„Fără Hristos lumea nu are sens” (I)

În 2022, filmul „Omul lui Dumnezeu”, o biografie cinematografică a Sfântului Nectarie, a făcut înconjurul lumii, depășind orice așteptări legate de clasamente și încasări. Cine și-ar fi închipuit că un film atât de anti-comercial va cuceri inimile a milioane de oameni? Succesul lui contrazice orice prognosticuri de marketing, dar și prejudecățile artiștilor care își justifică alegerile din perspectiva modelor și „imperativelor” ideologice. Filmul acesta dovedește că se poate crea artă de succes însuflețită de un mesaj spiritual înalt, pentru că sufletul omului, în mod firesc, însetează după Dumnezeu!

Cine este creatorul acestui film? Yelena Popovici, o femeie talentată și curajoasă, trecută prin multe experiențe-limită, care nu au doborât-o, ci au apropiat-o de Hristos. (T.P.)

– Doamnă Yelena Popovici, care e povestea dumneavoastră? Cum L-ați descoperit pe Hristos?

– M-am născut la Belgrad, în Serbia. La fel ca în România, și noi am avut comunism, așa că oameni ca părinții mei nu prea mergeau pe la biserică. Nu cred că situația a fost la fel de drastică ca în România sau în Rusia, unde puteai ajunge la închisoare dacă te duceai la biserică. Și totuși în Serbia practica religioasă era stigmatizată mai mult decât în alte părți ale Iugoslaviei. De pildă, în Croația nu obiecta nimeni dacă te duceai la biserică, în timp ce în Serbia, credința era considerată tabu. Pentru simplul fapt că mergeai la Liturghie, îți puteai pierde locul de muncă. Cred că acesta este motivul pentru care părinții mei nu m-au botezat. Mama, care era profesoară, și-a zis: „Sunt profesoară la școala publică, mă vor vedea oamenii mergând la biserică!”. Și nu m-au mai botezat. Nu o pot condamna pentru asta.

Așa se face că, atunci când am crescut, nu știam prea multe despre credința creștină. În școală nu exista acest tip de educație, iar la noi în familie, doar bunica era credincioasă. Dar la un moment dat a venit o doamnă care trebuia să aibă grijă de mine, cât timp mama s-a recuperat după un accident, tata fiind atunci plecat în Irak, unde lucra ca inginer constructor. Îmi amintesc că discutam cu acea doamnă despre Dumnezeu. Totdeauna am crezut în Dumnezeu ‒ de când eram foarte mică, aveam această certitudine că Dumnezeu există și că, dacă I-aș fi cerut ceva, mi-ar fi dat. Nu-mi spusese nimeni acest lucru, dar pur și simplu știam că El este acolo. Când am crescut, îmi plăcea să merg la biserică și să aprind câte o lumânare.

Am părăsit Iugoslavia la șaisprezece ani și jumătate. Înainte să plec, m-am dus la Biserica „Sfântul Marcu” din Belgrad și L-am rugat pe Dumnezeu să mă aibă în pază. Am simțit că trebuie să plec ca să urmez o anumită cale, pentru a-mi atinge niște scopuri. Până astăzi oamenii mă întreabă de ce am plecat. Le spun că trebuie să-L întrebe pe Tatăl Meu din Ceruri. Știam doar că trebuie să plec. Am petrecut o vreme în Italia, unde mergeam la o biserică romano-catolică, nu pentru a mă împărtăși, ci doar pentru a mă ruga. Aveam o legătură foarte strânsă cu Dumnezeu Tatăl, Căruia mă rugam și-I ceream ajutorul într-un chip foarte firesc.

Nu știam cine este Iisus Hristos sau cine este Maica Domnului, dar știam cine este Sfântul Nicolae. În Serbia, Sfântul Nicolae era „slava” tatălui meu, adică ocrotitorul lui. Nu cunoșteam rânduielile Bisericii, nu citisem niciodată Biblia, așa că nu trăiam după cum învață Biserica. Crescusem însă într-o familie de oameni cinstiți, așa că eram onestă, nu mințeam, nu furam. Eram mereu mai fericită să dăruiesc decât să primesc; era ceva înnăscut în sufletul meu. Poate de aceea Dumnezeu a avut milă de mine. În rest, trăiam ca toți ceilalți oameni, în patimile tinereții, mai ales în perioada în care am făcut modelling. Nu trăiam într-un mediu sfânt. Viața mea era plină de primejdii și greutăți.

„Încredinţarea celor nădăjduite”

Din Italia, am plecat în Brazilia, apoi am ajuns la New York, unde m-am înscris la Elite Modelling Agency. La început am fost foarte interesată de modelling, dar mai târziu am văzut că nu mă împlinește și nu poate fi o ocupație de durată. Așa că m-am reorientat rapid. Am studiat actoria, scenaristica și regia la Los Angeles. La Play House West am urmat o școală foarte bună care se baza pe teoria lui Stanislavsky. Am învățat meserie și așa am putut să regizez acest film.

În vremea aceasta, în care am fost în Statele Unite, L-am descoperit pe Hristos. Prima Biblie pe care am citit-o mi-a fost oferită de doi oameni fără adăpost care predicau Evanghelia pe străzi. Uimitor este locul unde i-am întâlnit, dar așa lucrează Dumnezeu cu cei care Îl iubesc cu adevărat și-L caută. Lucram atunci la agenția Irene-Marie Modelling, al cărei manager, pe nume G. Jack Donaghue, era un fost preot catolic. Vorbea tot timpul despre Iisus, iar mie-mi plăcea să-l ascult. Într-o seară, împreună cu soția lui, ne-a scos la cină, și la masa noastră au venit acești oameni care predicau Evanghelia. Domnul Donaghue, care este un om foarte credincios și îi cunoștea, le-a spus: „Haideți să luați cina cu noi!”. Iar ei s-au așezat cu noi la masă și au început să ne vorbească despre Iisus.

La un moment dat, l-am întrebat pe unul dintre ei cum a ajuns la credință și ne-a spus că a avut o experiență-limită: „Ajunsesem în spital după o supradoză de cocaină”, ne-a povestit el. „Eram un mare păcătos. Am intrat în comă și în acea stare L-am văzut pe Iisus. El mi-a redat viața, dar mi-a spus că de-acum trebuie să propovăduiesc Evanghelia”. Celălalt avea o cicatrice mare pe față. Mi-a spus că avusese un accident de motocicletă și că i s-a întâmplat același lucru – a intrat în comă și Iisus i S-a arătat și i-a spus că-l va readuce la viață, dar că trebuie să predice tuturor Evanghelia. Amuțisem de uimire. I-am întrebat pe cei doi unde locuiau. Mi-au spus că locuiau într-o dubă. Am observat că nu miroseau urât și, pentru că mi se părea ceva supranatural, le-am spus: „Vreau să văd duba voastră!”. După două zile m-am dus să-i vizitez. Tot ce spuseseră era adevărat.

Apoi am ajuns la Paris cu agenția de modelling. Îmi amintesc că nu puteam dormi din cauza stresului și angoaselor, așa că am luat Biblia pe care o primisem de la cei doi bărbați și am deschis-o la capitolul 11 al Epistolei către Evrei, unde se vorbește despre credință, ca fiind „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” ^{Evrei 11:1}. Am terminat capitolul, apoi am citit tot Noul Testament și, la un moment dat, mi-am dat seama că Dumnezeu îmi făcuse un dar: mă părăsiseră toate fricile! În ziua când am terminat de citit Noul Testament, nu mai simțeam nici o panică.

De-acum începusem să mă gândesc la botez, dar nu știam încotro s-o apuc. Aveam douăzeci de ani la vremea aceea. Cum era și firesc, m-am dus la o biserică sârbă, de vreme ce eram sârboaică. Așa că la douăzeci și unu de ani m-am botezat în Biserica „Sfântul Sava” din Los Angeles. Nu m-am spovedit, nu m-am împărtășit, dar eram fericită că mă botezasem. Mi-am continuat același stil de viață câțiva ani de-atunci înainte.

„Doar inima zdrobită Îl simte pe Hristos”

Am avut greutăți în viață, dar greutățile mele au fost mici în comparație cu ale celor care mor în spitale. Am fost binecuvântată cu o sănătate bună, dar și cu o compasiune firească pentru toți cei copleșiți de necazuri. Simțeam că rostul meu este să-i ajut pe cei ce suferă. Acesta este și principalul motiv pentru care am făcut filmul despre Sfântul Nectarie. Eram înconjurată de artiști dependenți de droguri și alcool, pe care încercam să-i ajut încă dinainte de convertirea mea. Îmi place să ajut oamenii, să le dau nădejde că există o cale de ieșire din orice situație. Cert este că lumea nu are nici un sens dacă nu-L cunoști pe Hristos. Sfântul Iustin Popovici vorbește foarte mult despre acest lucru. Îl recomand tuturor, chiar și celor care nu cred.

În această lume toți suferim și avem întrebări care ne macină: „De ce mi se întâmplă mie asta? Cum e posibil așa ceva?”. Dacă vrem să ne apropiem de Dumnezeu, trebuie să ne predăm pe noi înșine și să spunem: „Nu pot singur, ajută-mă Tu, Doamne!”. Nimeni nu știe mai bine unde și cum este Hristos cu adevărat, doar un mare păcătos. Doar unul care a ajuns la pământ, cu totul zdrobit și sfâșiat și mistuit, atunci când Îl întâlnește pe Dumnezeu nu se mai îndoiește de puterea Lui. Știe exact în ce hal de cădere este și simte că doar El îl mai poate salva, îl mai poate învia lăuntric, doar El îi mai poate da pace și putere. Cunosc mărturii uimitoare de la astfel de oameni, iar eu sunt unul dintre ei.

Dumnezeu este real. Dar există o luptă, iar tu trebuie să lupți. Și aurul trebuie trecut prin foc înainte să ajungă o minunată podoabă. Nu-mi place însă să insist asupra suferinței, ci mai degrabă asupra Învierii. Cu ochii ațintiți la Cer putem depăși suferința, o putem converti în altceva. Dar, dacă nu ar exista Înviere, nu ne-am putea aținti privirea asupra Împărăției Cerului. Dumnezeu ne-a creat ca să fim sănătoși, bucuroși, să fim veșnic vii, dar tot El ne-a dat și liberul arbitru, peste care nu trece, deci alegerea este întotdeauna a noastră. Dacă nu am avea liber arbitru, am fi niște sclavi. Mai este și vrăjmașul, de cealaltă parte, care ne urăște. El se amestecă în viața noastră în măsura în care îi permitem, și are o anumită putere care îi e dată de Dumnezeu. Așa se explică suferințele, bolile și nedreptățile. Cât trăim în această lume vom avea necazuri, care nu se vor încheia până la moarte. Sfântul Iustin Popovici ne spune că aici trăim într-o vale a plângerii, care nu are sens decât din perspectiva Învierii lui Hristos. Ne spune că fiecare om este neprețuit pentru Dumnezeu și că nu există păcat care să nu poată fi iertat; că El este acolo, cu brațele deschise, așteptându-ne să venim la El, ca să ne eliberăm de povară și să putem trăi adevărata bucurie înainte de-a părăsi această lume.

Gândiți-vă la cei doi bărbați fără adăpost care mi-au dăruit prima Biblie. Amândoi fuseseră dependenți de droguri. Acum locuiesc într-o dubă și nu fac nimic altceva decât să-L propovăduiască tuturor pe Hristos. Pentru noi, oamenii civilizați, sunt niște nebuni, dar ei sunt niște apostoli. Nu știu ce s-a mai întâmplat cu ei. Nu pot decât să dau mărturie că Dumnezeu ne poartă de grijă.

„În sfârșit, s-a îmbătat și Yelena!”

Aveam o prietenă care nu credea în Dumnezeu și obișnuia să mă tachineze, spunându-mi: „Fii serioasă, Yelena! Chiar crezi în treburile astea?”. La un moment dat însă a crezut în Hristos, și a început ea să-mi spună să mă spovedesc și să mă împărtășesc. La început m-am împotrivit, pentru că mă simțeam confortabil cu viața mea. Îmi spuneam că mi-e de ajuns să am credință în suflet. Dar apoi ceva mi-a spus că ar trebui să o ascult. Așa că l-am căutat pe Părintele Petru, preotul care m-a botezat. Prima mea spovedanie a fost foarte lungă. Am spus tot, pentru că nu-mi plac minciunile. Părintele Petru m-a îndemnat să postesc o săptămână și apoi să iau Sfânta Împărtășanie. Vine duminica, și mă înfățișez la biserică pentru prima mea Împărtășanie. După ce m-am împărtășit, eram într-o stare de nedescris, o experiență a harului care m-a ținut în jur de șase ore ‒ râdeam și plângeam în același timp. În starea asta o sun pe cea mai bună prietenă a mea, Meredith, care este evreică. Mă știa că nu pusesem niciodată alcool sau droguri în gură. Dar acum, văzând în ce stare eram, mi-a zis: „În sfârșit, s-a îmbătat și Yelena!”. I-am spus că nu sunt beată: „Nu știu ce mi s-a întâmplat, dar sigur n-am băut!”. Acesta a fost începutul vieții mele liturgice. Știam din adâncul sufletului că asta era.

După ce am început să merg la biserică, să mă spovedesc și împărtășesc regulat, am avut ispite mari, cum nu mai avusesem niciodată. Mi se părea că devin din ce în ce mai rea, că fac lucruri mai rele decât înainte, iar acesta nu era decât începutul luptei mele duhovnicești. Spun asta pentru cei care trec prin situații similare, ca să nu se dea bătuți. Este războiul duhovnicesc prin care trec toți cei care, asemenea mie, nu au avut parte de-o viață liturgică din copilărie. L-am întrebat pe Părintele meu duhovnicesc ce înseamnă toate acestea și mi-a spus: „Acum ai traversat de cealaltă parte. Dumnezeu vrea să ne ducă pe calea fericirii și a luptei adevărate”. În acea perioadă, simțeam o nevoie vitală să merg zilnic la liturghie, și mă duceam la o biserică rusă din apropiere. Citeam și cărți despre Sfinți, pentru că-mi dădeau putere.

– Cum v-a venit ideea de a face filmul despre Sfântul Nectarie?

– Visam să fac filme mari cât am fost la Hollywood, dar nu am reușit să fac decât unul singur. Acest vis s-a realizat abia când am ajuns în Grecia și am început să lucrez la filmul despre Sfântul Nectarie. Tot ce vrei de la Dumnezeu, El o să-ți dea. Dacă cineva mi-ar fi spus, la șaisprezece ani, că voi face un film despre un Sfânt, pe care eu o să-l scriu, o să-l produc și o să-l regizez, și că atâția oameni îl vor vedea și-mi vor scrie că voiau să se sinucidă, dar nu au mai făcut-o după ce au văzut filmul ‒ dacă mi-ar fi spus cineva așa ceva, i-aș fi spus: „Haide, ești nebun!”. Mai ales pentru tineri spun acest lucru, pentru că tinerii au ambiții, au speranțe, vor să facă ceva cu viața lor. În cazul meu, când eram tânără, îmi doream o viață mai bună decât a tatălui meu, care era cel mai bun inginer constructor din țară și și-a pierdut slujba, din cauză că nu a vrut să fure și să facă treabă de mântuială. Lucrul acesta a jucat un rol important în hotărârea mea de a pleca din Serbia și de-a face filmul despre Sfântul Nectarie, a cărui viață a fost plină de nedreptăți. 

În 2012 a murit tata și nu am putut ajunge la înmormântarea lui. Nu-l mai văzusem de zece ani, pentru că actele mele de imigrare nu-mi permiteau să ies din Statele Unite. Abia după ce a murit am rezolvat problema actelor și am ajuns la parastasul lui de un an. Cu ocazia acestei vizite în Serbia m-am dus și pe la mănăstiri. Odată, după o liturghie, mi-am luat de la pangar o carte despre Sfântul Nectarie, pe care am citit-o în timpul zborului de întoarcere. Așa m-am hotărât să fac acest film. …

(va urma)

Interviu realizat deTatiana Petrache

Fragment din articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 170 (martie 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

• la revista în format digital online, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI