„Să-L facem viu pe Hristos în sufletele noastre!”

– Părinte Antim, ne aflăm ȋn periada postului şi ȋncercăm să luptăm mai mult cu păcatele din noi. Care credeţi că sunt cele mai mari păcate ale creștinilor de astăzi?

– Eu n-aș face împărțire pe păcate, pentru că nu există, potrivit Sfinților Părinți, păcat mare sau păcat mic. Cel mai mare păcat este cel care mă chinuie, cel care îmi face mie probleme mai mari. Și atunci cel mai mare păcat poate să fie nerăbdarea, poate să fie starea de permanentă tulburare lăuntrică, care vine din împrăștierea, din căutarea multor lucruri, pe care omul caută să le fie tributar astăzi. De aceea, împrăștierea, care vine de la modul în care este clădită viața noastră în societate, este una din cele mai mari provocări ale lumii de astăzi. Majoritatea creștinilor astăzi stau pe Internet, stau pe telefon, pe tiktok și atunci lumea păcatului intră în sufletul nostru fără să ne dăm seama.

De aceea am făcut apel la începutul Postului celui Mare, ca fiecare să postească începând de la lucrurile acestea mici. Să încerci să nu mai stai atâta pe telefon, să nu mai stai atâta pe Internet și să cauți să pui mâna pe o carte. Gândiți-vă ce însemna altădată universul omului. Universul omului însemna, dacă erai la oraș, câteva străzi mai încolo sau dacă erai la țară, satul tău. Așezarea lăuntrică a omului era una desăvârșită. Erau reguli foarte clare și nimeni nu îndrăznea să le ȋncalce vreodată. Astăzi nu mai ai îngrădirile acestea și lumea a ajuns să-și trăiască viața cu o intensitate năucitoare. Nu trebuie să fii pe frontul din Ucraina, că vine Ucraina la tine. Nu trebuie să fii cu desfrânata, pentru că vine desfrânata la tine, prin tot ceea ce înseamnă prostituție, sau tot ceea ce înseamnă erotismul acesta deșănțat, pe care ți-l prezintă Internetul și reclamele. Toate lucrurile acestea le trăiește omul cu o intensitate și îl macină.

Păcatul egoismului

Lumea de astăzi este o lume măcinată de informații, pe care omul le adună și le primește în sufletul său fără nici un fel de discernere. Și se pare că noile descoperiri științifice arată că omul nu este pregătit pentru atâta informație. Că nu mai vorbim, dacă este bună sau rea această informație, ci de faptul că creierul uman care, după unii este nelimitat, își are propriile lui limite. De aceea noi ar cam trebui să folosim „hardul”, cum îi zic eu, să-l folosim foarte bine înspre lucrarea și înspre acumularea a ceea ce este cu adevărat de folos. De dimineață și până seară, prin reclama, ni se pun înaintea ochilor tot felul de oferte de viață, de cum să‑ți trăiești viața, de ce ai de făcut ca să fii fericit, uitând că, de fapt, acestea nu fac decât să bulverseze sufletul nostru. Eu le spun mereu creștinilor: „Să nu credeți că viața oamenilor acum vreo cinci sute de ani, pe timpul lui Ștefan cel Mare, de pildă, era mai liniștită”. Era mult mai grea decât astăzi. Dar toate cuceririle științei n-au făcut altceva decât să-l bulverseze pe om, pentru că omul a uitat să privească și la izvorul tuturor lucrurilor și să-și răspundă de unde vin ele.

Şi de la aspectul acestea ar trebui să vedem un alt păcat, și anume, egoismul. Pentru că omul contemporan parcă niciodată n-a fost într-o asemenea competiție – drăcească de-a dreptul – cu celălalt. Omul știa să aibă milă, să aibă respect, să fie atent cu celălalt de lângă el. Astăzi omul nu mai știe să facă acest lucru. Atâta vreme cât dezvoltarea personală, prost înțeleasă de altfel, înseamnă pentru foarte mulți, sau pentru ceea ce se propovăduiește în lumea de astăzi, să faci din propriul tău semen un fel de treaptă, pe care să te sui mai sus, să te cocoți mai sus pe muntele propriei tale fericiri, atâta vreme cât ești un egoist și cât te vezi numai pe tine și vrei că toată lumea trebuie să slujească ție, nu vei putea fi fericit. Pentru că fiecare om, care trece prin viața noastră, este un dar al lui Dumnezeu și așa ar trebui să-l privim. Chiar și cel care îți face rău, că nu-ți face rău omul, ci îți face rău diavolul, care îl folosește ca pe o unealtă pe semenul tău ca să-ți facă ție rău.

– De ce s-a ajuns la o așa măsură a egoismului astăzi?

– S-a ajuns la această măsură a egoismului, pentru că omul l-a scos afară pe Dumnezeu. Dacă nu mai este Dumnezeu în centrul creației și preocupărilor și de aici preocuparea vieții noastre de a ajunge la Dumnezeu și a intra în comuniune cu El, omul se pune în locul lui Dumnezeu. Și dacă se pune în locul lui Dumnezeu, el caută să fie un dumnezeu, dar nu pe aceeași cale pe care a lăsat-o Dumnezeu, ci este calea aceea demonică, pe care a urmat-o și Adam la îndemnul diavolului-şarpe în Rai. Ori omul, când caută acest drum demonic, descoperit de către diavol, nu face altceva decât să se îndepărteze de Dumnezeu. Și atunci își stabilește propriile sale norme, norme în care nu se mai reflectă voința lui Dumnezeu. În aceste norme se vede doar lucrarea diavolului și ceea ce înseamnă duhul acesta al mândriei, pe care îl exacerbează satana în lumea de astăzi. Este un drum care îl scoate pe om din firescul lucrurilor, pentru că dacă noi ne plângem astăzi de însingurare și găsim tot felul de preocupări, ca să ieșim din starea noastră de însingurare, de fapt, comunicarea oamenilor este tot mai deficitară, deși au tot mai multe mijloace de comunicare. Însingurarea omului este tot mai mare, deși omul caută tot mai multe stări ale propriei sale fericiri și nu o găsește. Și n-o găsește nu doar pentru că aceste căi, pe care se duce omul, sau aceste lucruri, pe care le descoperă, sunt mincinoase, ci pentru că omul renunță la izvorul comunicării, care înseamnă Dumnezeu. Dacă Dumnezeu l-a lăsat pe om ființă comunională, adică în legătură cu celălalt, noi trebuie să nu uităm că egoismul este tocmai renunțarea la propria definiție, pe care Dumnezeu i-a dat-o omului, aceea de ființă comunională.

– Și cum biruim egoismul?

– În primul rând prin multă dragoste. Dragostea este opusul egoismului. Și dragostea aceasta nu înseamnă o iubire păcătoasă a omului în sine sau o iubire abstractă, ci este acea dragoste în care noi trebuie să pătimim împreună cu cel care este în suferință. Și îmi aduc aminte că Sfântul Teofan Zăvorâtul, pare-mi-se, a primit o scrisoare: „Fata mea este bolnavă și m-am dus la biserică și am făcut pomenire pentru ea și am lăsat acolo să se facă rugăciuni. Mai este de făcut ceva?”. Și de la Sfântul Teofan Zăvorâtul îi vine o replică foarte dură, care este necesară și pentru noi să înțelegem ce înseamnă lupta împotriva egoismului: „Dar pentru ea cine a pătimit?”. Pentru că asumarea suferinței înseamnă de fapt, împreună-pătimire, pe care o găsim la Mântuitorul Iisus Hristos, odată ce El se întrupează pentru noi și poartă crucea propriilor noastre păcate. Și întrebându-se Sfântul Maxim Mărturisitorul: „De unde izvorăște iubirea lui Dumnezeu?”, el spune că Hristos suferă până astăzi potrivit suferinței fiecăruia dintre noi. Plânge cu cei ce plâng, se întristează cu cei ce se întristează, dar se și bucură cu cei care împreună se bucură. Și din această împreună-compasiune, din această împreună-pătimire și din această împreună-dragoste izvorăște iubirea lui Dumnezeu. Așadar noi, dacă vrem să arătăm compasiune față de semenul nostru, trebuie să arătăm dragoste și, dacă arătăm dragoste, nu putem să o trecem decât prin grija față de semenul nostru și grija aceasta nu este doar una exterioară, ci trebuie să fie aceea sufletească arătată spre binele semenului nostru, întru care trebuie să-l vedem pe Hristos suferind.

„Spovedania este o recunoaștere a bolii”

– Părinte, ȋn post ne îngrijim mult de ce băgăm ȋn gur, dar se pare că ne ȋngrijim mai puţin de postul cel duhovnicesc…

– Desigur, atunci când vorbim de post, postul nu înseamnă doar înfrânarea aceasta de la bucate, înseamnă toată nevoința duhovnicească, înseamnă să urmărești în străfundul sufletului tău de unde pleacă fiecare patimă, fiecare gând, pe care diavolul îl seamănă și cum lupți și cum contracarezi toate aceste mișcări ale sufletului pătimaș înspre păcat, cum le anihilezi în sufletul tău. Aceasta înseamnă postul duhovnicesc, înseamnă găsirea soluției potrivite pentru fiecare cauză a fiecărei patimi. Postul înseamnă să urmărești, sau înfrânare în general înseamnă să urmărești o patimă în sufletul tău cu acea aplecare și cu acea stăruință până la anihilarea ei. Este ca și cum ai urmări un dușman în sufletul tău. Și dușmanului aceluia trebuie să-i vezi toate mișcările, toate lucrurile pe care le face, să știi foarte bine cum acționează și în ce chip, ca să poți să duci lupta, să-i dai lovitura de grați și să-l poți anihila. Așa este și cu fiecare patimă din noi, dacă vorbim cu adevărat și înțelegem ce înseamnă patimile și mai ales moartea care vine prin aceste patimi.

– În această perioadă a postului ȋncercăm să ne curățim de păcat. Cȃt de importante sunt pocăinţa şi spovedania?

– Omul trebuie să înțeleagă că nu există altă cale de a ajunge la restabilirea comuniunii cu Dumnezeu decȃt prin pocăinţă. De aceea, atunci când ne pocăim, în primul rând înseamnă să-I cerem iertare lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Și o facem aceasta în două moduri: în primul rând, prin starea noastră de pocăință continuă până la curățirea noastră de păcat, şi, desigur, prin Taina Sfintei Spovedanii care are niște reguli foarte bine stabilite de Sfinții Părinți. În primul și în primul rând, trebuie să fie sinceră înaintea lui Dumnezeu. Nu ne ducem înaintea lui Dumnezeu să ascundem ceva, nu ne ducem înaintea lui Dumnezeu să-L ducem cu preșul. Ci ne ducem înaintea lui Dumnezeu să ne arătăm sufletul nostru cu propriile noastre răni, cerându-I ca El să le vindece. Până la urmă, aceasta este spovedania. Este o recunoaștere a bolii. Adică degeaba te duci la medic dacă nu îi arăți simptomele bolii și nu îi spui de ce suferi cu adevărat, atunci nu poţi să te vindeci. Așa și în viaţa duhovnicească, ne ducem înaintea lui Dumnezeu să-I arătăm propriile noastre răni, ca El să le poată vindeca. Și atunci, sigur, spovedania aceasta trebuie să fie în primul rând sinceră, trebuie să fie completă, trebuie să fie făcută cu frângere de inimă și toate celelalte lucruri pe care ni le pun înainte Sfinții și Dumnezeieștii Părinți. Spovedania este actul prin care ne ducem și ne cerem iertare lui Dumnezeu concret, dar se integrează în starea noastră de pocăință generală.

– Cum ar trebui să ne comportăm după ce primim Sfânta Împărtășanie ca să fie cu adevărat rodnică?

– Sfânta Împărtășanie este o mare problemă pentru noi credincioșii, pentru că nu trebuie privită doar ca un dar pe care Dumnezeu ni-l face. Ci Sfânta Împărtășanie trebuie privită în primul și în primul rând în dimensiunea ei vindecătoare. Pentru că, de ce ne ducem să ne împărtășim? Ca să ne unim cu Hristos și odată uniți cu Hristos, toți spinii păcatelor noastre, toate rănile noastre sufletești sunt vindecate prin primirea Trupului și Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De aceea, dacă noi nu înțelegem această dimensiune tămăduitoare a Sfintei Euharistii, „medicamentul nemuririi”, cum îl numește Sfântul Ignatie al Antiohiei, atunci noi nu înțelegem ce se lucrează și mai ales cine lucrează vindecarea noastră sufletească.

Dacă este medicamentul nemuririi, trebuie să luăm acest medicament într-un anume fel. De altfel, orice medicament pe care îl luăm, ca să fie eficient din punct de vedere a ceea ce vrem să lucreze în noi, trebuie să îndeplinim anumite condiții. De aceea pregătirea pentru Sfânta și Dumnezeiasca Împărtășanie nu este una doar înainte de a ne împărtășii, ci este una continuă. Aș îndrăzni să spun că lucrul acesta este de trebuință, pentru că altfel Hristos nu poate să lucreze în mintea noastră. Noi ne ducem să-L primim pe Hristos în sufletele noastre ca să ne curățească de păcate. Adică nu trebuie să ne culcăm pe o ureche că am primit premiul cel mare și de acolo nu mai avem nimic de făcut, ci în primul și în primul rând trebuie să conștientizăm ce am primit. Noi primim Sfintele Taine cu această credință vie că El poate să lucreze în noi și că este real și prezent, pentru că, dacă nu avem această convingere, Hristos nu poate să fie lucrativ în noi. De aceea, nu că se estompează lucrarea Duhului Sfânt în noi, lucrarea Trupului și Sângelui Mântuitorului în noi, ci se estompează, în primul rând, credința noastră și mai ales posibilitatea mântuirii. Orice creștin se poate împărtăși, dacă a primit dezlegare de la Părintele duhovnic, după ce s-a spovedit, dar nimeni nu se poate împărtăși dacă nu are credința a ceea ce primește.

– Ne puteți da câteva sfaturi practice simple, la ce să fim atenți după ce primim Sfintele Taine?

– Sigur, în primul rând, trebuie să fim foarte atenți la răutate. Răutatea, egoismul pe care îl arătăm față de semenul nostru, pentru că nu putem să-L avem pe Hristos în sufletul nostru, dar să fim răutăcioși, să ținem răutate, să nu iertăm celuilalt. De altfel, nici nu se pune problema să te duci la Sfânta Împărtășanie și să te poți împărtăși fără să fii iertat aproapelui tău toate relele sau tot ceea ce ai asupra lui. Iar al doilea lucru, pe care trebuie să-l știm, legat de rodirea Euharistiei în sufletul nostru, este faptul că harul Duhului Sfânt, pe care îl primim odată cu Sfânta Împărtășanie, nu ar trebui să-l omorâm prin păcat. De aceea, noi trebuie ca, odată ce L‑am primit pe Hristos, să-L conștientizăm și să-L facem viu în sufletele noastre. Dacă vreți, este vindecarea noastră treptată. Nimeni nu se vindecă deodată, nici măcar de păcat. Există trepte ale îndiavolirii omului, adică a punerii sub influența păcatului, după cum există trepte ale desăvârșirii noastre umane și, sigur, noi Îl primim pe Hristos în sufletele noastre, tocmai ca să ne curățim de păcat și să luptăm în continuare, ca mai ușor să-l învingem pe diavol, pentru că cel care Îl primește pe Hristos se face, cum spune Sfântul Ignatie Teoforul, purtător de Dumnezeu. Și atunci Hristos, Care este în noi, începe să lucreze.

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 195 (aprilie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI