„Numai împreună putem răzbi!” (II)

Citind mărturia Părintelui Teodor și a preotesei Vera despre felul cum își duc viața, ai sentimentul că sunt așezați într-un sătuc din România care încă mai păstrează tradițiile și modul frumos în care părinții își cresc copiii în natură, departe de lume. Dar pentru că „omul sfințește locul”, cei doi au știut cum să ducă România, cu ce are ea mai bun, departe, peste ocean, tocmai în inima Bostonului. Vera, evreică convertită de mică la creștinism, se bucură de orice vizită pe meleagurile natale ale soțului, pentru că are șansa de-a se împărtăși de firescul unei Ortodoxii „la ea acasă”. Deși nu le este ușor să se împartă între datoriile preoției și cele ale vieții de familie, și-au așezat viața după cuvântul lui Hristos: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte vi se vor adăuga vouă” ^{Matei 6:33}. (R.T.)

– Părinte Teodor și doamnă Vera, aveți o familie frumoasă, cu şase copii, dar Domnul v-a încercat, ca pe noi toți. Vă rugăm să ne povestiți despre momentele mai grele prin care ați trecut în viață.

Prezb. Vera: Sinceră să fiu, simplul fapt de a naște şase copii e destul de solicitant. Pentru primii cinci copii am mers la o maternitate, iar Ileana, cea mai mică, s-a născut acasă. Toți copiii au fost născuți pe cale naturală, fără anestezie. Dar e foarte greu și să-ți vezi copiii cum suferă, să-i vezi bolnavi pe cei pe care-i iubești, să-i vezi cum trec prin tot felul de accidente. În cazul nostru, cei doi băieți au avut fracturi grave, și nu a fost ușor să-i vedem trecând prin operații, refacere, ghips…

Pr. Teodor: Cel mare și-a rupt piciorul chiar de ziua Unirii Principatelor Române. La vremea respectivă, noi așteptam un alt copilaș, pe Rafael ‒ și așa, cu un copil pe drum, altul cu piciorul rupt și băgat în ghips până la piept, timp de şase săptămâni o mamă gravidă a cărat un copil băgat în ghips, ceea ce înseamnă că, pe lângă greutatea lui, trebuia să care încă vreo 5 kilograme de ghips! În plus, trebuia să meargă și la lucru, pentru că aici nu există, ca în România, concediu prenatal.

Așadar, sunt și greutăți personale, și greutăți ale întregii familii. Una dintre ele, cel puțin pentru mine, a fost că eu nu am putut ajunge lângă nici unul dintre bunicii mei când au murit, fiind la mii de mile depărtare. Poate că a fost şi o binecu­vân­tare, pentru că nu i-am simţit niciodată plecaţi de lângă mine. Mereu mă rog, şi ca preot, pentru ei, nu este zi sau slujbă în care să nu mă rog pentru ei, dar mi-a fost greu, pentru că toată lumea era acolo, iar eu nu eram.

Iar ca familie, sunt tot felul de sacrificii pe care le facem pentru numele lui Hristos. Când toată lumea termină o săptămână de lucru şi se adună şi are petreceri vineri seara, pentru noi este zi de post. Când toată lumea merge la spectacole sâmbătă sea­ra, noi avem Vecernie, la care mergem cu toții. Dar sunt şi bucurii, pentru că am văzut că în mijlocul greutăţilor Îl descoperim pe Dum­nezeu, nu în lipsa greutăţilor. Aşa că, atunci când ni se întâmplă ceva dificil, încercăm să înţelegem care ar fi lecţia, în ce fel Dumnezeu ne trage mai aproape de El.

– Dacă ar fi să dăm timpul înapoi, ce aţi schimba în modul în care v-aţi crescut copiii?

– I-aş creşte mai mult cum am crescut eu, adică în natură. Odată cu venirea pandemiei, am descoperit că, dacă noi nu am fi locuit la oraş, ci undeva la ţară, viaţa ar fi fost foarte diferită. Desigur, viaţa noastră, ca şi comunitate, a continuat, dar asta ne-a îmboldit, de exemplu, să cumpărăm găini. Şi, în mijlocul oraşului, în timpul pandemiei, noi am crescut găini!

Tot în timpul pandemiei, prin darul lui Dumnezeu, ne-am luat o căsuţă undeva, la ţară, în apropierea unei mănăstiri, „Sfântul Ioan Botezătorul”, pentru că în felul acesta aveam și Liturghie, aveam și acces la natură şi, ori de câte ori avem posibilitatea de a ieşi din oraş, plecăm acolo, la „bojdeuca” noastră. Devine o oază de sănătate în toate privinţele, mai cu seamă pentru copii, să crească în mijlocul naturii. Și aş zice că pentru orice familie e important să recupereze relaţia cu natura, cu mediul înconjurător, cu creaţia lui Dumnezeu.

Prezb. Vera: La rândul meu, cred că, deși locuim în casa paro­hia­lă, într-o zonă destul de bună, în centrul orașului, totuși copiii nu au voie singuri afară, nu se pot juca în siguranță, și atunci, la fel cum a spus Părintele, mi-aș fi dorit să fi cumpărat un loc la ţară mai devreme, ca să le dăm co­piilor libertatea să alerge în voie.

De asemenea, mi-aş fi dorit să fi călătorit mai mult cu ei cât au fost mici. De obicei, noi mergem în România, să vizităm bunicii, iar de acolo urcăm și până la Mănăstirea Diaconești, care este aproape. Dar, pe măsură ce copiii cresc, cresc şi greutăţile în a călători și, într-adevăr, cu atâția copii, este mult mai solicitant, dar eu una aș fi vrut să am mai mult curaj, mai mult spirit de aventură să le ofer darul de a vedea lumea.

„Dansăm ca David înaintea chivotului”

– Așadar, veniţi o dată pe an în România. Ce vă place la Ortodoxia noastră?

Prezb. Vera:  Pentru mine, care am crescut în America, este minunat să văd cum credinţa veche şi obiceiurile străvechi sunt firești pentru acele locuri, nu sunt ceva neobișnuit ‒ pentru că, în America, Ortodoxia e ceva exotic. Mi-aduc aminte cum, copil fiind şi mergând cu tata pe stradă îmbrăcat în reverendă, era ceva foarte curios, toată lumea se holba la el, câtă vreme în România vezi oameni îmbrăcaţi în haine bisericeşti peste tot, nu este ceva anormal.

– Și cum le cultivaţi copiilor dragostea de aceste tradiţii și obiceiuri străvechi?

Pr. Teodor: Cea mai mare tradiţie la noi în familie este tradiţia rugăciunii şi a iertării. Începem ziua cu rugăciune şi sfârşim ziua cu rugăciune ‒ cel mai adesea şi cu un dans, pentru că, ştiți ce se întâmplă? Copiii nu pot să stea cu atenţia fixată la niște rugăciuni scrise pentru oamenii mari! Şi atunci, în practica noastră zilnică, avem tropare pe care le învaţă, avem rugăciuni pe care le învaţă, şi la sfârşit facem şi noi ca Regele David, care a dansat înaintea chivotului: ne învârtim în jurul casei într-un fel de dans pe versuri din psalmi.

Apoi, mai avem și tradiția iertării, care înseamnă că nu trece nici o zi fără să nu ne cerem iertare unii de la alţii. Pentru că peste zi se pot strecura tot felul de neînţelegeri, tot felul de ispite, şi aşa, pe cât putem, încercăm „să nu apună soarele peste mânia noastră” ^{cf. Efeseni 4:26}, să nu trecem la somn fără să ne cerem iertare.

Acestea sunt, să zicem, nişte mici tradiţii ale familiei, care mie mi se par foarte im­por­tante şi care, de fapt, te ajută să te apropii şi de celelalte tradiţii care ţin de cultura românească. De Crăciun, avem cu copiii repetiţii de colinde. Copiii noştri, în loc să-și petreacă timpul la televizor – noi nici n-avem televizor ‒, dacă e cumva vremea să aibă acces la colinde româneşti sau la cântece folclorice, le arătăm pe internet. Şi ce le place lor mai mult, cu asta lucrăm, asta îi învăţăm: fie cântări tradiţionale, fie patriotice, depinde şi de înclinația lor. Copiii mai mari învaţă muzică psaltică, avem pe cineva care le predă, ca să nu fie doar participanţi pasivi la slujbe, ci să aducă şi ei „jertfă de laudă”.

Prezb. Vera: Într-adevăr, am adoptat multe din tradiţiile româneşti din partea familiei Părintelui și le-am integrat în viaţa familiei noastre ‒ de exemplu, ne facem rugăciunile de dimineață și seară într-o combinație de română și engleză. Apoi, copiilor chiar le plac foarte mult basmele românești, dar un loc de prim rang la noi în familie îl ocupă mâncarea românească, mai cu seamă în preajma Crăciunului și a Paştelui, când pregătim cam tot ce s-ar pregăti în mod tradiţional în România. Lucrul acesta le aduce copiilor multă bucurie și așa ei sunt legaţi şi de ceea ce face familia din ţară, pentru că ne trimitem unii altora fotografii cu diferite „cuceriri” culinare!

– Cum îşi petrec timpul liber?

Pr. Teodor: Nu au foarte mult timp liber. În timpul săptămânii, merg de dimineaţă la şcoală. Cel puţin o dată pe săptămână, în afara duminicilor, avem Liturghie şi, în seara de dinainte, avem Vecernie, la care vin şi copiii. Au de făcut teme şi fiecare dintre ei, mai puţin cea mică, are ore de înot. Gândiţi-vă că, dacă ai două sesiuni de înot pe săptămână, la cinci copii, asta înseamnă zece ore de înot. Așa că, după program – pentru că şi eu lucrez, şi soţia lucrează ‒, când ajungem acasă, ne ocupăm de activităţile celelalte: înot, cumpărături, gospodărie… Şi, ca timp de recreere, cel mai plăcut este când mergem la ţară şi copiii sunt deconectaţi de la ecrane sau de la alte lucruri pe care altminteri le-ar face copiii din oraşe. Ne ducem cu ei în pădure, le-am cumpărat nişte dăltiţe ca să scobească în lemn, taie iarbă, avem și un mic tractoraş – deci ne ocupăm cu îndeletniciri agrare.

– Cât de importantă este munca pentru un copil în viaţa de familie?

Prezb. Vera: Copiii noștri, mai ales cei mari, trebuie să muncească pe lângă gospodărie, pur și simplu pentru că trebuie să învețe să-și aducă mica lor contribuție la binele familiei. Într-o familie mare ca a noastră, munca nu e opțională ‒ este o necesitate! Trebuie să ajute și ei, pe cât pot.

Pr. Teodor: E nevoie de un pic de efort din partea tuturor. De exemplu noi, când am cumpărat găinile, am făcut consiliu de familie. Toată lumea fiind acasă din cauza pandemiei şi având ceva timp la dispoziţie, trebuia să hotărâm cine va avea grijă de găini. Iar băieţii au făcut un fel de program: cine să dea de mâncare, cine să cureţe coteţul… Dar, pe lângă muncă, apare şi răsplata, pentru că te duci şi culegi ouă proaspete din grădină, chiar de-aici, de lângă casă! Şi sigur că nu a fost uşor, pentru că mereu exista, mai cu seamă iarna, un fel de reticenţă: al cui e rândul să meargă să facă curăţenie, al cui e rândul să dea de mâncare ‒ dar efortul acesta plăteşte „dividende” în multe arii. Pentru că, odată cu munca, înveţi şi responsabilitatea, dar şi bucuria rezultatelor.

„Pentru numele lui Hristos, îndur orice!”

– Când copiii se ceartă, cum aplanaţi conflictele dintre ei?

Pr. Teodor: Depinde cât de mare e cearta. Sunt certuri mici între ei, pe care îi lăsăm să le rezolve singuri. Dar sunt şi situaţii în care au nevoie de părinţi, şi atunci cel mai important este la ce filosofie ne rapor­tăm când încercăm să aplanăm un conflict. Iar pentru noi e cel mai simplu, pentru că, fiind într-o familie de preot și, în plus, fiind și la o şcoală ortodoxă, auzi mereu ce se vorbeşte la biserică și la şcoală: se vorbeşte foarte mult despre Dumnezeu.

Deci prima solu­ţie ar fi să-i întrebi: „Dar voi cum v-aţi gândit să aplanaţi conflictul? Ce ne spune Scriptura? Ce ne spune Hristos?”. Şi, desigur, noi, părinţii, trebuie să fim acolo prezenți, cel puţin să-i încurajăm, dacă nu să-i disciplinăm, ca să înţeleagă că gustul pentru lucrarea poruncilor, precum zice şi proverbul, „vine mâncând” ‒ deci vine prin practică, nu se întâmplă de la sine. Şi să ştiţi că nimic nu se face cu uşurinţă, pentru că firea umană este o fire îndărătnică.

– Dar până la urmă biruie Hristos!

– Da, numai cu ajutorul Lui. Şi foarte important este să nu aşteptăm rezultatele atunci, pe loc, pentru că nici Hristos nu ne forţează să facem binele, dar, încetul cu încetul, inima noastră aude glasul Lui ‒ şi lucrul acesta se vede mai cu seamă în copii, care sunt mult mai dispuşi să-şi ceară iertare şi să treacă peste încercări.

– Doamna Vera, cum se cultivă răbdarea în viaţa de familie?

Prezb. Vera: Cultivarea răbdării este o adevărată provocare. Cred că trebuie să înceapă, în principal, de la noi, părinții, care trebuie să fim pilde de răbdare. De exemplu, încerci să găteşti cina, timp în care şase copii vor să-ți atragă atenția toţi deodată! Este mult de lucru la nivel personal ca să poţi cultiva răbdarea, dar sperăm că cei mici vor învăța după exemplul dat de noi. Și este cu deosebire mai greu într-o cultură în care lucrurile se întâmplă printr-un simplu „click”, în care oamenii sunt obișnuiți cu recompensa imediată. Dar ne dăm silința.

Pr. Teodor: Desigur, copiii învață din exemplul părinților, precum zice şi Scriptura: „Fiul nu face nimic de la sine; ceea ce-l vede făcând pe Tată, aceea face şi el” ^{cf. Ioan 5:19}. Și poate e chiar nostim, dar copilaşii noştri, când vin acasă după câte o slujbă, se îmbracă şi ei într-un fel de stihare – închipuite, că nu sunt de fapt stihare ‒, dar ei se îmbracă de parcă ar fi preoţi şi fac tot felul de slujbe în casă. Deci sunt foarte atenţi la tot ce se întâmplă în jurul lor. Şi, în felul acesta, părinţii sunt atenţionaţi, poate chiar avertizaţi să facă ceea ce e bine, nu neapărat ceea ce vor ei să facă.

Prezb. Vera: Copiii observă absolut tot ce fac părinţii! Cred că sunt foarte puține lucrurile care le scapă. Ei văd cum vorbesc și interacționează părinții unii cu alţii, observă cum te îngrijești de tine însuți, de aceea e foarte important pentru părinţi să fie atenţi la modul în care se poartă unul cu celălalt și cum vorbesc cu copiii lor, pentru că ei vor vedea și-ți vor sorbi toate gesturile.

– Care credeți că sunt factorii care contribuie la armonia unei familii?

Pr. Teodor: Eu cred că primul factor este dragostea, dacă vrem să-I urmăm lui Hristos, pentru că, desigur, într-o familie trebuie să existe dragoste unul faţă de altul, dar împreună soţii trebuie să aibă şi dragoste de Hristos. Dar dragostea aceasta nu e ceva teoretic; este ceva foarte tangibil, este o practică continuă în fiecare ceas, în fiecare zi – de fapt, în fiecare moment. Şi prezenţa lui Hristos nu poate fi doar una din cărţi, ci trebuie aplicată la fiecare pas în familie.

Deci dragostea este cel mai de seamă ingredient, dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de aproapele. Iar în cazul familiei, cel mai aproape este soţul sau soţia. Pentru mine, dragostea asta îmbracă forma unui sacrificiu. Pentru că tot am vorbit mai înainte de mucenici, acesta este un sacrificiu de dragul celuilalt: pentru numele lui Hristos, îndur orice!

Prezb. Vera: Sunt de acord cu ce a spus Părintele întru totul. Aş adăuga că pentru noi, ca familie, este foarte important să punem timp deoparte ca să putem vorbi despre planurile, despre ideile, despre proiectele pe care le avem de făcut – nu atunci când suntem foarte obosiţi, târziu în noapte, ci realmente să punem timp deoparte pentru lucrurile esenţiale.

Pr. Teodor: Ne-am făcut un fel de tradiţie prin care o dată pe lună trebuie să ne dăm o întâlnire, să luăm cina împreună. Bunicii stau cu copiii, iar noi mergem undeva – poate la un restaurant, poate la o terasă ‒, unde să putem discuta despre chestiuni care ţin de sănătatea structurală a familiei. Cum s-ar zice, pe teren neutru, nu cu copiii în jur. … (fragment)

Material realizat de

Mihaela-Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 169 (februarie 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

• la revista în format digital online, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI