„Mântuiește-te tu și vei mântui lumea!”
Între domnia minciunii și Împărăția Adevărului
În mileniul trei, încă nu se respectă drepturile omului, însă aceasta nu se face în mod fățiș, samavolnic, ci prin justificări abile. Omul poate deveni maestru în păcălirea conștiinței sale și în crearea de justificări. De pildă, își creează alibi și justificări pentru crima avortului, punând într-o falsă tensiune și dihotomie mama și copilul, iar în tragismul acestei situații nu este doar o persoană la risc, ci ambele. Se mimează empatia față de mamă pentru a se autoriza purtarea inumană față de prunc, trecându-se sub tăcere impactul psihic și chiar de sănătate asupra femeii. (R. B.)
La fel și în alte chestiuni – de pildă, omul ambalează convenabil noțiunea de schimbare de sex, vorbind din nou despre empatie, drept de autodeterminare și libertate. Și iarăși cad în plan secund riscurile și efecte ca depresia, problemele medicale, infertilitatea și altele. Totul a ajuns, așadar, o problemă de retorică. Dacă omul poate suci, printr-o inteligență întunecată, argumentele în favoarea unei teze care să-i convină, el va justifica orice. Sau va fi convins de orice. Pentru că majoritatea oamenilor cred în continuare în Bine, Adevăr și Frumos și nu vor accepta urâtul în forma lui brută. În formă cosmetizată și manipulatorie, însă, e posibil să îl accepte.
Tot așa se întâmplă în școală. Dacă părinții ar fi întrebați direct „Ați fi de acord ca elevii să învețe mai puțin și mai prost?”, nu cred că ar fi mulți cei care să răspundă „da”. Cine ar consimți să își pună propriul copil într-o poziție vulnerabilă, să îl dorească mai slab pregătit decât cei din generațiile anterioare? Și totuși, mulți părinți consimt la aceasta, tocmai pentru că retorica dominantă ne împachetează agreabil o școală cu exigențe și rezultate scăzute. Mai exact, ce ni se spune? Manipularea vine pe două căi principale și este operată de „experți”, adică de o autoritate învestită cu o prestanță (autoproclamată, uneori, reală, alteori). Prima cale de manipulare se referă la subiect (elev) și la efectul unei școli solide, serioase asupra lui – un efect negativ, care ar atenta la starea de bine, de fericire, la echilibrul său emoțional. A doua cale se referă la obiect (conținuturile învățării) care nu ar mai fi necesar în forma lui de altădată, cu alte cuvinte trebuie diminuat și adaptat la actualitate.
Noua (anti)pedagogie
Să le luăm pe rând! Așadar, dacă elevul învață prea mult, el riscă să se dezechilibreze emoțional, să dezvolte anxietăți, chiar și traume. Simte că se pune presiune pe el, că familia nu îl înțelege, că e în mediu ostil etc. Putem continua fiecare cu ce dorim, dar este obligatoriu să presărăm afirmațiile cu jargonul psihologizant, pentru a-i da credibilitate. De la efortul învățării, copilul poate deveni excesiv de: competitiv, anxios, traumatizat, elitist etc. Pus în situația disjunctivă, de a alege sau-sau, părintele va prefera să aibă un copil sănătos și echilibrat. Desigur, este opțiunea firească. Dacă mi se spune că elevul va deveni nefericit, stresat, cu depresie și dezechilibru emoțional, este firesc să accept ca el să fie mai slab pregătit, dar mai fericit. Începând din anii ʾ70 ai secolului trecut, noua pedagogie vestică a urmărit preponderent starea de bine a elevului. Am avut în 1968 marea revoltă din Franța, îndreptată împotriva autorității, tradiției, familiei, statului, mediului universitar (în forma sa academic-ierarhică) și se pare că în bună măsură umanitatea a rămas în siajul acelorași idei și sloganuri. Soluțiile fluturate atunci? Libertatea sexuală (ca răspuns la aproape orice), revolta, distrugerea unor paradigme învechite, creativitatea, spontaneitatea, obsesia pentru nou și tinerețe (adâncirea ostilității generaționale, prin blamarea generației în vârstă), refuzul cunoașterii înțelese ca predare de ștafetă și transmitere de informație (tinerii doreau să creeze și să descopere singuri, fără îndrumarea cuiva cu experiență, adică a unei persoane din generația anterioară).
Problema este însă că nu a fost suficient de contestată situația care ni s-a pus înainte, și anume starea emoțională precară a elevului. Ni s-a vorbit de stare de bine și de fericire și am acceptat că aceasta este sinonimă cu lipsa de stres și de efort. Or, ceea ce s-a uitat este că există și un stres nu doar inerent dezvoltării umane, ci și benefic acesteia. Există și efort și suferință acceptabile pentru ajungerea la un scop. Brusc, pedagogia americană din anii ʾ70-ʾ80 venea cu un dublu standard. Pe de o parte, aflam din literatura motivațională și sportivă sloganuri precum „no pain, no gain”, dar la școală ni se spunea că se poate „no pain”, adică fără efort, fără mustrare, fără eșec, numai prin joc și descoperire. Când elevul răspundea corect, pentru orice răspuns facil și imediat, primea „bravo”. Când răspundea greșit, primea iarăși „bravo” pentru curaj și inițiativă sau „good try”. Școala devenise un spațiu al menajării și al minciunii politicos ambalate. Apoi, rezultatele au devenit din ce în ce mai proaste. Au început să se ridice și unele voci, de pedagogi, de experți, de intelectuali, care au afirmat că probabil facem ceva greșit dacă rezultatele nu doar că nu sunt mai bune, ci ele au ajuns mult mai proaste decât cele ale școlii clasice. Totuși, în mod surprinzător, aceste voci au rămas marginale.
Confruntați cu evidența proastelor rezultate, ceilalți experți au venit atunci cu o teză de tipul „marxismul este bun, dar a fost prost aplicat”. Cu alte cuvinte, dogmele pedagogiei moderne sunt excelente, dar sunt prost aplicate: încă există profesori refractari, încă există rezistență la nou, încă există probleme de implementare. Nicio vorbă despre faptul că arhitectura ideologică pe care s-a clădit noua școală s-ar putea să fie, de fapt, problema principală. La fel și în România: avem reforme peste reforme din ʾ90 în prezent, profesorii au fost formați (în universități și apoi prin cursuri) numai în vederea noii pedagogii, avem legi și metodologii care sunt fasonate în aceeași optică a așa-numitei școli centrate pe elev (în fapt, împotriva lui) și învățarea prin competențe. Suntem în plin avânt liberal și inovator din decembrie 89 încoace, și totuși școala e „comunistă”, „autoritară”, „învechită”. După zeci de reforme și schimbări cât se poate de noi, la zi cu pedagogia americană (ei au dat tonul și în Franța, Germania, România și alte țări europene), noi rămânem blocați în acuza de „învechit”, fără a privi mai atent la cum a fost, de fapt, fasonată școala. Și fără a privi adevărul în față, și anume acela că tocmai reformele ne-au adus aici. Lucrurile merg din rău în mai rău (rezultate slabe, indisciplină, bullying, violențe grave), dar decidenții refuză să se întrebe (sau să recunoască) ce este cu școala românească, dacă nu cumva temelia de azi reprezintă problema de fond. Întotdeauna se indică altceva: cazuri individuale și vinovați particulari, sau probleme de aplicare. Când de fapt totul este sistemic și ar trebui, pur și simplu, schimbată viziunea pe baza căreia am reconstruit totul.
Care este rostul cunoașterii?
Să ne îndreptăm acum atenția asupra celei de a doua căi de manipulare: conținuturile învățării denunțate ca nemaifiind necesare. Pentru ca oamenii să accepte o mai slabă instruire dată copiilor lor, trebuia să li se spună că nu mai este necesară cunoașterea în acea formă știută și acceptată de sute de ani. Deci, pe de o parte, cunoașterea vine cu un potențial negativ (distruge starea de bine a copilului, echilibrul său emoțional), pe de altă parte ea nici măcar nu mai este necesară? De ce? Pentru că… piața muncii. Pentru că omul nu mai are nevoie de teorema lui Pitagora sau de figuri de stil ca să se integreze pe piața muncii și ca să aibă o familie fericită, pe care o întreține dintr-o muncă onestă, simplă, în exercitarea căreia el nu mai are nevoie de tot balastul de cunoștințe antrenat de mecanismul greoi al școlii.
Pare foarte luminos și nobil acest argument, nu? Să acceptăm doar cunoștințele utile, să nu fim elitiști și nefirești, să prețuim munca simplă, meseriile etc. De fapt, argumentul nu doar că este fals, ci e de-a dreptul crud și înjositor pentru om, atentând chiar la calitatea lui de om. De ce? Pentru că omul nu e doar un consumator, după cum nu este nici doar un pion pe piața muncii. El, indiferent dacă e intelectual sau muncitor, e o ființă reflexivă, spirituală. Are dileme, are întrebări și este o ființă morală. Are dreptul să cunoască ceva și despre literatura și pictura lumii, despre muzică și istorie, matematică și geografie. Are nevoie nu doar să își câștige o pâine, ci și să aibă un sens și să înțeleagă lumea în care trăiește, ca și locul său în ea. Dacă va fi taximetrist sau faianțar, oare asta înseamnă că nu mai trebuie să știe istorie, deoarece nu actualizează nicio cunoștință istorică atunci când șofează sau pune ciment? Dacă răspunsul este da, atunci totul devine incredibil de nedrept pentru om, deoarece îl subapreciază și îl reduce la o dimensiune utilitaristă și economistă. Am întâlnit taximetriști care, intrând în vorbă cu clientul, povestesc despre istoria unor edificii, a unor locuri străvechi din oraș, au opinii despre societate, politică, națiune, artă. Le sunt interzise? Neavând studii superioare (deși mulți au), ar trebui să le cerem a vorbi doar despre meseria lor sau despre ocupații fizice? Cerem un fel de profesionalizare extinsă a învățământului liceal, doar ca un ecou al pieței muncii? Numai că asta e incorect.
Și se mai uită ceva: anume tocmai dinamismul și nesiguranța de pe piața muncii. Meseriile de azi sau din viitor sunt din ce în ce mai vulnerabile, pot dispărea cu totul sau se pot schimba drastic. Așadar, noi vrem să facem deja din liceu un fel de anticameră a locului de muncă? Să îi introducem deja pe copii în acel climat de profesie și de exercitare a ei, indiferent că va fi una intelectuală sau fizică? Fals, pentru că această optică e meschină și reducționistă. De fapt, trebuie să păstrăm ideea de cunoaștere și știință, ca și de învățământ umanist și artistic, de cultură, mai mult decât ideea unui învățământ utilitarist și profesional. Tocmai pentru că profesiile sunt susceptibile de schimbare, oamenii se pot răzgândi, iar omul modern are și mai mult această tendință. Dacă bunicii sau părinții noștri ieșeau adesea la pensie de la unicul lor serviciu, în schimb noi avem de-a lungul vieții un număr semnificativ de profesii, ca și de locuri de muncă. Și atunci, întrebarea se impune firesc: cum e posibil să ne dorim a fasona liceul în concordanță cu piața de muncă, din moment ce aceasta este proteică și versatilă? Oare nu trebuie de fapt să construim liceul pentru a face din copii oameni deplini, cărora să le dăm cunoștințe și abilități generale, ca și valori spirituale și un crez în viață? Rucsandra Bălășoiu
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 192 (ianuarie 2025)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI
la revista în format digital online, de AICI
în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
Infocontact
Un articol provocator, care pune sub semnul întrebării tendințele moderne din educație și societate, atrăgând atenția asupra modului în care manipularea subtilă poate influența percepția asupra cunoașterii și valorilor umane. Ideea că învățarea a devenit un proces cosmetizat, unde accentul cade pe confort emoțional în detrimentul aprofundării, este o temă care merită dezbătută serios.
Îmi place cum autoarea subliniază faptul că omul nu este doar un pion pe piața muncii, ci o ființă care are nevoie de cultură, istorie și reflecție, indiferent de meseria sa. Reducerea educației la un simplu instrument pentru „utilitate” riscă să transforme școala într-un mecanism rigid, lipsit de viziune și profunzime.
O perspectivă lucidă și argumentată, care invită la gândire critică și la o reevaluare a modului în care privim educația și rolul ei în societate!