„În Sinaxar este toată școala și educaţia copiilor” (I)
Muguri de dor
Părintele Ciprian Negreanu, în cuvintele care urmează, reuşeşte să pună un diagnostic foarte bun pentru copiii zilelor noastre, crescuți într-o lume a internetului. Perspectiva este una extrem de realistă, înrădăcinată în anii de experienţă cu oamenii, la scaunul spovedaniei. Practic, copiii internetului apar, la fel ca cei din vechime, închinaţi zeului Baal, de o societate sinucigaşă, în timp ce părinţii, prea puţin conştienţi, din păcate, se luptă să-i ţină departe de seducţia şi capcanele acestuia. Vor reuşi? Răspunsul Părintelui este clar. Numai Bunul Dumnezeu, cu harul Său, mai poate face ceva, iar noi să nu stăm, ci să ne închinăm gândurile şi viaţa Lui, cu nădejdea că se va milui şi ne va salva copiii. (V.G.)
– Părinte Ciprian, în ultima vreme au apărut în mass-media mai multe cazuri de copii care şi-au agresat colegii şi profesorii. De ce credeţi că a crescut atât de mult violenţa în rândul tinerilor?
– Cred că, în primul rând, pentru că s-au îndepărtat de învăţătura de credinţă a Bisericii, de învăţătura creştină, care pune bazele pe milă, pune bazele pe dragoste, pe legătura dintre oameni, pe îngăduinţă, pe smerenie. Oamenii acum nu-şi mai educă copiii în duhul acesta evanghelic, ci în duhul care merge cumva pe învăţătura evoluţionistă ‒ adică cine-i mai puternic, cine-i mai îndrăzneţ, cine-i mai ales, cine-i mai deosebit, acela biruieşte. Și bineînţeles că, de mici, copiii sunt învăţaţi că ei sunt aleşii, ei sunt cei mai deosebiţi, ei merită tot, ei trebuie să se impună.
Deci primul şi cel mai mare motiv este că nu mai sunt învăţaţi copiii în învăţătura de credinţă creştină. Bineînţeles că o să ne întrebe cineva: „Păi, bine, totuşi nici în perioada comunistă nu erau învăţaţi copiii în învăţătura de credinţă creştină, dar uite că nu făceau atâtea rele!”. Dar mai este și un al doilea motiv, acela că în general s-a stricat societatea, chipul în care sunt văzuţi şi educaţi copiii în societate. Chiar dacă era o perioadă comunistă, copiii erau învăţaţi de mici că trebuie să asculte de părinţi, că trebuie să asculte de dascăli, că și colegii tăi sunt deosebiţi ‒ s‑ar putea ca tu să fii mai puţin deosebit ca ei, şi trebuie să-i respecţi – şi atunci, copiii nu îndrăzneau. În plus, nu exista nici un model exterior care să impună să nu-ţi asculţi părinţii sau să faci ce vrei tu. Or, acum marea majoritate a copiilor au ca educatori mai mult internetul decât pe părinţi sau pe învăţători. Acolo văd o serie de lucruri rele ‒ că poţi găsi şi lucruri bune pe internet, dar ei le caută pe cele rele. Şi atunci, un al doilea motiv este stricarea în sine a societăţii ca morală, ca psihologie a vârstelor, ca modalitate de creştere a copiilor. E o greşeală pe care Occidentul deja a gustat-o bine, şi noi văd că venim din urmă şi o preluăm.
Ştiţi ce vedeam noi prin anii ’70-’80 în unele filme, mai rare, cu copiii răi din America, care îşi luau în băşcălie profesorii, şi atunci ni se părea ceva absurd, nu puteam înţelege. Ei, acum se întâmplă şi la noi lucrul acesta şi cred că ţine de o schimbare a înţelegerii asupra copilului – aceea că copilul merită orice. Şi, de asemenea, cred că tot de la această teorie a evoluţiei speciilor pleacă ideea că, exact cum o găină nu trebuie învăţată, că ea ştie să se facă cloşcă și fără să o învăţăm noi, tot așa există și în copil un fel de informaţie genetică, noi numai trebuie să-l lăsăm să crească, să-şi facă toate poftele, iar el va merge pe calea cea bună. O greşeală absolută! Nu, la om nu este aşa! Omul nu este o creatură care-şi urmează nişte informaţii genetice, ci este creatura lui Dumnezeu ‒ trebuie educat de mic, trebuie învăţat de mic, aşa cum Dumnezeu a început să-l înveţe pe om în Rai: „Din toţi pomii Raiului să mănânci, dar din acesta să nu mănânci; lucrează şi păzeşte Raiul” cf. Facere 2:16-17, 15.
Copilul, dacă nu este învăţat, dacă nu este educat, creşte ca o buruiană otrăvitoare sau chiar ucigătoare. Ca să se facă pom bun trebuie altoit, trebuie legat de arac, trebuie ţinut, trebuie protejat, trebuie îndrumat. Or, s-a dezvoltat tot mai mult ideea aceasta că un copil ştie de la sine ce să facă ‒ el e bun în sine, noi nu trebuie să intervenim cu nimic, altfel îi provocăm „traume”. Chiar trebuie să-i cerem părerea dacă vrea sau nu vrea să facă ceva, şi să-i urmăm plăcerile şi dorinţele, ceea ce e o nebunie! Această idee a cucerit tot mai mult lumea ‒ şi acum, de exemplu, dacă vor citi interviul acesta, mulţi părinţi care se numesc creştini au să fie foarte revoltaţi de ceea ce zic, pentru că e atât de răspândită ideea asta, încât nici nu le mai trece prin cap oamenilor că n-ar fi bună. Dar roadele se vor vedea în următorii douăzeci de ani. Se va ajunge aproape la o animalizare a omului.
„Vorba sună, fapta tună”
– Constatăm, de asemenea, o influenţă din ce în ce mai mare a formatorilor de opinie din mediul online asupra tinerilor. Cum le câştigă aceștia încrederea de a-i urma în ceea ce fac?
– Pentru că este, cum zice Scriptura, „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieţii” I Ioan 2:16. Adică le iau ochii şi le iau inima copiilor cu trufia vieții, a bogăției, a imaginii exterioare, a zâmbetului afişat forţat, a bucuriei unei vieţi îndestulate. Şi bineînţeles că acele vedete cine ştie ce viaţă duc, dar ele au grijă să pozeze tot timpul: „Asta-i viaţa fericită! Fă ce vrei, fă cum vrei și când vrei şi vei fi fericit!”. E o altă şoaptă a diavolului, exact ca în Rai. În Rai omul trebuia să ajungă asemenea lui Dumnezeu în trepte ‒ aceasta, „să nu mănânci dintr-un pom anume”, era numai una dintre ele. Erau poate zeci de trepte pe care trebuia să le urce omul împreună cu Dumnezeu ca să ajungă la măsura asemănării cu El. Şi diavolul i-a spus: „Nu-i nevoie să faci nici un efort, numai mănâncă din pomul ăsta şi eşti ca Dumnezeu!”, adică exact ce li se vinde pe internet de la aceste vedete care spun: „Nu-i nevoie să te străduieşti, nu-i nevoie să înveţi, nu-i nevoie să obții cine ştie ce rezultate la şcoală! E nevoie doar să fii nebun, să încalci toate regulile, să nu respecţi pe nimeni, să-ţi arăţi iscusinţa în a fi necioplit cu părinţii” – adică lucruri de genul acesta, care-s uşor de făcut şi care nu cer cultură, dimpotrivă, cer bădărănie şi nesimţire. Or, asta ia ochii copiilor, şi li se pare o cale foarte rapidă şi uşoară.
În general, aceste căi sunt împănate şi de droguri, şi de băutură, şi de alte patimi, pentru că fericirea nu se poate obţine cât ai bate din palme, aşa cum o spun vedetele. Şi atunci, ca să pozeze fericirea, trebuie să o mimezi cu ceva. Şi o mimezi de obicei cu viaţă trăită la limită, cu jocuri de noroc şi cu tot felul de experiențe extreme.
– Dar măcar tinerii conştientizează că nu e bun drumul acesta pe care vor să meargă?
– Au o anumită îndoială, unii dintre ei, dar e atât de uşoară, atât de slăbuţă, atât de firavă această îndoială, mai ales când pare că toată lumea merge pe calea asta. Știţi, şi mediul de la şcoală a ajuns să fie tot ca un mediu din reţelele de socializare, acolo unde toţi îşi afişează doar viaţa frumoasă, doar ce-i plăcut, doar ce-i interesant, doar ce-i spectaculos. Mai ales în şcolile aşa-zis bune, fiecare copil vine să spună pe unde a mai fost, ce a mai făcut, ce tip de telefon are, ce tip de calculator are, şi e încurajat acest fel de a te lăuda cu ceea ce ai tu. Şi e încurajată viaţa trăită la extrem, iar cei care nu trăiesc aşa sunt socotiţi pămpălăi.
Şi atunci, da, au o anumită îndoială, dar pentru că tot trendul merge încolo şi internetul sună aşa ‒ iar internetul este acum ceasul după care se învârte lumea! ‒ şi dacă toată lumea la modă te îndeamnă s-o iei încolo, pe calea aceea, atunci nu! Acel strigăt de ajutor al sufletului e văzut prea plicticos şi desuet şi bătrânesc şi vor trece mai departe, călcându-și sufletul în picioare.
– Dar părinţii care sunt conştienţi de această influenţă şi-i doare, ce pot face?
– În primul rând, cred că peste 90% din părinţi nu sunt conştienţi, dimpotrivă, socotesc că e normal să trăieşti aşa, cu reţele de socializare şi întâlniri ale tinerilor, în care se ştie că beau, se droghează, se împreunează, pur şi simplu, trăiesc cum trăiesc. Iar pentru restul de 5%-10%, e foarte greu, aproape imposibil să mai facă ceva! Ce am văzut eu, în timp, ca singură soluţie este ca aceşti bieţi părinţi să fie cumva apropiaţi de anumite comunităţi, mai bine strânse în jurul Bisericii şi a altor familii asemănătoare cu a lor, în care tinerii să se mai întâlnească şi în tabere, să se mai întâlnească și în concedii împreună, să vadă că există şi altă viaţă în afară de cea virtuală şi de cea la modă. Dar şi aceştia, trăind în tinda bisericii, trăind în apropierea altor familii care vor şi ele să-şi protejeze copiii de influenţa nocivă a unor lucruri de pe internet, şi aceștia aproape că nu au nici o şansă – poate că, din cinci copii ai unei familii, doi se vor păzi, vor asculta, dar trei nu vor asculta, pentru că e foarte tentant!
Eu cred că în lumea aceasta a internetului s-a strâns acum cea mai mare ispită care a fost vreodată, de când e omul om. Adică tot ceea ce însemna altădată ispită, legat de desfrânare, legat de înavuţire grabnică, legat de tot ce a fost vreodată mai ispititor nu se compară cu ce este acuma strâns în acest instrument şi-n aceste facilităţi care s-au deschis omului, aşa încât nici nu-i pot acuza pe aceşti copii, pentru că noi, aşa-zişii maturi, am scos în calea lor aceste ispite de care nici noi nu ne putem feri. Ce să le cerem tinerilor, când înşişi maturii sunt prinşi până peste cap şi nu mai pot trăi fără telefoane? Și, exact cum spunea Părintele Iachint de la Putna, „vorba sună, fapta tună”: copilul va face ceea ce te vede pe tine că faci. Or, dacă tu însuţi eşti dependent şi-i ceri copilului să se lase, n-ai cum să mai pretinzi ceva.
Totuşi, la aceste familii am văzut această şansă că, după ce copiii, mare parte din ei, chiar dacă i-ai crescut cum trebuie, chiar dacă le-ai spus de pericole, chiar dacă le-ai arătat părţile negative, după ce vor cădea o vreme în această ispită, mai ales în perioada adolescenţei şi până spre prima tinereţe, au şansa să-şi dea seama mai repede decât ceilalţi de gravitatea şi de urâciunea unor lucruri care se petrec acolo şi să se întoarcă la un anumit moment dat. Există un bagaj pe care fiecare familie poate să i-l dea unui tânăr ‒ un bagaj de cunoştinţe, un bagaj de morală, un bagaj de trăire, un bagaj de Hristos, până la urmă, dacă l-a dus şi l-a împărtăşit cu Dumnezeul nostru ‒ şi care, la un moment dat, va începe să biruiască, dacă există un fond bun în copilul acela, și-l va face să se întoarcă într-o vreme oarecare. Asta am văzut-o singura soluţie. Nu văd alta.
„Lumea inimii este aproape dispărută”
– Aţi spus că o parte din tineri, fiind în Biserică, se vor întoarce. Sfinţia voastră aţi cunoscut astfel de cazuri?
– Da, da, şi pe mulţi îi aştept încă! Dar nu toţi se vor întoarce, să fim realişti şi sinceri. Unii se prind atât de mult în această patimă, oricare ar fi ea în lume, dar mai ales de partea aceasta a reţelelor de socializare, a lumii moderne, a lumii care înseamnă şi droguri, care înseamnă şi beţie, care înseamnă şi relaţii necuviincioase şi tot felul de alte lucruri, se prind aşa de mult, încât nu se mai întorc niciodată. Eu totuși nădăjduiesc ca aceştia măcar pe patul morţii să aibă o părere de rău, sau când îi ajung suferinţele bătrâneţilor – dacă prind bătrâneţile, că unii nu le prind –, să aibă o părere de rău şi, având fondul acela bun din copilărie, dat de părinţi, să se folosească de el măcar în ultimele clipe ale vieţii, ca tâlharul de pe cruce. Acestea pot fi nădejdile părinţilor.
Iar alţii nu se mai întorc, pentru că aşa de grave sunt faptele pe care le fac sau atât de împovărătoare, încât ajung la lucruri grozave, la sinucidere sau la nebunie. Sau ajung la închisori, unde sunt prinşi în sisteme mult mai grave de relaţionare, cu ceilalţi deţinuţi, care îi trag în nişte lucruri foarte urâte. Şi atunci, din cei care intră cu capul înainte în această lume, în partea cea mai întunecată a internetului, poate se întorc un sfert. Alţii, alt sfert, se întorc cu răni şi traume foarte grele, pe care le vor purta toată viaţa, iar jumătate dintre ei nu se mai întorc, pentru că rămân acolo, blocaţi în lumea aceea a părutelor plăceri şi distracţii.
Deocamdată nu văd ce am putea face să oprim acest tăvălug. Dar am nădejde în Dumnezeu, că e ispita ispitelor, cum n-a mai fost niciodată. E chiar instrumentul inventat de om. Ştiţi, se întâmplă cu noi înşine ce I-am făcut noi lui Dumnezeu: Dumnezeu ne-a zidit, şi noi ne-am revoltat împotriva Lui şi L-am ucis, iar acum noi ne-am creat propriul nostru instrument care ne ucide. Pur şi simplu, e ca şi cum ne-ar fi ajuns blestemul lucrului făcut de mâna noastră! Dar nădăjduiesc totuşi în mila lui Dumnezeu, Care a oprit uciderea lui Isaac, să oprească şi la noi uciderea copiilor noştri făcută de noi înşine. Am nădejdea aceasta, despre care am citit în Scriptură, că atunci când se înmulţesc păcatele, Dumnezeu înmulţeşte harul cf. Romani 5:20. Omeneşte, este cu neputinţă să se lupte împotriva acestei ispite. De-abia am văzut la oamenii maturi, care au trăit zece-douăzeci de ani înainte de-a apărea internetul, că sunt în stare să reziste acestei ispite, sunt în stare să stea singuri, sunt în stare să aibă perioade de colocviu cu ei înşişi, de singurătate, de linişte, de pace, de admirare a naturii… Dar dintre cei care n-au trăit nici măcar câţiva ani buni într-o lume fără internet, n-am mai văzut această posibilitate a liniştirii, a odihnei, a bucuriei de a fi în natură, a bucuriei de a-L descoperi pe Dumnezeu, a bucuriei de a trăi slujbele cu intensitate.
Până şi eu, ca preot al studenţilor, de când a apărut acest internet, am văzut generaţiile care au fost marcate din copilărie de trăirea aceasta în faţa televizoarelor, a calculatoarelor, a jocurilor ‒ e foarte greu să le mai câştigi interesul, e foarte greu să-i faci să stea măcar o jumătate de oră în biserică. Nu mai sunt în stare să stea o jumătate de oră! Mai mult de 2 minute, cam cât sunt clipurile acelea pe TikTok, nu pot să rabde. Nu mai au profunzime, totul e la nivelul exterior, al ochilor, al imaginii, al spectaculosului. Lumea interioară a gândului, a meditaţiei, a contemplaţiei, a atenţiei, a inimii e aproape dispărută.
Copiii care mai veneau şi mai rămâneau în biserică erau tocmai copiii care ori trăiau la ţară, cu bunicii, şi care nu şi-au permis să aibă deschidere spre internet ‒ ei au fost salvaţi, cumva, pentru că au descoperit internetul mult mai târziu ‒, sau copiii veniţi dinspre alte zone, mai sărace, unde nu au avut posibilitatea să se hrănească spiritual de pe internet, aceştia au fost ultimele generaţii care au venit în biserică şi s-au apropiat şi s-a putut lucra cu ei. Cu ceilalţi e foarte, foarte, foarte greu.
„Te-ai gândit că s-ar putea să pierzi mila lui Dumnezeu?”
– Aţi cunoscut tineri care şi-au păstrat fecioria până la căsătorie?
– Da, am cunoscut mulţi. Şi am cunoscut şi alţi foarte mulţi tineri care, chiar dacă nu şi-au păstrat la început, au înţeles după aceea şi au trăit ani şi ani, până la căsătorie, în curăţie. Şi foarte mult m-am bucurat şi de unii, şi de alţii. Deci se poate, se poate! Eu practic am cununat o sută, o sută cincizeci de cupluri care au trăit în curăţie. Dintre ei, de-abia treizeci, patruzeci de cupluri au trăit în curăţie, iar restul, până la o sută cincizeci, n-au trăit la început în curăţie ‒ ori ei între ei, ori cu alţii ‒, dar după aceea şi-au schimbat viaţa, s-au apropiat de Dumnezeu şi au trăit în curăţie ani de zile până la căsătoria cu altă persoană. Deci există asemenea lucruri.
Dar nu se poate altfel, fără o apropiere de Dumnezeu. Dacă nu crezi în Dumnezeu, dacă nu te interesează relaţia cu Dumnezeu, nu prea ai nici o şansă să trăieşti aşa. Nici o şansă! Nu are ce să te ţină să-ți păstrezi curăţia până la căsătorie, pentru că lumea te îndeamnă să trăieşti aşa, moda te îndeamnă că e normal, e firesc, colegii trăiesc toţi aşa, şi atunci?… Dimpotrivă, a devenit o disperare pentru unii că încă n-au apucat să-şi piardă fecioria şi sunt considerați pămpălăii generaţiei. Deci asta a devenit problema multora! Eu aş zice că nici măcar obiceiurile vechi sau morala familială, dar neîntemeiată pe o credinţă foarte serioasă, nu poate să mai ţină curăţia unei persoane. Chiar dacă ai fost crescut aşa, chiar dacă părinţii ţi-au zis să-ţi ţii curăţia, chiar dacă bunicii au insistat pe asta, dar totul era o tradiţie, un obicei: că aşa-i la noi, că aşa ne-au spus, că aşa-i din neam în neam, că aşa-i bine… Dacă lucrurile rămân la măsura aceasta, nu se mai poate păstra curăţia decât în cazuri rarisime în veacul nostru, în care totul se învârte în jurul sexualităţii. Şi, dacă nu ai o bază foarte clară în credinţă, care stă împotriva gândirii lumii, n-ai cum să te ţii în faţa acestui tăvălug. Cred că numai cine cunoaşte şi înţelege învăţătura de credinţă şi-şi pune încrederea în Dumnezeu, Care promite ocrotirea şi milostivirea Sa asupra celor care ţin la legea Lui, asupra lor şi asupra copiilor lor, numai cine are o asemenea încredere mai poate răzbi.
Asta încerc să le spun și tinerilor care vin la mine: „Uite, ai început să trăiești aşa, dar te-ai gândit că s-ar putea să pierzi ajutorul şi mila lui Dumnezeu dacă faci asta şi-I calci în picioare cuvântul Lui? Poți să mergi înainte pe calea asta, dar să nu protestezi atunci când vor veni necazurile, atunci când copiii nu te vor asculta, atunci când între voi se va rupe relaţia sau bucuria de-a fi împreună şi se va înstăpâni plictiseala, tristeţea, mâhnirea în casă, neînţelegerile – atunci să nu zici: «De ce?». Pentru că tu L-ai lepădat pe Dumnezeu, nu ţi-a păsat de cuvântul Lui, ţi-a păsat doar de trăirea ta şi n-o să mai ai ajutorul Lui, pentru că te-ai aruncat într-o viaţă departe de Dumnezeu”. Şi de-abia aşa îi pot face, încetul cu încetul, pe unii să se gândească serios dacă ar merita totuşi să înceteze relaţiile și să trăiască într-o anumită curăţie.
Majoritatea spun, mai ales fetele: „Eu aş vrea, dar nu vrea el!”, şi atunci le zic: „Uite, acum e momentul să vezi dacă te iubeşte cu adevărat. Dacă el te respectă şi de dragul tău nu va face presiuni, înseamnă că acel om chiar merită. Merită! Este un om care are şanse să fie un soţ bun, pentru că te respectă. Iar dacă acel om zice: «Nu pot!», acela şi dacă pleci trei luni în străinătate să munceşti, o să zică, când te întorci: «Ştii, eu nu pot fără, şi am avut o relaţie cu altcineva». Deci cu acela nici nu merită să te gândeşti la căsătorie, dacă el nu-i în stare să ţină o perioadă! Dacă acum nu te ascultă şi nu te respectă, mai târziu nu te va asculta şi nu te va respecta, mai ales după căsătorie, nici un sfert! Fă proba asta!”.
Așa caut să-i încurajez pe tineri să-şi păstreze curăţia, şi au fost nenumăraţi care au reuşit şi care s-au întors să-mi spună ce mare binecuvântare au simţit după aceea în căsătoria lor, trăind într-o curăţie măcar de un an, doi înainte de căsătorie, şi au simţit binecuvântarea lui Dumnezeu după aceea şi ajutorul Lui şi au simţit cu adevărat bucuria de a fi împreună. Toate aceste lucruri mi-au dat multă nădejde. Pe cei care au urmat cuvântul i-am simţit foarte folosiţi.
(fragment)
Interviu realizat
de Ioana Maxim
Fragment din articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 173 (iunie 2023)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks