„În Sinaxar este toată școala și educaţia copiilor” (I)

Odată ajuns în Vernești, acasă la familia Moisoiu, ai senzația că te-ai întors în timp, în satul de altădată, când erau frumoase și bune toate. Mama se ocupă de treburile casei, iar copiii se joacă nestingheriți prin curte, după ce și-au făcut temele, până când vine tata de la muncă. Și, la o ceașcă de lapte bătut de la caprele lor, să tot stai și să asculți în tihnă întâmplările minunate prin care au trecut, încălziți la focul rugăciunii și ocrotiți în brațele purtării de grijă a lui Dumnezeu. (R.T.)

– Cristina şi Adrian, vă propun să începem dialogul nostru poves­tind fiecare cum L-aţi cunoscut pe Hristos.

Adrian: Descoperirea lui Hristos a fost pentru mine ceva necalculat. Pur şi simplu, lucram în Viena şi, la biserica ortodoxă de acolo, m-am apropiat foarte mult de Dum­nezeu. Până atunci, mergeam la biserică dumi­nica, dar nu eram implicat în slujbă. Du­pă aceea, am început să cânt la cor, pentru că aveam o pasiune pentru cântarea bisericească, iar muzica m-a apropiat foarte tare de Dumne­zeu. Aveam şi gândul la călugărie, îmi plăceau mănăstirile foarte mult, dar până la urmă a fost voia lui Dumnezeu să întemeiem o familie şi să primim darurile lui Dumnezeu, copiii, toți pe care ni i-a dat şi de care ne-am bucurat foarte mult, de fiecare în parte.

Cristina: Eu m-am apropiat de Dumnezeu prin soțul meu, pentru că, atunci când ne-am cunoscut, el începuse să meargă la biserică, iar eu îmi găseam pacea lângă el. Și, în momentul în care iubeşti pe cineva, te lași în mâinile lui ca în mâinile lui Dumnezeu.

– Cum era viaţa dumneavoastră înainte de a fi în Biserică faţă de acum, când aveţi unsprezece copii?

A: Eram seci. Ne lipsea ceva. Acum, dacă ieşim amândoi în oraş şi nu avem măcar un copil cu noi, ne e ruşine. Îți vine să zici: „Mă, ce căutăm noi aici? Locul nostru în lume este cu copiii lângă noi!”. Copiii sunt o împlinire a iubirii noastre, iar viaţa de acum este, cred, aşa cum Îi place lui Dumnezeu şi cum vrem şi noi să fie. Sigur, încă mai greşim în faţa lui Dumnezeu şi mai avem multe de îndreptat, dar înainte simţeam că nu facem ceea ce trebuie. Şi după aceea Dumnezeu a început să trimită darurile Sale, ne-a umplut casa de copii şi am început să ne simţim şi noi cu adevărat folositori.

C: Înainte de a fi în Biserică eram într-o căutare a unui „ceva” şi, cu orice l-am fi umplut, în afară de Dumnezeu, tot gol rămânea.

– Cu siguranţă, aţi trecut prin multe încercări în timpul atâtor sarcini. Ne puteţi spune cum le-aţi depăşit?

A: Cele mai dureroase au fost pierderile de sarcină ‒ au fost două, şi una s-a întâmplat chiar aici, acasă. Teoretic, Cristina ar fi trebuit să nu mai fie astăzi printre noi, din cauză că a pierdut atunci mult sânge, iar ambulanţa a ajuns abia după o oră. Dar Dumnezeu a făcut minuni. Ne-am aşezat în genunchi, la rugăciune, împreună cu toţi copiii, chiar în camera în care s-a întâmplat. Nici nu ştiam ce rugăciune să facem în momentul acela ‒ şi nu ştiam ce să facem cu mami, care deja se schimba la faţă şi luase o culoare care ne speria. Atunci am cântat „Apărătoare Doamnă…”. Și forţa rugăciunii este foarte mare. Acolo, pe loc s-a produs minunea: pur şi simplu, s-a oprit sângerarea!

C: A fost ceva fulgerător, nici nu mi-am dat seama ce s‑a întâmplat. Şi tot la fel a fost şi recuperarea mea. Dumnezeu a făcut atunci o minune, pentru că am pierdut foarte mult sânge şi, din cauză că eram în perioada pandemiei, nici la spital nu s-au ocupat imediat de mine. Până să vină rezultatul testării, m-au dus într-un loc separat, iar eu nici nu puteam sta în picioare. Şi, ca dovadă că m-am recuperat foarte repede, a doua zi am cerut pe semnătură să plec acasă.

A: Este grabnic ascultată rugăciunea copiilor, totdeauna. Şi a noastră este importantă, chiar dacă este o rugăciune mai „ronţăită”, mai în taină, mai fără timp… Dar putem face o rugăciune chiar şi când facem treabă prin curte şi-i vedem, pentru fiecare putem să zicem câte o rugăciune. Și un gând la Dumnezeu e tot o rugăciune, cum spune Părintele nostru duhovnic. E importantă rugăciunea, e ca o respiraţie.

„Piatra de temelie a familiei creştine”

– Cum vă rugați în familie?

A: Avem o rânduială, cam în fiecare seară. Se mai întâmplă câteodată să vin eu mai târziu, sau să ne mai şi lenevim, că trebuie să spunem şi lucrul acesta, în sensul că şi amânarea unui lucru e tot o formă de lenevie. Dar mă bucur că, de multe ori, cei mici iau iniţiativa şi spun: „Trebuie să facem rugăciunea!”. Și atunci, ne lăsăm şi noi toată treaba şi ne ducem la rugăciune, chiar dacă mai sunt lucruri de făcut, chiar dacă aveam nişte discuţii interesante sau ne uitam la un documentar frumos. În momentul acela ne oprim, socotim că e glasul lui Dumnezeu și ne așezăm la rugăciune.

Cei mari citesc şi ei împreună cu noi, fie­care îşi alege câte ceva. Cum a fost în Postul Mare: citea fiecare câte o rugăciune de la Pavecerniţă şi mi-era drag de ei când îi vedeam că vor să citească rugăciunile de la sfârşitul Pavecerniţei, care se citesc la icoana Maicii Domnului şi a Mântuitorului. Ziceau: „Lasă, că vreau şi eu să citesc în seara asta!” şi era aşa, o întrecere între ei. Mă bucur foarte mult că sunt în Biserică şi, mai mult, că înţeleg și ei ce se întâmplă în lume şi simt că Biserica este calea.

C: Rugăciunea este piatra de temelie a oricărei familii creştine, pentru că fără rugăciune şi fără Dumnezeu n-am reuşi să trecem prin toate încercările.

– Ne puteți povesti și alte minuni din viața familiei dumneavoastră?

A: Da. O altă minune a fost cu Arsenie, care nu mai mişca înainte de naştere. Şi atunci, ne-am gândit să punem urechea pe burtică şi să spunem nume de sfinţi. Şi la „Arsenie” a mişcat! După aceea, la Nicolae, am prins curaj şi, când am socotit noi că sarcina ar fi ajuns la patru luni și urmează să mişte pentru prima oară, am zis iar nume de sfinți cu urechea pe burtică şi a mişcat la „Nicolae”.

Alte probleme medicale nu am avut. Ne-a păzit Maica Domnului şi chiar nu am trecut prin greutăţi. Cu Nicolae, iarăși, mai este ceva foarte frumos de amintit: s-a jucat, s-a agăţat de-un pom şi a căzut chiar în cot și bineînţeles că şi-a fracturat cotul. Am mers la spital la Buzău, de acolo ne-au trimis la Spitalul „Grigore Alexandrescu” din Bucureşti. Acolo este o bisericuță în curte, unde slujește Părintele Tudor Peiu ‒ un om foarte inimos, care ne-a aranjat să-l vadă un doctor foarte bun. Şi, cum stăteam și așteptam în bisericuţa de la spital, la un moment dat Nicolae îmi spune: „Tati, te rog frumos să-i spui Părintelui să-mi facă o sfântă cruce pe mână, că n-am nimic!”. Mie atunci mi s-a părut că-l deranjăm degeaba pe Părintele, așa că nu prea am luat în serios ce a spus Nicolae. Dar am greşit, pentru că Părintele l-a luat foarte în serios şi a zis: „Nicolae, vino să-ţi fac o sfântă cruce pe cot, dar după aceea te duci să faci şi-un filmuleţ!”. Şi, după ce a făcut „filmuleţul” a fost bine; nu a mai avut nevoie de operaţie și ne-au trimis acasă.

– Care sunt problemele care vă apasă cel mai mult?

– Cel mai tare mă apasă legile noi care vin şi care văd că sunt o lovitură asupra familiei, şi mai ales asupra familiei creştine, familiei cu copii. Cred că nimănui nu-i pasă mai mult de copiii mei decât mie! Cei care zic că vor binele copilului ar fi putut să dea o alocaţie decentă, de exemplu. Acesta ar fi fost un gest ca să-i credem că le pasă de copii.

O altă amenințare este inteligenţa artificială şi tehnica aceasta care vine din urmă foarte tare. Foarte bine zicea Părintele Teologos: „Noi trebuie să postim şi de telefon, şi de internet, şi de calculator!”. Și mi-a mai plăcut foarte mult un Părinte care, la spovedanie, le spunea tinerilor: „Câte minute ai stat pe internet?” „O oră”. „Ei, o oră să stai şi la rugăciune!”. Şi, din ce în ce, tânărul a început să micşoreze timpul. „Cât ai stat?” „20 de minute”. „Ei, 20 de minute stai şi la rugăciune!”.

– Copiii cei mari ai dumneavoastră au telefoane?

– Nu au telefoane, și nici nu vor. Bineînţeles că-l mai prind pe-al meu sau pe-al Cristinei, ca să se uite la tot felul de tutoriale, să înveţe un anumit lucru, să studieze despre insecte, despre plante… Bine, noi am luat şi cărţi, pentru că o carte este mai bună decât calculatorul sau telefonul. Când te uiți la un ecran, creierul nu-ţi asimilează la fel de multe informaţii ca atunci când citeşti.

– Ce faceți să-i păziți de influenţele nefaste?

– I-a păzit Dumnezeu ‒ și chiar Îi mulţumesc lui Dumnezeu că i-a păzit în şcoală. Au fost multe ispite, totuşi ei nu aleargă la ele, pentru că au simţit bucuria din biserică şi nu le mai fură inimile alte lucruri.

– Cum percep copiii relaţia cu biserica?

– Ei pur şi simplu spun: „Tati, aş vrea să merg în fiecare zi la biserica asta unde am fost duminică!” – asta e percepţia lor, pe care eu o traduc după aceea: adică au simţit harul, au simţit dragostea oamenilor şi dragostea lui Dumnezeu, în primul rând. Apoi mai zic: „Când ne-a invitat Părintele acolo, ne-am simţit ca acasă” – iarăşi, o altă percepţie a lor, adică pentru ei biserica este casa cea mare.

Noi, în credinţa noastră, suntem cei mai intimi cu Dumnezeu. Hristos ne este frate, Maica Domnului ne este mamă, iar Dumnezeu Tatăl ne este tată. Iar sfinţii, nu mai zic! Sfinţii sunt rudeniile noastre!

(va urma)

Interviu realizat de

Mihaela-Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 173 (iunie 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

• la revista în format digital online, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI