domnul este Cel care-l schimbă pe aproapele și Domnul poate cu adevărat să facă dintr-un om neputincios – un om virtuos, dintr-un om căzut – un om care se ridică.
„De ce ne este frică: de a trăi sau de a muri?”
– Și la final, Preasfinția Voastră, vă rugăm să ne dați un cuvânt pe care să-l punem la inimă. La ce să fim atenți pentru a spori în viața duhovnicească?
– Revin la pocăință. Să nu uităm de pocăință și să nu uităm de taina iertării. Să fim mai iertători, să fim mai buni, să fim mai milostivi în inima noastră, să fim mai atenți la suferința aproapelui, să fim mai atenți la durerea celor din jurul nostru. Și îmi vine un gând. Știți, de multe ori, credem că milostenia este neapărat cea exterioară, cea materială. Da, asta înseamnă a fi milostiv. Dar să știți că acesta reprezintă cel mai de jos nivel al milosteniei. Am dat un bănuț și am scăpat de problemă. Adică îmi văd de viața mea, merg înainte, îmi rezolv problemele. Cred că cea mai mare milostenie și milostenia prin excelență este cea duhovnicească, cea interioară. Să-i dau inima mea aproapelui meu, să încerc să-l ascult pe el. În ziua de astăzi ne scapă taina de-a asculta, puterea de a asculta. Omul are nevoie să fie ascultat și noi nu mai avem răbdare să-l ascultăm pe cel de lângă noi. Am dori mai bine să-i dăm un ban, dar să nu ne spună problema lui. Să încercăm să ascultăm, să fim mai atenți, să nu ne mai grăbim atât într-o lume care merge într-o viteză atât de mare. Să încercăm să mai prindem și câte un popas. Să încercăm să fim mai așezați, căci Domnul bate de multe ori la ușa inimii noastre. Domnul stă lângă noi, Domnul de multe ori ne grăiește prin cei care sunt în jurul nostru. E bine să avem oarece așezare, să putem să ne bucurăm de viață, că Domnul a dat viața aceasta și spre bucurie. Viața nu este o condamnare, viața este o binecuvântare, dar noi avem o neputință: atât de tare ne este frică de-a muri, încât fugim de viață din dorința de a trăi. Și ne punem întrebarea: „De ce ne este frică: de a trăi sau de a muri?”. Și răspunsul firesc este, cred că-mi este frică de a muri. Si atunci, de ce fugi de viață? Vedeți, că-i fuga asta. Si atunci haideți să fim oameni mai așezați și cum spunea un Stareț binecuvântat pe care l-am cunoscut: „Toată viața mea în mănăstire am încercat să pun frâne, să opresc obștea ca să mai și stea puțin”. Și mi-am dat seama că de multe ori și eu, cu cei care sunt apropiați ai mei, încerc să pun de multe ori frâne – să avem timp să-L mai auzim și pe Dumnezeu, să ascultăm glasul lui Dumnezeu în inima noastră, să avem timp să ne mai regăsim.
Domnul să dea pace și un an nou binecuvântat tuturor, aducător de har și de duioasă bucurie și dragoste în inimile noastre că Domnul, așa foarte duios, foarte fin vine! Că această adiere a harului lin care atinge inima noastră să nu ne scape, din prea multele griji lumești, ci să ne apropie mai mult de Dumnezeu.
Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 180 (ianuarie 2024)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks