Resveratrolul – o minune pentru imunitate
Olimpici pentru România (I)
Părintele Clement nu ne vorbeşte despre smerenie cum ne-am aştepta, ci despre firescul vieţii creştine, despre simplitatea prin care putem să le dobândim pe toate cu ajutorul harului lui Dumnezeu – inclusiv smerenia. De fapt, înţelegem că nu putem vâna smerenia fără să ne înşelăm, ci putem să căutăm să ne jertfim, să ne rugăm, să ne conştientizăm slăbiciunile, iar smerenia va veni şi ea când nici nu ne-am dat seama. Că cel care-şi conştientizează virtuţile riscă să le piardă, iar cel care trăieşte văzându-şi păcatele, căutând permanent mila lui Dumnezeu, are şansa să dobândească virtutea care le validează pe toate celelalte: smerenia. (V.G.)
– Părinte Clement, auzim adesea vorbindu-se despre smerenie. Sfinția voastră, cum ați defini smerenia?
– Să vorbești despre smerenie înseamnă să trăiești smerenia. Despre smerenie nu știu dacă cineva ar putea să vorbească și să fie și în duhul adevărului. Putem vorbi despre smerenie în duhul Sfinților Părinți, dar și acest duh al Sfinților Părinți se raportează, până la urmă, la starea noastră duhovnicească, a fiecăruia. Și smerenia o poate înțelege fiecare în funcție de starea lui duhovnicească. Nu poate fi o rețetă pentru toată lumea – deoarece, chiar dacă cineva ar spune că a înțeles ceva despre smerenie, sunt convins că nu s-ar potrivi la celălalt. Am reținut un lucru de la Părintele Rafail Noica, pe care și el îl auzise de la Sfântul Sofronie: de fiecare dată când vorbea cu cineva, Îl ruga pe Dumnezeu să-i dea răspuns pentru ceea ce cerea persoana din fața lui. Dacă primea cuvânt, răspundea. Dacă nu, spunea: „Nu știu”.
Și-n privința smereniei, calea care să ducă la smerenie nu este aceeași pentru fiecare. De multe ori căutăm o cale ascetică. Dar în loc să ajungem la smerenie, ajungem la mândrie. Și cred că cel mai indicat lucru ar fi ca fiecare dintre noi, dacă am realiza că suntem creația lui Dumnezeu și am simți înăuntrul ființei noastre acest lucru, ar trebui să nu facem nimic fără rugăciune. Nu în stilul Sfântului Gheron Iosif – el nu făcea nimic până nu se ruga la Dumnezeu și nu primea încuviințare. Stătea și câte o săptămână până primea răspuns. Noi n-o să stăm o săptămână până primim ȋncredințare să facem sau nu un anumit lucru, dar ce bine ar fi dacă am reuși să nu facem nimic fără rugăciune. Eu zic că și aceasta ar fi o stare de smerenie. Ne-am smeri fiecare dintre noi în fața Dumnezeirii.
„Doamne, dă-mi cuvânt!”
– Sfinţia voastră simțiți atunci când Dumnezeu vă dă cuvânt?
– Eu, înainte de orice predică, spun: „Doamne, dă-mi cuvânt de folos pentru oamenii care sunt aici, de față!”. Și atunci, în biserică, îți dă Dumnezeu cuvânt pentru oamenii care sunt acolo. Și poate am două-trei idei pe care vreau să le dezvolt, și nici nu ating primul subiect. Și atunci spun oamenilor care sunt în biserică ceea ce le-a dat Duhul Sfânt. Ca și la mărturisire. Credinciosul, pe drum sau cât așteaptă la spovedit, ar trebui să spună: „Doamne, pune-mi în minte toate păcatele pe care le am, iar duhovnicului, cuvânt de folos pentru mântuirea mea”. Asta este molitfa pe care și-o poate face singur.
E foarte delicat a spune mai multor oameni un cuvânt de folos pentru starea lor respectivă duhovnicească. Și încă un lucru: starea noastră se schimbă de la un minut la altul, poate. Cine știe ce stare are omul atunci și ce stare are cel din fața lui atunci? Dumnezeu! Deci, dacă cerem de la El cuvânt în orice situație am fi, sunt convins că Dumnezeu ne va răspunde.
Rugăciunea: „Doamne, dă-mi cuvânt! Doamne, ce să fac? Doamne, nu mă lăsa!” sunt rugăciuni scurte, în care am invocat Duhul Sfânt și Domnul vine și ne răspunde.
– Ați putea să ne faceți un portret al omului smerit?
– Omul smerit este inversul majorității oamenilor de astăzi. Suntem mai tot timpul nemulțumiți: când este iarnă, ne dorim vară; când plouă, vrem soare; când este soare, ne este prea cald; când avem destule, parcă nu sunt suficiente; când suntem vizitați prea des, ne simțim obosiți; când nu suntem căutați, ne simțim abandonați. Omul smerit mulțumește pentru toate lui Dumnezeu, pentru că simte în adâncul sufletului că viața cu adevărat este darul iubirii lui Dumnezeu față de om. Se bucură de toți oamenii pe care-i întâlnește, că-i vede pe toți buni, iar pe el se vede cel mai nevrednic.
Sfântul Siluan Athonitul – ați văzut cum a câștigat smerenia, după câți ani de luptă cu diavolul, și cum a pierdut-o, de fapt, înainte, când i-a spus cineva: „Păi dacă tu abia ai venit în mănăstire, în Athos, și ți S-a arătat Hristos, ce vei face când vei fi mare!?”. Deci iată în ce ispită de mândrie l-a băgat, care a durat aproape cincisprezece ani și, după această luptă, ați văzut ce a primit de la Dumnezeu: „Ține-ți mintea ta în iad, dar nu deznădăjdui!”. Iar Părintele Rafail Noica spune să nu încercăm să punem în practică lucrul acesta, să ne ținem mintea noastră în iad, pentru că e ca și cum ai merge pe o sârmă deasupra unei prăpastii. Important e să ne vedem doar, să-L rugăm pe Dumnezeu, să conștientizăm slăbiciunile pe care le avem și tot pe El să-L rugăm să ne scoată din această stare. Eu totuși merg pe principiul acesta, să știți… iertați-mă că am zis eu – fiecare dintre noi ar trebui să conștientizăm că modul cel mai bun în care îl putem ajuta pe un om este să ne rugăm. Și pustnicul care s-a dus în pustie poartă toată lumea cu el în pustie.
– Părinte, ați putea să ne exemplificaţi cum lucrează rugăciunea făcută pentru ceilalți?
– Unul din cele mai bune exemple este rugăciunea pe care o făcea mama Fericitului Augustin, Sfânta Monica, și astfel s-a produs convertirea Fericitului Augustin. Eu personal pot să dau mărturie despre folosul rugăciunilor părinților pentru copii, mai ales că eu sunt astăzi în mănăstire datorită rugăciunilor bunicii mele. Până la vârsta de 30 de ani nu aveam o legătură strânsă cu Biserica. Dar eu fiind nepotul ei preferat, bunica în permanență se ruga pentru mine. A trăit să vadă întoarcerea mea, care s-a produs după o discuție cu ea, în care eu mă întrebam cum poate un om să fie, ziceam eu, atât de habotnic ca ea. Pentru că ea tot timpul nu făcea nimic fără să se roage lui Dumnezeu, cu cine se întâlnea povestea din predica pe care a ținut-o Părintele în Duminica care trecuse și chiar îi ziceam că este un lucru enervant și plictisitor să pisezi oamenii la cap cu lucrurile acestea – lucru care apoi s-a dovedit, pentru mine personal, foarte folositor și datorez faptul că am luat calea monahismului rugăciunilor ei.
„Să ne ajute Dumnezeu să stăm pe cruce!”
– Există vreo legătură între smerenie și suferință?
– Mântuitorul a spus: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” Matei 11:29. Cred că noi fugim de jugul ăsta bun și ușor, vrând să ne fie comod în această viață. Ne numim creștini, ne batem cu pumnul în piept că venim la biserică, dar venim la biserică de fapt ca să ne dăm jos de pe cruce. Să ne rugăm însă ca să ne ajute Dumnezeu să stăm pe cruce, pentru că a fi creștin și, mai ales, ortodox înseamnă să suferi. Nu să cerem suferința, să nu mă înțelegeți greșit! Dar când vine suferința, să ne dăm seama că de fapt suntem cercetați de Duhul Sfânt, și să cerem ajutorul lui Dumnezeu ca să putem să ducem și să simțim jugul pe care Hristos ni l-a dat. De fapt, atunci este ușor: când vine Hristos și ne ajută, și noi nu vrem să-l dăm jos, vrem să mergem mai departe cu el.
Noi, ca duhovnici, ar trebui să primim mărturisirea creștinilor, căderile pe care le au, şi când omul vrea să se ridice, noi să-i dăm medicamentul, care este Cuvântul viu, Împărtășania cu Hristos, și apoi vor înțelege slăbiciunile în care sunt și se vor întări. Atunci când Sfântul Apostol Pavel i-a spus Mântuitorului că vrea să scape de acel ghimpe, Mântuitorul i-a răspuns: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” Corinteni 2:9. Noi credem că suntem credincioși – și iată că venim la biserică să ne dăm jos de pe cruce! Nu ne vedem, totuși, slăbiciunile pe care le avem și starea de mare depărtare la care suntem față de calea adevărată a creștinismului. Conștientizarea stării de slăbiciune ar fi un pas pentru trezirea noastră, a fiecăruia.
„Hristos este prin discoteci, prin baruri, prin restaurante”
– Părinte, atunci când ne împărtășim, mărturisim că suntem cei dintâi dintre păcătoși. Cum să simțim acest lucru și cu sufletul, nu doar să rămânem la o simplă rostire formală, fără simțire, când vedem în jurul nostru oameni cu păcate mari? Adică mi-e greu să mă pun pe mine mai jos decât un bețiv, decât un fumător, decât un desfrânat.
– Mă uit la pomelnice și văd ce cer oamenii. Și eu le spun că n-au venit la Hristos cel adevărat. Au cam greșit. Pentru că Hristos este prin discoteci, prin baruri, prin restaurante, prin ganguri unde oamenii se droghează, pentru că oamenii sunt în acele locuri datorită lipsei iubirii noastre. Pentru că noi venim și cerem ceea ce cerem, ca să fugim de Hristos. Ca să ne dăm jos de pe cruce, așa cum v-am spus. Și mi-a plăcut de un Părinte care a zis că merge prin București, seara, și vede copii ai străzii, vede oamenii – și mie mi s-a întâmplat să vin de la un concert, în Postul Crăciunului, de la Ateneu, și am văzut oameni culcați în frig, și cum mă vedeau, ziceau: „Sărut-mâna, Părinte! Binecuvântați-mă!”. Şi chiar m-am gândit că dacă vreunul din noi, eu personal, dacă aș dormi o noapte cum dormeau aceia acolo, cred că aș ajunge la spital. Cine îi ține pe ei așa? Și acel Părinte spunea că-și cere iertare: „Doamne, iartă-mă, că acești oameni sunt așa datorită neiubirii mele!”.
Important e în primul rând să ne rugăm, dacă vedem pe cineva că are o neputință, o slăbiciune, să ne rugăm pentru el, să nu-l judecăm, și dacă Bunul Dumnezeu trimite harul și acela ajunge la scaunul de spovedanie și recunoaște că este păcătos și vrea să-și schimbe viața, atunci trebuie să-i dăm Sfânta Împărtășanie, care este un medicament. Nu este o recompensă pentru o virtute, pentru o asceză pe care a făcut-o, ci este un medicament care-l ajută pe om să scape de o slăbiciune – de fumat, de desfrânare, de băutură, de drog. Să știți că așa proceda Sfântul Sofronie.
Părintele Rafail Noica spunea că o ziaristă din Franța venea și se spovedea la Părintele Sofronie și fuma. Și Părintele Sofronie o împărtășea de fiecare dată, iar ea, după ce se împărtășea, nu mai putea sta în biserică, ieșea și fuma. Și zicea: „Mă simt ca o femeie ușoară, dar sper să scap”. După trei ani de zile, după ce s-a împărtășit, a rămas în biserică. Și spunea: „Mă simt extraordinar! Dumnezeu m-a izbăvit de această patimă!”. Dumnezeu – nu ea, prin nevoința ei! Deci Sfânta Împărtășanie lucrează; important e să conștientizăm că suntem păcătoși, să luăm medicamentul, Care este Hristos. Și ce bine ar fi dacă toți am conștientiza că Împărtășania nu se dă după merit, ci numai după conștientizarea fiecăruia dintre noi că vrem să scăpăm de păcatele noastre!
„Când mi-e rău, mi-e bine”
– Cum să primim ocara ca pe o cinste?
– Credeți că e o rețetă? Nu, este o stare a fiecăruia dintre noi, în funcție de conștientizarea stării sale și de lucrarea fiecăruia în comuniune cu Dumnezeu. Căutăm mult să transformăm în rațiune calea aceasta spre mântuire. Și de fapt e atât de personală! Suntem unici, știm cu toții că suntem unici. Și răspunsul lui Dumnezeu este unic pentru fiecare dintre noi, dar important e să-l cerem.
– Cum ați spus mai devreme, să vorbim cu Dumnezeu.
– Dacă am face toți așa, ar fi bine. Dar știți când o facem? Când ajungem în impas. Iată, boala nu este pedeapsă, ci, din contră, este o binecuvântare. Mi-a plăcut de cineva care zice: „Când mi-e rău, mi-e bine”. Când sufăr, de fapt, este starea pe care nu pot să o am atunci când suntem bine, suntem cam superficiali în rugăciune.
Când suferim, rugăciunea noastră se face cu mai multă trăire. Și atunci, care e cea mai bună stare pentru noi? Suferința! Și când vedem câtă durere e în lume, ce putem face? S-o alinăm. Să ne rugăm pentru cei aflați în necaz. Și dacă o facem și cu compătimire, să știți că atunci chiar intervine minunea!
– Cum să se smerească soțul în fața soției, soția în fața soțului?
– Am auzit undeva spunând cum că o femeie puternică în permanență îl pune pe soț acolo unde trebuie, întrebându-l în orice decizie pe care o poate lua, dându-i de fapt rolul de cap de familie. Și astfel îl face și pe el să se smerească și să nu facă nimic fără voia soției. De fapt, ea devine un conducător, fiind pe locul doi în familie, dacă s-ar proceda așa. Și să știți, iertați-mă, dar cred că rolul principal în familie îl are tot femeia.
– Părinte, unul dintre cei mai smeriți oameni pe care i-ați cunoscut a fost Părintele Teofil. Cum se manifesta smerenia la Părintele Teofil?
– Să știți că n-am simțit decât după ce a plecat. Pentru că și aceasta este o lucrare. Omul smerit, după ce pleacă îi simți lipsa. Când e lângă tine, el vine și împlinește tot și ți se pare că-i normal să se comporte așa. Sau, din contră, mai face și câte un lucru care poate te smintește. Pentru că se comportă ca niște copii, iar mintea noastră nu poate să înțeleagă că un om, un sfânt poate să se comporte ca un copil. Dar după ce pleacă… Mie îmi vin în minte atât de multe întâmplări cu Părintele Teofil…
– În relația cu dumneavoastră, în relația stareț – ucenic, cum își manifesta smerenia?
– Întrebându-mă pe mine permanent, iar eu eram omul cu soluții și ziceam că eu am găsit soluția: „Uite, așa facem!”. Înțelegeam după aceea că-mi dădea mie dreptate, dar el se ruga și eu culegeam roadele a ceea ce făceam, dar el lua smerenia, plată de la Dumnezeu. …
(fragment)
Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu
Fragment din articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 176 (septembrie 2023)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks